- Vlad! Se aude ceva lângă cort! şopteşte îngrozită Malina.
Mă trezesc buimac. E ora 2 noaptea.
- Şşş.. Linişte.
Nimic. Nici un sunet.
- Am auzit ceva. Prima dată am crezut că mi s-a părut, dar apoi l-am auzit clar.
- Şşşşt! Da, am auzit şi eu acum!
Caut o lanternă şi o aprind, dar nu fac gălăgie. Dacă e vreun om sau vreun animal va şti că există cineva în apropierea lui, dar dacă fac vreun gest şi se sperie, poate deveni periculos. Trec câteva secunde, timp în care mişc lanterna în toate direcţiile, din cort, în aşa fel încât să se ştie că suntem acolo. După câteva încercări, de afară se aude un fornăit.
- În mod sigur nu e om.
- Pana mea, şopteşte Malina îngrijorată.
- Nu vreau să sperii animalul, pentru că dacă e vreun animal feroce, vreun urs sau râs, va fi luat pe nepregătite şi va ataca în loc să fugă.
Las să treacă vreo două minute, timp în care mişc lanterna în toate direcţiile, apoi încep şi strig tare, cât mă ţin puterile.
- Şşşş! Taci puţin, să ascultăm.
- …
- Nu se mai aude nimic.
- Ies afară. Stai aici.
Scot lanterna şi o mişc din nou. Nu se mai aude nimic. În schimb mi se pare că sesizez două siluete enorme, albe, mişcând în apropierea corpului. Ceea ce am văzut nu poate fi adevărat!
- Ce e? întreabă Malina.
- Nu ştiu. Nu ştiu.
Nu vreau să o sperii, aşa că nu-i spun nimic. Încerc doar să-mi limpezesc minţile şi să gândesc raţional. Nu, în nici un caz nu poate fi vorba de fantome. Ce naiba! Suntem oameni cu facultate! Dar dacă nu sut fantome, atunci ce sunt? Îşi râde cineva de noi? Nu, pentru că scoate sunete animalice.
- Stai să mai ies o dată.
- Babe, ai grijă.
Scot capul şi mă uit mai cu atenţie. Caut în întuneric cu lanterna şi nu mai găsesc nimic în locul în care înainte era acel ceva alb. Când întorc obiectul luminos în cealaltă parte mă trezesc brusc în faţa a doi cai care se află la vreo 2 metri de mine. Odată cu lumina care cade pe capetele lor caii scot puternice fornăituri pe nări, deranjaţi.
- Ah! Fuck!! Băga-mi-aş, ce m-am speriat!
- Sunt cai??
- Sunt doi cai albi, râd eu, încă şocat de ideea unei alte variante, mult mai fictive.
- Pana mea! Nu pot să cred! Ce m-au speriat! Ce naiba caută pe aici în miezul nopţii??
- Nu ştiu, baby. Dar dacă sunt cai, înseamnă că nu există vreun alt animal primejdios prin preajmă.
- Hai să ies şi eu, să-i văd. Că mi-a sărit somnul.
Iese şi Malina, se uită la ei, le vorbeşte.
- Vai, ce m-am speriat!
- Dar eu, când m-am gândit că sunt două fantome!
- Ce? Te-ai gândit că sunt fantome??
Râde în hohote.
- Babe, cum să fie fantome?
- Păi ce naiba ai putea să crezi când apar două chestii albe, în toiul nopţii?
- Dar tu crezi în fantome?
- N-ai ieşit să-i vezi la început, că şi tu ai fi crezut în orice!
- Hai să-i trimitem mai încolo, că dacă rămân aici nu mai pot dormi de ei. Şi aşa va fi greu să adorm din nou.
Abia după vreo oră ne liniştim din nou şi încercăm să adormim. Eu reuşesc mai repede, însă Malina se chinuie cu somnul până pe la ora 5.00.
Dimineaţa, pe la 8.30, ies din cort să pregătesc cafeaua şi fac un foc din câteva vreascuri. Deşi avem butelie, prefer să folosesc metoda tradiţională, în primul rând pentru că mai am timp până se trezeşte Malina şi în al doilea rând pentru că e bine să păstrăm proviziile pentru momente în care nu vom avea parte de alt tip de combustibil.
Caii sunt departe, pasc în continuare nestingheriţi, dând din cozile lor stufoase. Îmi vine să râd de păţania de azi noapte, dar asta ar trebui să fie învăţătură de minte. Până acum nu ne-am confruntat cu nimic deosebit, dar uite că se poate întâmpla.
Pe la 9.30 se trezeşte şi Malina. E destul de prost dispusă, însă sper că îşi va reveni după cafea. Se uită lung şi serios la mine.
- Ce sperietură am tras, babe..
- Ei, lasă, că a trecut. Hai, bea cafeaua, ca să-ţi treacă.
- Mai sunt pe aici?
- Sunt mai încolo. S-au dus.
- De-astea n-am păţit în viaţa mea!
- Hai, ieşi la aer, ca să adun cortul şi să te linişteşti.
- Mă scoţi afară?
- N-am ce face. E deja destul de târziu.
- Bine, spune ea dezamăgită. Hai că ies.
- Ai visat ceva? Ai dormit bine?
- Nu întreba. Nu vreau să mai trăiesc aşa ceva niciodată.
Reuşim să ne urnim din loc pe la ora 10.00 şi ne continuăm drumul pe D320. Timp de mai multe ore nu apare nici un obiectiv de vizitat. Trecem prin câteva orăşele, dar nimic deosebit. Abia la ora 14.00 reuşim să ajungem la Dinar, unde luăm masa în acorduri perfect orientale. Ne odihnim puţin, mai ales că e destul de cald, apoi suntem din nou în şa, urcând pe şoseaua D625, spre Isparta.
Pe partea stângă a şoselei se înalţă impunător un munte intrat demult în legendă.
- Baby, acest loc e strâns legat de mitologia elenă. Pe partea cealaltă a muntelui se află izvoarele râului Meander, care se varsă în Marea Egee la Milet.
- Şi care e povestea?
- Povestea spune că a existat în vechime un satir pe nume Marsyas. Acesta a găsit într-o zi un instrument muzical numit „aulos”, un fel de fluier dublu, care fusese făurit de zeiţa Atena şi care era blestemat. Marsyas l-a provocat la un concurs muzical pe zeul Apollo, dar acesta din urmă, sprijinit de muze, a câştigat şi l-a pedepsit pe satir dezbrăcându-l de propria piele, într-o peşteră din acest munte. Rudeniile şi zeităţile au deplâns moartea satirului, iar din lacrimile lor ar fi izvorât râul Marsyas, fratele râului Meander.
- Aceasta e o poveste asemănătoare cu a Oltului şi Mureşului?
- Cam aşa ceva. Ani la rândul scriitorii antici şi-au dat cu părerea despre izvoarele celor două râuri, până când un topograf englez de prin secolul XIX a concluzionat că ambele râuri izvorăsc din acest munte, se adună în Lacul Karakuyu (numit în antichitate Aulocrene), apoi se despart din nou, pentru a se regăsi în apropiere de Dinar, de unde nu se mai vorbeşte decât de Meander.
- Deci singura informaţie concretă e că din acest munte, din partea cealaltă, izvorăşte Meander.
- Da, se poate spune şi aşa, pragmatico!
- Mulţumesc, asta voiam să ştiu, zâmbeşte Malina.
Drumul continuă prin şesul cultivat cu cereale, apoi urcă puţin pe dealurile împodobite cu tufişuri şi livezi de măslin. Urmează o nouă coborâre şi intrarea pe D650, care ne poartă printr-o nouă depresiune. În stânga se află muntele Gelincikdaği, care domină peisajul cu vârful în nori, iar în dreapta apar câteva coline din care băieţii extrag praf de ciment.
Pe la 20.00 ajungem la Isparta, un oraş nou din majoritatea punctelor de vedere. Numit în antichitate Baris, oraşul nu a strălucit cu nimic până în perioada modernă. A trecut prin valurile de cuceriri, dar atât. În schimb de curând a explodat în construcţii, instituţii, locuri de agrement şi industrie.
- Baby, la începutul secolului XX turcii din Bulgaria au fost strămutaţi în zona aceasta şi au adus cu ei tehnica extragerii apei de trandafiri, care aici a prins avânt.
- Poate-mi iau şi eu un flacon, deşi sunt alergică la parfumuri.
- Vrei să trecem oraşul şi să ne aşezăm dincolo, undeva la poalele munţilor? De acolo am putea avea o panoramă interesantă.
- Vreau, dar trebuie să găsim un hotel sau o pensiune, să facem un duş bun, să ne scuturăm de praf.
Cu ajutorul câtorva locuitori binevoitori găsim o pensiune destul de drăguţă. Ne descotorosim de bagaje şi facem un duş răcoritor, apoi ne refugiem pe terasă, de unde admirăm luminile oraşului şi servim băuturi răcoritoare.
- Uite un oraş interesant, spune Malina. Nimic vechi, doar clădiri şi locuri nou amenajate.
- Acesta era în vechime oraşul „din vale”. Asta pentru că pe vârful muntelui, pe partea sudică, se afla oraşul Sagalassos, o cetat care abia acum începe să fie descoperită cu adevărat. Anul trecut arheologii din Belgia au descoperit aici nişte statui colosale şi incredibil de frumoase ale împăratului Adrian şi ale altor câtorva personalităţi antice. Acum totul a devenit şantier, pentru că vor să vadă ce altceva pot descoperi.
- Şi ziceai că Isparta e renumită pentru apa de trandafiri?
- Da, dar nu numai. Are o mare universitate, numită „Suleyman Demirel”, după numele unui preşedinte al Turciei care se trăgea din locurile astea. De asemenea, industria merge şi pe fabricarea covoarelor.
- Oare clădirile acelea noi şi frumoase pe care le-am văzut înainte de a intra în oraş nu ţin de universitate? Părea un campus studenţesc.
- S-ar putea.
- Uite ce frumos se vede bulevardul principal din oraş! Cât de luminat e!
- Aşa sunt toate oraşele Turciei. E ceva incredibil! Folosesc atâta energie!
- Noi am venit de dincolo, din partea cealalată, unde se vede şoseaua aceea luminată, nu?
- Acolo e valea prin care am ajuns în oraş. Păcat că noaptea nu putem vedea munţii şi colinele.
- Baby, ai văzut ce cumsecade sunt oamenii pe aici? Toată lumea ne speria acasă că turcii sunt răi şi hoţi, dar n-am întâlnit aşa ceva.
- Cred că totul se reduce la bani, baby. Dacă vrea bani, ştie să fie respectuos, cumsecade, ospitalier.
- Şi noi nu vrem bani? Noi, românii?
- Ba da, dar doar ni-i dorim. Nu prea facem mare lucru să-i şi avem. Adică nu prea suntem dispuşi să facem. Noi suntem un amestec de orientalism (pe care-l au în special turcii, dar uite că s-au civilizat destul de mult), răutate slavă (pe care am moştenit-o de la ruşi, ucraineni, sârbi sau bulgari) şi îngăduinţă occidentală (pe care o poţi remarca în special în Transilvania şi Banat). Ce-ar putea ieşi bun din toate astea?
- Da, dar noi, noi doi, suntem din partea cu îngăduinţă, râde Malina.
- De aceea ar trebui să ne îngăduim o seară plăcută, odihnitoare, fără îndeletniciri nefolositoare.
- La ce te referi când zici „nefolositoare”?
- Adică să stăm să ne uităm la luminile oraşului, să ne bucurăm de răcoritoare şi să vorbim. Vreau să mă întind cu picioarele până dincolo de terasă.
- Babe? Oare ce fac acasă?
- Te-a lovit dorul?
- Un pic. Mă întreb ce s-a mai întâmplat de când am plecat. Dacă s-a schimbat Turda, dacă plouă acum acolo, dacă a venit ăla cu întreţinerea la bloc…
- Baby, mă faci să râd. Tocmai îţi spuneam ce bine e să te relaxezi.
- Mi se pare că suntem deja de foarte mult timp pe drum şi am parcurs atât de puţin! În câteva zile avem o lună de când am plecat.
- Şi ţi se pare puţin? Dacă ţi-aş desena acum o hartă, să vezi prin câte locuri am trecut, nu ai mai spune la fel.
- Da, ştiu, sunt momente în care încurc deja locurile, persoanele, imaginile.
- Îţi aduci aminte de caii aceia sălbatici? Mai ştii pe unde erau?
- Daaa! Pe ăia i-am văzut acum câteva zile. Dar tu-ţi mai aduci aminte de bătrânelul bulgar?
- Cum să nu? Anastas. Oare ce mai face?
- Cred că e pe terasă la ora asta şi mănâncă struguri, râde Malina.
- Eu cred că îşi udă ardeii şi vinetele, chiar dacă e ora 21.00.
- Mâine, când coborîm în oraş, o să le trimit o vedere lui Marcel şi Ioana.
- Cred că la ora asta sunt în vreun club, la Bodrum. Îţi dai seama că dacă am avea o maşină în 2 ore am fi acolo?
- Mergem încet cu bicicleta, dar e frumos. Dacă am avea motociclete nu le-am putea ridica de grele ce sunt, iar cu maşina nu mai e atât de frumos. Ne ia timp aşa, dar ne putem bucura de peisaje.
- Să ştii că n-ai putea trece cu motocicleta sau maşina pe unde mergi cu bicicleta. Uite, mâine sper să ajungem în zona aceasta. Şi ca să nu înconjurăm o jumătate de zi pe şosea, chiar îţi propun să trecem dealurile pe un drum de ţară. E senin, nu se anunţă ploi, deci e bun şi se poate circula. Sunt ceva coline, dar nu avem parte de serpentine din ceea ce văd pe hartă.
- Ok, hai să încercăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu