Miercuri, 11 iunie 2008. Euro 2008

- Babe, sunt foarte bine dispusă în dimineaţa aceasta! Unde mergem? Ce vedem azi?

- Păi stai că încă nici nu ne-am trezit bine. Se pare că-ţi prinde bine somnul la hotel.

- Şi asta. Dar încă sunt bucuroasă de cât le-au dat spaniolii ruşilor, aseară. L-am văzut pe Casillas, pe Fernando Torres…

- Mie îmi pare rău pentru ruşi. Au jucat destul de frumos.

- Lasă-i încolo! Spaniolii sunt cei mai tari.

- Cred că nemţii sunt mai tari. Cred că nemţii vor lua cupa.

- Fac pariu cu tine pe ce vrei că spaniolii sunt mai tari. O să vezi.

- Hai să ne pregătim de plecare. Până îţi bei tu cafeaua eu fac un duş, apoi plecăm. Văd că ţi-ai schimbat obiceiurile, ai făcut duşul deja.

- Asta pentru că mi-a plăcut să mă trezesc devreme şi pentru că sunt nerăbdătoare să plecăm la drum. Iar diseară ne oprim undeva să vedem meciul Turciei, ok?

- Ia te uită, microbista!

Pe la ora 9.00 suntem pe biciclete, gata să luăm în piept podişul Anatoliei. Cât vezi cu ochii înainte e doar şes, iar dealurile de pe flancuri sunt departe de noi. Şoseaua dreaptă ne duce spre Cappadocia străveche, unde relieful se va schimba şi unde vom întâlni o cu totul altă civilizaţie. Mai bine zis... o lipsă de civilizaţie.

După un drum superb de patru ore şi jumătate, timp în care am pedalat intens, cu scurte pauze de odihnă, ajungem într-un orăşel numit Sultanhani. Nu ştiam nimic despre această localitate până când am intrat şi am văzut indicatoare ce ne îndemnau să vizităm un caravanserai.

- Baby, vrei să vezi un caravanserai?

- Cămile, cai, trăsuri şi toate alea?

- Habar n-am. Hai să vedem. E momentul pentru pauza de masă.

Nimerim în faţa unei construcţii în formă de cetate. Un patrulater cu ziduri înalte, de vreo 10 metri şi cu o intrare în piatră bogat decorată cu motive orientale. Cu ajutorul unei broşuri aflăm că locul reprezenta un popas pentru cămile şi a fost construit de sultanul Aladdin Keykubad I între 1229-1236.

În incintă ne aşteaptă o curte pavată cu o mică moschee în centru, iar în spatele curţii se înalţă o sală acoperită, cu stâlpi de susţinere masivi.

- Aici în curte mişunau negustorii şi călătorii, cu animalele şi căruţele lor.

- Cred că era o gălăgie de...

- În sală se adăposteau de vremea rea, puneau de mâncare animalelor, stăteau de vorbă, luau masa…

- Uite, scrie aici că acest caravanserai se află pe Drumul Mătăsii. Suntem pe Drumul Mătăsii!

- Ah, nu mi-am dat seama! Într-adevăr! Drumul ce lega China şi Mongolia de Occident.

- Pe acest drum a călătorit Marco Polo!

- Ştii de când există drumul acesta? De pe vremea lui Alexandru Macedon. Odată cu lărgirea imperiului macedonean spre est, negustorii au putut călători liber prin părţile Persiei, spre China. Apoi au venit romanii, bizantinii, mongolii şi turcii care au dezvoltat reţeaua de comunicaţie. Se spune că aceasta era o cale expresă de a trimite informaţii din Orient spre Occident şi invers, cu ajutorul acestor popasuri. Venea omul, lua un cal şi mergea în galop până la următorul caravanserai, unde lăsa calul şi lua altul odihnit. Iar dacă obosea el, la unul din aceste popasuri înmâna mesajul altuia şi acela alerga spre destinaţie.

- Era poşta rapidă.

- Era foarte ingenios, nu ţi se pare? În acest fel mesajul ajungea la destinaţie destul de repede. Cred că e cea mai rapidă metodă după cea a porumbeilor voiajori şi înaintea apariţiei telegrafului.

- „Ia calul meu şi du-te”! Mai ştii gluma aceea?

- Aici mai scrie că acesta e cel mai mare caravanserai selgiucid. Mă bucur că ne-am oprit!

Mâncăm la una din terasele din oraş şi, după ce luăm şi ceva apă cu noi, ne continuăm drumul spre Aksaray. Odată cu după amiaza drumul devine mai uşor, pentru că aerul se răcoreşte. În dreapta, departe, se vede vârful muntelui Hasan, cu ceva zăpadă pe vârf.

- Ce frumos e muntele! A fost un vulcan cândva, nu?

- Ultima lui erupţie s-a petrecut în urmă cu 8000 de ani.

- Să sperăm că nu se răzgândeşte azi.

- Oare ce înălţime are? Dacă noi suntem la 1000 de metri altitudine, atunci muntele are peste 3000.

- Se poate urca până în vârf?

- Baby, dacă au reuşit să urce pe Everest, înseamnă că se poate urca pe orice munte. Întrebarea e în cât timp şi cu ce eforturi.

- Uite că intrăm în Aksaray! Am venit bine azi!

- Dacă am ajuns în Aksaray înseamnă că suntem deja în Cappadocia. De aici începe o cu totul altă ţară.

- De ce spui asta?

- Pentru că regiunea aceasta are o istorie a ei, nişte tradiţii numai ale ei şi oameni care au avut puterea să schimbe un imperiu.

- Ce putem vedea în Aksaray?

- Nu ştiu. Probail o moschee mare în mijlocul oraşului, ridicată pe locul unei foste biserici, râd eu.

- Aceeaşi poveste.

- Hai să ne oprim puţin în oraş, bem ceva răcoritor, apoi ieşim spre o zonă foarte interesantă.

Într-adevăr, în centrul oraşului se află o moschee. Pare transformată dintr-un fost caravanserai, pentru că seamănă mult cu ceea ce am văzut la Sultanhani. Ne oprim la o terasă, servim un shake de fructe excelent, apoi ieşim pe o şosea ce urcă printre munţi, spre drumul 68-25. Soarele se grăbeşte spre apus şi e stresant pentru mine, deoarece aş vrea să ajungem într-un loc special şi să rămânem peste noapte acolo, dar să şi prindem meciul Turciei. În Aksaray se făceau deja pregătiri pentru asta. A fost ora 18.00 când ieşeam din oraş, acum e 19.00 şi am atins în sfârşit şoseaua 68-25. Important e să nu ne rătăcim şi să trebuiască să ne întoarcem.

Într-un sat cerem ajutor din partea localnicilor. Vrem să ajungem la Bekarlar şi o bătrânică ne îndrumă pe 68-29.

- E departe locul în care trebuie să ajungem?

- Nu, baby. Nu trebuie să ajungem neapărat, dar ar fi frumos dacă s-ar întâmpla. Şi se poate, dacă n-o luăm pe vreun traseu greşit. Suntem în mijlocul Cappadociei, pe dealuri fără prea multe indicaţii rutiere, dar sper că ne vom descurca. GPS-ul nu prea ne mai e de folos aici.

- Atunci hai să pedalăm. Vom ajunge.

În Dmirci facem dreapta, dar după câteva minute părăsim şoseaua pentru a ne folosi de o scurtătură, peste câmpuri, ca să ieşim în 68-27. Practic facem un ocol muntelui Hasan, deşi nu e momentul să stăm să-l admirăm.

- Bekarlar e un sat?

- Da.

- Şi unde crezi că vom găsi noi un televizor să vedem meciul? Mai bine rămâneam în Aksaray, la o terasă, în faţa vreunui ecran.

- O să găsim şi în sat. O să vezi. Nu va fi ecran mare, la terasă, dar o să găsim un televizor.

- Vom vedea, spune Malina un pic nemulţumită. Nu mi-e de meci, dar vreau să văd cum se manifestă turcii la astfel de ocazii, pentru că am auzit că fac show.

Se face ora 21.00 când intrăm în Bekarlar. Am reuşit! E seară, oamenii s-au adunat pe la birturile din sat şi vorbesc zgomotos. Majoritatea poartă mustaţă neagră şi sunt îmbrăcaţi în ţinute sport, cu tricouri sau cămăşi cu mânecă scurtă. Şi-au scos drapelele cu ei şi fumează pe rupte, discutând aprins.

În partea de est a satului se înalţă o colină impunătoare, pe care sper să urcăm dimineaţă dacă timpul va fi frumos. Satul seamănă cu comunele de la noi. Spun asta pentru că are şosea, casele sunt destul de bine clădite, iar gospodăriile sunt mecanizate. Ca de obicei, majoritatea caselor sunt vopsite în roşu.

Ne oprim la una dintre case, nu atât de arătoasă, cu acoperişul jos, ca şi casele din Oltenia. Curtea e plină cu iarbă, iar gospodăria e toată din lemn: intrarea sub formă de terasă, coteţele, garajul maşinii. Un bărbat de vreo 35 de ani se apropie de poartă şi ne dă bineţe, zâmbitor.

- Turizm?

- Yes. Tourists.

Îi arăt că am vrea să ne oprim undeva în prejma casei lui şi să ne aşezăm cortul pe iarbă. La început ne înţelegem greu, dar omul pricepe apoi ce dorim şi ne deschide poarta cu multă bună dispoziţie. Doi copii, o fată şi un băiat au ieşit din casă şi i s-au alăturat zâmbitori şi întrebători.

Intrăm în curte, aşezăm bicicletele pe iarbă şi vrem să desfacem cortul, dar omul nu ne lasă. Ne face semn că suntem bineveniţi în casa lui şi că vrea să ne primească înăuntru. După câteva refuzuri politicoase îi facem pe plac, pentru că nu e cale să-l contrazici.

Malina se amuză cu copiii, cărora le-a oferit câteva bomboane şi ciocolată. Cei doi o poartă pe la coteţe ca să-i arate animalele, nişte ieduţi şi un viţel incredibil de simpatic. Între timp omul nostru dă ordine ferme nevestei, pe care am salutat-o politicos şi care se arată emoţionată de sosirea noastră. În timp ce scoate masa şi scaunele pe terasă bărbatul îşi trimite copiii în sat cu nişte gesturi care par mai degrabă să-i alunge, apoi pune farfurii şi tacâmuri. Degeaba îi spun că am mâncat şi nu avem nevoie, nu vrea să asculte.

Sincer, îmi face foarte mare plăcere să văd cât de bine suntem primiţi, dar mi-e groază să mă gândesc că vom avea parte de vreo tocană de oaie, delicatesă cu care nu prea sunt obişnuit.

- Turkiye futbol, spun eu, încercând să intru în atmosfera emisiunii de la televizor. Ca şi cei din sat, omul are aparatul deschis pe canalul din care află noutăţi despre echipa ţării şi despre meciul care e pe cale să înceapă.

Interesul meu pentru sport face ca în câteva secunde televizorul să fie mutat pe terasă, în faţa mesei. Suntem poftiţi să ne aşezăm şi suntem serviţi cu o băutură răcoritoare, un sirop foarte dulce.

Omul se prezintă. Îl cheamă Yolmaz, iar pe soţia lui Safiye. Apar şi cei doi copii, care s-au întors cu sucuri şi mâncare de la magazin, toate pentru noi. Gazdele întind masa cu mândrie, certându-se unul cu altul, spre amuzamentul copiilor.

- Nu se ceartă, babe, aşa vorbesc ei, spune Malina zâmbind.

- Pana mea, te inhibă când îi vezi vorbind!

- Du-te, adu şi tu ceva, să-i servim şi noi.

- Ce-aş putea aduce?

- Adu ciocolata toată. Mâine cumpărăm alta.

Mă întorc şi eu cu daruri pentru gazde şi suntem foarte apreciaţi. E o lecţie pe care trebuie să o ţinem minte: darurile ne deschid porţile.

Familia ne îmbie să gustăm din mâncăruri: au sosit brânzeturi şi lipie de la magazin, iar din casă se pune pe masă carne fiartă şi verdeţuri. Suntem lăsaţi să ne preparăm singuri kebap-ul, dar Yolmaz aşteaptă să îi povestim cine suntem şi unde mergem. Îi desenez pe o hârtie traseul de până acum şi îi arăt că vrem să înconjurăm lumea. Râde cu gura până la urechi, crezând că glumim. Se uită la biciclete, apoi le spune copiilor ce vrem să facem. Cei doi micuţi ne privesc ca pe nişte extratereştri, pentru că nu prea îşi dau ei seama cum e să înconjuri pământul. Se duc apoi şi se uită curioşi la biciclete, motiv pentru care Malina găseşte nimerit să-şi facă poze cu ei.

Yolmaz şi cu mine ne pregătim de meci. Turcul e entuziasmat când îi arăt că ţin cu echipa sa şi îmi strânge mâna, arătându-mi că vor câştiga. Nu prea ştiu dacă bucuria lui e întemeiată, având în vedere că Elveţia joacă la ea acasă, iar stadionul din Basel va fi plin ochi cu conaţionali.

Parcă voind să mă contrazică, televiziunea turcă arată imagini cu tribunele stadionului, în care turcii îşi fac de cap. Peste tot steaguri şi tricouri roşii, de parcă ar fi la un meci cu naţionala României. Yolmaz se bucură la fel de mult ca suporterii din tribune, pune de băut, se ridică de pe scaun şi se aşază, îmi face semne prin care îşi arată nemulţumirea faţă de alegerile făcute de antrenorul Fatih Terim sau bucuria că joacă vreunul dintre favoriţi, comentează faţă de arbitrul desemnat să conducă partida şi critică echipa adversă. Mă introduce şi pe mine în atmosfera meciului şi mă face să mă simt ca şi cum aş fi pe stadion, uitând de faptul că suntem într-un sat din Cappadocia, la depărtare de câteva zeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, într-o curte cu coteţe şi iarbă.

- Malina, hai la meci!

- Nu pot acum! Mă omoară ăştia micii! râde ea, jucându-se cu cei doi copii.

- Dar pierzi partida!

- Las-o-ncolo! Uită-te ce scumpi sunt!

Yolmaz mă trage de mânecă, să nu pierd fazele importante. E foarte bucuros că are cu cine să vadă partida şi mă amuză felul în care se ştie bucura. Pentru omul care cu o oră înainte ne primise respectuos şi binevoitor meciul acesta e o luptă pe viaţă şi pe moarte. Îşi muşcă mustaţa, strigă la jucători, gesticulează dezamăgit când vreun elveţian faultează şi se ridică să lovească televizorul atunci când arbitrul Lubos Michel îi arată cartonaşul galben unui turc. Partida îmi aduce aminte de o alta, susţinută de aceleaşi echipe nu demult, care s-a lăsat cu bătăi şi înjurături. Probabil acum e momentul ca turcii să-şi ia revanşa chiar acasă la elveţieni.

Vine şi minutul fatidic, în care îmi dau lacrimile de râs. Un jucător elveţian marchează pentru echipa sa, împietrindu-l pe Yolmaz. Numele jucătorului: Hakan Yakin.

- Malina, hai repede, să vezi! Hai să vezi!

- Ce e? Ce s-a întâmplat?

- Vino să vezi! Cum dracu să joci la echipa Elveţiei, în meciul cu Turcia şi să te cheme Hakan Yakin?? Hai să vezi, că a marcat pentru elveţieni! Un turc a înscris împotriva Turciei şi a marcat pentru elveţieni!! E sfârşitul lumii!!

Yolmaz mă ceartă că nu e de râs. Jucătorul a profitat de faptul că era apă în faţa porţii şi mingea i-a venit la ţanc! Vede şi el ironia soartei, apoi comentează oarecum încurcat că e totuşi un jucător de origine turcă, deci tot turcii sunt mai buni.

- Las-o la punctul mort, Yolmaz! Aşa ceva nu vezi de două ori în viaţă!

Turcul se arată supărat pe jucători, la fel de supărat ca antrenorul. Comentariile nu ajută pe nimeni, tinerii de pe teren încearcă să dea totul pentru echipă şi ţară, dar nu reuşesc mare lucru. Meciul intră în pauză şi Yolmaz strâmbă din nas de supărare. Ca să-l consolez încep să laud jucătorii turci şi îi critic pe elveţieni şi pe arbitru. La drept vorbind, întotdeauna arbitrul Michel mi-a fost antipatic, din cauza unor erori mari de tot dintr-un meci pe care l-a avut cândva România. Turcul se face că nu mă aude şi îi boscorodeşte în continuare pe jucătorii conaţionali, dar se vede că i-a plăcut atitudinea mea şi mă preţuieşte pentru bunele sentimente faţă de echipa sa.

La începutul reprizei a doua vine şi Malina la masă. Copiii au fost obligaţi să meargă la culcare, pentru că a doua zi se duc la şcoală, dar stau şi chicotesc cu uşa întredeschisă, comentând în continuare despre mine şi iubita mea. Yolmaz îmi promite că aceasta e repriza în care turcii vor arăta ce pot şi după câteva minute de la începerea jocului Semih Şenturk îi dă dreptate. E 1-1 şi speranţele şi bucuria turcilor reînvie. Din tot satul se aud strigăte şi fluierături, semn că toată lumea face acelaşi lucru: se uită la meci.

- Ai văzut? Cum vin şi eu la meci începe Turcia să înscrie, râde Malina.

- Vezi, ai grijă. Sper că nu ţii cu elveţienii, o atenţionez eu.

Jocul ambelor echipe lasă de dorit în continuare, spre stupoarea şi nervii lui Yolmaz, care nu vrea să audă de eliminarea din grupe. Totul ia amploare în momentul în care meciul se apropie de final şi elveţienii au o şansă mare de a înscrie. Urmează minutele de prelungire în care atmosfera se încinge la televizor şi la masă. Vine şi soţia lui Yolmaz, care se roagă pentru victoria echipei, iar Malina începe să se manifeste vizibil în favoarea turcilor. În sfârşit, chiar înainte ca arbitrul să fluiere sfârşitul partidei, Arda Turan prinde o torpilă de la vreo 20 de metri şi aduce tribunele în delir.

Turcul e în extaz! Satul vuieşte ca la furtună, se aud chiar focuri de armă. În depărtare, într-un alt sat sau poate chiar la Aksaray, se văd lumini pe orizontul întunecat, semn că a început petrecerea şi focurile de artificii explodează în văzduh. Câinii latră speriaţi, dar nimeni nu doarme în sat, toată lumea sărbătoreşte ca la ziua naţională. Malina râde din toate puterile, în parte pentru victoria turcilor, în parte pentru bucuria gazdelor noastre. Yolmaz o ia la dans prin curte şi o sărută de bucurie, îmi toarnă în pahar şi mă îmbrăţişează, îşi laudă echipa şi îmi spune ceva în turceşte, probabil un „ce ţi-am spus?”. Trece apoi pe un canal cu muzică orientală şi radiază de bucurie, în timp ce eu mă gândesc că deşi şi noi românii ne ştim bucura, niciodată n-o să-i ajungem pe turci.

Malina nu mai rezistă către miezul nopţii. Îndrumată de Safiye, se duce la culcare într-una din odăi, lăsându-mă la cheremul lui Yolmaz care nu lasă impresia că ar vrea să termine bairamul. Aduce vin de casă şi mă surprinde cu gesturile lui amabile, arătându-mi că nu bea decât ca motiv că sunt eu acolo.

Discuţia mea cu turcul e greoaie, dar nu imposibilă. Aflu astfel că acesta e satul Nenizi, satul pe care-l caut de atâta timp, numit astăzi Bekarlar, că acea colină din apropierea satului e de fapt comoara pentru care am venit, deşi n-o să găsesc mare lucru în zonă. Ştie pentru ce sunt acolo, deoarece turiştii obişnuiesc să poposească în satul lor pentru a vedea rămăşiţele antice, dar nimeni până azi nu i-a trecut pragul pentru a rămâne peste noapte. Mă întreabă cum e în România, cu menţiunea că el niciodată nu a ieşit din Turcia şi nici nu crede că o va face, pentru că nu îl interesează drumurile departe de casă şi de familie.

Abia pe la 2.00 noaptea reuşesc cu greu să mă târăsc la culcare, profitând de căscatul turcului. A fost o zi extrem de lungă, dar foarte interesantă.