- Aceasta e „Poarta siriană”. Aşa-i spunea în antichitate. Pe aici se ajunge în Siria şi pe aici încercau majoritatea popoarelor orientale să treacă înspre Anatolia. Deja nu mai suntem în Asia Mică, ne îndreptăm spre Siria şi spre Orient.
- Oare cum o să fie?
- Baby, nu-ţi face griji. Va fi bine, o să vezi.
- Trebuie să port naframă?
- În unele locuri da, râd eu.
- Naşpa.
Trecem prin Belen, un orăşel de munte asemănător Buşteniului, apoi mai facem o jumătate de oră până în vârf, de unde se vede toată câmpia râului Orontes, dealurile din apropiere, un lac de acumulare şi şoseaua care şerpuieşte şi pe care vom ajunge în câmpie. Pământul roşu hrăneşte livezile de portocali, dar în rest nimic nu creşte pe acest sol ars de soare.
Odată ajunşi în vale ne îndreptăm spre sud, spre Antakya, lăsând în dreapta micul aeroport Hatay. La intrarea în oraş întâlnim renumitul râu Orontes, care are un debit dezamăgitor de mic pentru istoria pe care o poartă în spate şi din această cauză are şi un miros nu foarte plăcut.
- Hai să ne îndreptăm spre partea stângă, la poalele muntelui. Acolo era oraşul vechi.
Malina ascultă indicaţiile şi mă urmează în tăcere. Nu prea ştie ce avem de făcut aici, nici ce anume vom vizita. După ce trecem râul urcăm spre biserica Sf. Petru, un locaş săpat în stânca vechiului munte Silpios şi ne oprim în umbra binefăcătoare a muntelui. De aici se vede o bună parte din oraş.
- Baby, aceasta e Antiohia Siriei.
- Am văzut oraşe mult mai frumoase decât acesta.
- Îţi dai seama că în timpul romanilor, înainte de a fi întemeiat Constantinopolul, era al treilea oraş ca mărime şi frumuseţe, după Roma şi Alexandria?
- Poate era atunci. Eu nu văd decât blocuri pe partea aceea a râului şi străduţe înguste şi chiar incomode pe partea aceasta. Mă aşteptam la mai mult.
- Se zice că locuitorii Antiohiei erau nişte pişicheri. Preferau luxul, traiul bun şi îi cam durea în cot de toate cele serioase. Acceptau pe oricine, erau ospitalieri, dar când veneai cu pretenţii să faci ceva sau să adopţi o atitudine responsabilă, nu prea aveai cu cine. Dar şi soarta i-a lovit rău. Au fost tot în calea năvălitorilor persani, iar când aceştia îi lăsau în pace începeau cutremurele care distrugeau oraşul.
- Ce vedem aici?
- Aici e biserica Sf. Petru. Să ştii că Antiohia a fost unul dintre primele oraşe care a acceptat creştinismul, în special comunitatea evreiască de aici, iar aici se spune că aceia care credeau în Hristos au primit pentru prima dată numele de creştini. În limba greacă e „hristianoi”, adică „cei care cred în Hristos”. Apostolul Petru a fost printre primii care au adus creştinismul aici, de aceea comunitatea creştină de aici s-a mândrit întotdeauna că se trage de la Petru, iar centrul bisericesc a crescut repede în importanţă, rivalizând cu Roma şi Alexandria.
- Şi aici se adunau ei atunci, la început?
- Aşa spune legenda. Aici s-a dezvoltat şcoala aceea creştină de care îţi vorbeam acum câteva săptămâni şi care rivaliza cu cea de la Alexandria. Celebra şcoală antiohiană. Din ea s-au ridicat oameni mari, ca Ioan Gură de Aur, dar şi mari eretici, ca partiarhul Nestorie al Constantinopolului. Ioan Gură de Aur, sau Ioan Hrisostom cum este numit în greceşte, s-a născut aici, a studiat în şcolile păgâne, dar apoi a trecut la creştinism şi a devenit unul dintre cei mai mari oameni ai creştinismului. Pe când era preot aici, la Antiohia, spunea nişte predici de rămânea lumea cu gura căscată, aşa că într-o noapte au venit de la Constantinopol şi efectiv l-au răpit, numindu-l patriarh acolo. Asta a fost prin anul 400, deci la vreo 20 de ani după perioada în care trăiseră Sfinţii Vasile şi Grigorie din Cappadocia. L-au numit patriarh, dar el a continuat să predice la fel de intens şi la un moment dat s-au trezit cei din Constantinopol că nu e bine. Ioan îi critica pentru multe lucruri şi a începul să le displacă. Iar când a criticat-o şi pe împărăteasa de atunci, Eudoxia, a fost terminat. L-au exilat de două ori şi a murit în 407, pe drumul spre al doilea exil, spre Armenia, în timp ce era însoţit doar de nişte soldaţi.
- Dar de ce-i zice Gură de Aur? Pentru că predica frumos?
- Se spune că la predicile lui lumea aplauda de euforie, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria Bisericii. Era foarte vehement şi spunea lucrurilor pe nume, de aceea a fost detestat de unii.
- Ce-mi mai zici despre Antiohia?
- Aaa, păi aici s-au întâmplat nişte chestii demne de cascadorii râsului. Îţi aduci aminte de împăratul Iulian Apostatul? Cel despre care ţi-am spus că era creştin şi studiase la Atena cu Vasile şi Grigorie, dar când a ajuns împărat a revenit la cultul păgân încercând să reînvie tradiţiile.
- Da, îmi amintesc.
- A domnit numai 2 ani, din 361 până în 363, pentru că a murit în războiul cu perşii. Ei bine, în 363 a venit la Antiohia, unde pregătea războiul şi a rămas o perioadă aici. Îşi ocupa timpul cu procesele, asculta plângeri şi aducea sacrificii în templele păgâne. Dar locuitorii de aici îl luau în râs. Ziceau că în loc să fie sacrificátor, el e victimarius, pentru că aducea ca sacrificiu câte 100 de tauri şi turne întregi de oi şi de capre şi păsări de apă sau de uscat, de-i exasperase pe antiohieni. Iar soldaţii lui ieşeau beţi de la ceremonialurile religioase şi se făceau de minune prin oraş. În fine, antiohienii îşi băteau joc de el şi de ritualurile lui, râdeau şi de faptul că avea barbă şi nu prea aveau chef de reformele lui morale. Chestiile astea, deşi îl deranjau enorm, s-a făcut că le trece cu vederea. Iulian încerca să pară drept în tot ce făcea, dar nu era pe placul nimănui. Cam ca împăratul Commodus din filmul Gladiatorul.
- Deci puteai să râzi de împărat, nu?
- Imperiul Roman se considera un stat de drept, în care oamenii pot critica până şi deciziile sau comportamentul împăratului. Puteai să comentezi, puteai să râzi, dar dacă te prindea şi se enerva pe tine găsea el un mod de a-ţi veni de hac. Era, totuşi, împăratul. Numai că faţă de un întreg oraş nu te puteai pune. Tot ce a putut să facă Iulian a fost să scrie o carte numită Misopogon, în care îi critica pe antiohieni pentru morala lor uşoară şi îşi apăra portul bărbii.
- Dar pe ăştia i-a durut în patină, nu?
- Exact. S-au bucurat când s-au văzut scăpaţi de el, pentru că a plecat spre Persia cu armata şi acolo a murit.
- Începe să mi se pară interesantă Antiohia, râde Malina.
- Se spune că biserica aceasta ar fi fost prima biserică creştină din Antiohia şi a fost întemeiată de Petru. Acum… eu am unele dubii în privinţa aceasta. Dacă ai vedea harta oraşului vechi, ai vedea că locuinţele erau aici, în vale, iar cetatea era sus, pe munte. Biserica era la origini doar o grotă la care cruciaţii au adăugat această faţadă destul de influenţată de catolicism. Nu-l văd pe Petru stând aici, în grotă, când comunitatea evreiască din oraş era destul de puternică şi bogată şi-şi avea cartierul undeva mai jos, aproape de râu. Deci dacă a existat o biserică în timpul lui Petru, adică prin anii 50, atunci aceea se afla în casa vreunui evreu şi nu exista ca şi clădire de sine stătătoare. Nu era statul roman de atunci chiar atât de darnic încât să ofere libertăţi peste măsură unor evrei dintr-un nou grup religios care-şi zic creştini. Dimpotrivă, în anul 70, când Palestina a fost trecută prin foc şi sabie de împăraţii Vespasian şi Titus comunitatea evreiască de aici a avut şi ea de suferit. În schimb cred că această peşteră de aici, ca şi multe altele din zonă, a fost folosită de numeroşii călugări care apar amintiţi începând de prin anii 370-380. Unul dintre ei a fost chiar Ioan Gură de Aur. Ei au populat peşterile muntelui Silpios şi probabil că aceasta e una din chiliile vechilor monahi din secolul IV.
- Există urme de pictură pe pereţi.
- Da. Asta înseamnă că a fost cândva chiar biserică, poate prin secolele VI-VIII.
- Nu e mare lucru de văzut aici. O masă de altar şi un tron din marmură.
- Nicăieri nu o să vezi mai multe. Turcii sau arabii au avut grijă să cureţe totul.
De la biserică mergem să vedem Charonion-ul, o imensă sculptură în stâncă de prin secolul III î.Hr., care ar fi fost realizată cu scopul încetării unei epidemii ce izbucnise în oraş. Un bust de vreo 15 metri înălţime cu chipul destul de bine conturat şi cu un acoperământ deasupra capului.
- De ce-i spune „Charonion”?
- Poate vine de la Charon, cel care-i trece pe morţi cu luntrea pe lumea cealaltă. O fi fost vreo jertfă adusă lui Charon?
Am fi vrut să vizităm muzeul arheologic din oraş, recunoscut pentru mozaicurile sale frumoase, dar e luni şi e închis, aşa că servim masa, apoi ieşim din Antakya prin partea de sud şi ne îndreptăm din nou spre mare. Ieri am omis faptul că vom vizita şi vechiul sit al cetăţii Seleucia Pieria şi ne-am grăbit cu ideea că nu vom mai vedea marea, dar azi o să fim din nou pe ţărm.
Ne oprim în localitatea Harbiye, în valea izvorului miraculos de la Daphne.
- Baby, legendele spun că zeul Apollo s-a îndrăgostit de nimfa Daphne, deşi ştia că nu o va putea cuceri niciodată. Daphne a fost urmărită până aici de zeu, dar când a ajuns în locul acesta l-a rugat pe marele Zeus să o transforme într-un laur, plantă care va fi numită de atunci şi dafin. De durere că şi-a pierdut iubita, Apollo nu a mai avut ce face decât să rupă o ramură din laur şi să şi-o aşeze în jurul capului. Pe locul în care se afla laurul a apărut un izvor, iar oamenii au considerat că e de datoria lor să-i ridice zeului Apollo un templu măreţ.
- Deci aici se afla un templu închinat lui Apollo.
- Era foarte renumit în antichitate, pentru că aici se putea consulta şi oracolul. Ştii, în 363 a venit Iulian aici. Şi pentru că toată lumea ştia că lui Iulian îi plac oracolele, toată lumea a început să ghicească: în stele, în măruntaie de animale, în bobul de grâu şi-n zaţul de cafea. Asta cu cafeaua e de la mine.
- Normal.
- Dar lumea ştia că doar oracolul de la Daphne este cel adevărat, aşa că acest templu era foarte venerat. S-a întâmplat însă că în acea perioadă în care împăratul locuia la Antiohia templul lui Apollo a fost distrus în întregime de foc. Zvonurile spuneau că venise unul, de departe, să aducă o jertfă şi lăsase candela aprinsă peste noapte şi templul a luat foc, deşi era foarte înalt. Alţii au găsit însă un bun prilej pentru a-i face pe plac împăratului şi au spus că gruparea creştinilor din Antiohia pusese focul intenţionat, din invidie faţă de renumele templului. Iulian s-a enervat rău de tot şi a început persecuţia creştinilor din toată Siria. A închis biserica principală din Antiohia şi i-a condamnat la moarte pe creştini. În acel interval de câteva luni şi-au găsit moartea mai mulţi martiri ale căror nume au rămas în istoria creştinismului.
- Ce frumos e aici! Un adevărat colţ de rai! Nu e de mirare că lumea a văzut în acest izvor un semn.
- Hai să mergem mai departe. Vom ajunge din nou la mare.
Urcăm pe partea de sud a văii, apoi trecem râul Orontes la intrarea în satul Aknehir. Drumul duce sus, pe munte, la mănăstirea Sfântului Simeon Stilitul, acolo de unde se văd ambele laturi ale regiunii: Antiohia cu valea râului Orontes şi Seleucia cu Marea Mediterană. Din mănăstire n-au rămas decât ruinele, dar istoria locului şi mai ales panorama pe care o oferă au făcut ca drumul până aici să merite din plin.
- Cine a fost sfântul Simeon? De ce i se zicea Stilitul?
- În regiunea aceasta a Siriei a existat o modă călugărească la un moment dat. Monahi foarte avansaţi în viaţa ascetică severă urcau pe un stalp. Un fel de turn care le servea drept casă şi pe care rămâneau toată viaţa. Sunt mulţi astfel de călugări amintiţi în istoria creştinismului, majoritatea dintre ei din secolele V-VI. Cel mai renumit dintre toţi a fost sfântul Simeon Stilitul cel Bătrân, care a trăit undeva mai spre est. La vreo 50 de ani după el un alt Simeon, numit cel Tânăr, originar din Antiohia, a trăit 68 de ani pe stâlp. Îi zicea Stilitul pentru că în limba greacă la stâlp i se zice stylos.
- Şi a trăit aici? Pe vârful muntelui?
- În ultima parte a vieţii a trăit aici. Era foarte renumit în tot Imperiul Bizantin. Scria lucrări religioase, a corespondat cu oameni din Ierusalim şi cu împăraţii bizantini Justin şi Justinian. Lumea venea la el ca la un sfânt. Dealtfel era recunoscut şi pentru faptul că avea darul profeţiei, pentru că la un moment dat a profeţit un cutremur care a şi avut loc pe ţărmul mării. Iar acestui munte i se spunea „Muntele Minunilor”.
- E greu să trăieşti atâţia ani într-un turn, dar aici priveliştea este minunată! Cred că era extraordinar să stea să privească apusul soarelui peste mare.
- Poate în dimineţile senine chiar reuşea să vadă insula Cipru de aici, situată destul de departe, la vreo 150 de km.
- Oricum, te extenuează ascensiunea. Mai ales că e şi foarte cald.
- Uite, noi trebuie să ajungem acolo, jos, în Seleucia. Samandağ, cum îi spun turcii. O să rămânem peste noapte undeva, în apropiere, tot pe malul mării.
- Dacă ştiam de ieri, nici nu mai adunam cortul.
- Glumeşti. Doar nu era să mergem înapoi la Iskenderun!
Coborîm pe latura nordică, pe un drum de munte, până reintrăm în şoseaua care duce de la Antakya la Samandağ. E plăcut să mergi în jos pentru că poţi urmări peisajele şi trebuie doar să fii atent la viteză. Oamenii sunt indiferenţi la noi, probabil pentru că au văzut mulţi alţi turişti pe aici. Da, dar nu cred că au văzut foarte mulţi pe bicicletă.
- Vlad, ai observat că majoritatea celor care fac excursii cu bicicleta sunt din Australia sau Noua Zeelandă?
- Da, chiar voiam să remarc. Oare de ce?
- Poate pentru că sunt mai îndrăgostiţi de sport decât de afaceri sau gospodărie?
- Unii îşi petrec chiar jumătate din viaţă vizitând lumea.
- Ar trebui să ne uităm mai atenţi la echipamentul lor, la rutele lor, să îi întrebăm despre ţările prin care au trecut, cu ce probleme s-au confruntat…
- Am citit mult despre asta şi pe internet, dar e important să aflăm detalii noi.
E frumos în Samandağ. Fără pretenţii de mare oraş sau de staţiune importantă, cu oameni modeşti şi plajă primitoare. Trecem prin toată localitatea şi ne oprim în capătul celălalt, la ceea ce se numeşte „Tunelul lui Titus”, un canal săpat în stâncă, pe o porţiune de 1500 de metri, prin care împăratul roman a vrut să-i ofere apei de pe versanţi posibilitatea de a se scurge direct în mare.
- Se spune că tunelul a fost construit în aproximativ 60 de ani, iar aici au muncit legionari şi sclavi. Evrei aduşi din Palestina cucerită şi chiar soldaţi din Sciţia, de la noi.
- O muncă imensă! Uită-te ce canion au trebuit să sape!
- Împăratul voia ca apa să nu mai pătrundă în râul Orontes, care era la acea vreme navigabil până la Antiohia. Apa de pe munţi aducea cu ea aluviuni care ridicau albia râului, făcându-l nenavigabil şi ameninţând sfârşitul Antiohiei ca port. Munca de aici a întârziat doar ceea ce natura a făcut în alt mod. Orontes nu mai e ce era odată.
- Încă se mai adună apa aici, vezi? Doar că seceta o face să dispară.
- Îţi dai seama în ce condiţii au lucrat acei oameni? Umezeală, muncă grea, de miner, pericole de surpare a terenului sau de cădere a stâncilor…
- Tocmai de aceea e o operă de artă, babe, încheie Malina filosofic, făcându-mă să râd.
- Mă bucur că v-aţi dat certificatul de calitate, domnişoară inginer!
Plaja de la Samandağ e impresionantă pentru lăţimea ei şi pentru nisipul fin. Mergem înspre sud, pe malul mării, până la vărsarea râului Orontes în Mediterana, unde câţiva pescari îşi încearcă norocul. Din păcate trebuie să urcăm câteva sute de metri pe râu, până găsim un pod pe care să trecem, apoi să ne continuăm drumul pe 31-57, pentru că plaja se termină cu stânca, iar drumul de pământ ce urcă pe stâncă nu promite vreo trecere spre sud.
Urcăm pe dealurile încărcate de livezi, coborîm în văile însetate de apele sărace, apoi iar luăm în piept colinele. Pământul e incredibil de roşu, parcă am trece printr-o mare de cărămidă. Şoseaua nu mai e atât de bună, semn că ne apropiem de capătul ţării. Trecem pe lângă lacul de acumulare Yayladaği şi ajungem din nou pe şoseaua E91, care ne duce direct la graniţa cu Siria. Pentru că de aici se termină cu binele şi vom intra într-o ţară cu adevărat musulmană ne schimbăm îmbrăcămintea, luăm pantaloni şi tricou cu mânecă lungă, iar Malina îşi aşează şi o naframă pe sub cască.
Pe la 19.00 suntem în vamă, arătând documentele de călătorie şi sperând că nu vom fi opriţi pentru diferite motive fictive. Spre uimirea noastră, suntem trataţi cu zâmbete şi ni se spune că puteam obţine viza chiar şi aici, la intrare, nu neapărat la Ambasada din Bucureşti. Vorbele vameşului mă fac să mă gândesc că poate, totuşi, intenţia lui nu era alta decât să negocieze un preţ pentru viză. Suntem informaţi că avem la dispoziţie zece zile pentru a vizita ţara, iar dacă dorim să mai rămânem trebuie să ne prezentăm la un sediu local de poliţie.
- Malina, ştiu că e târziu, dar ce zici dacă am încerca să ajungem în seara asta la mare? Sunt câteva zeci de kilometri, ne vor trebui câteva ore bune şi se va şi întuneca, dar dacă crezi că poţi, am înnopta şi azi pe malul mării.
- De acord. Hai să-i dăm bătaie, pentru că vom reuşi. E frumos şi pe aici, sunt păduri adevărate, dar parcă tot aş vrea să fac o baie bună.
Urcăm pe nişte creste împădurite, apoi coborîm prin primele sate siriene din zonă. Încă nu ne vine să credem că am ieşit din Turcia, dar locuinţele mai sărace şi aspectul rural accentuat al zonei ne aduc cu picioarele pe pământ. Soarele nu se mai vede pe aceste văi împădurite, iar seara se lasă destul de repede, dându-ne emoţii în ce priveşte reuşita noastră de a ajunge la mare. Pe când întunericul începe să pună stăpânire pe întreaga regiune ajungem la lacul de acumulare Balloran. De aici avem parte de coborîre şi de o şosea mai bună, iar în curând suntem în câmpie, foarte aproape de ţărm.
Bâjbâind pe întuneric, pe şosele pe care nu mai contează atât de mult orientarea, ci mirosul mării, reuşim să ajungem în sfârşit pe ţărm, pe la ora 23.00. E întuneric beznă, dar ne folosim de lanternele din dotare şi aşezăm cortul în câteva minute. Pe de o parte suntem fericiţi că putem beneficia de sprijinul întunericului pentru a face o baie în mare, goi goluţi, pe de altă parte lipsa reperelor ne îngrijorează, pentru că nu ştim exact unde suntem şi nu vrem să ne trezim cu bicicletele furate.
După baie îmbucăm ceva în fugă şi ne întindem obosiţi, nerăbdători să plutim în lumea viselor.
- Baby, îţi dai seama că suntem în Siria?
- Şi ce naiba căutăm noi aici?
- Nimic deosebit, domnişoară vameş. Doar în trecere. Pentru mai puţin de 10 zile.
- Ok, atunci somn uşor. Să mă ţii în braţe.
- Absolut! Noapte bună, iubito!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu