Versurile cântate de muezin la difuzoare ne trezesc brusc. Sunetul strident al ceasului deşteptător, luni dimineaţa, nu e nimic pe lângă strigătele orientale ale omului, făcute să-i dea fiori unui occidental.
- Vezi ce înseamnă să vezi multe filme, babe? râde Malina.
- E incredibil de înfiorător, deşi lor li se pare spiritual. Mă aştept ca în orice moment să se întâmple ceva rău, o explozie, o bubuitură, nişte strigăte de luptă.
- Termină. Lasă-i pe oameni să se roage.
- Eu n-am nimic cu ei, dar e straniu pentru un turist din Apus.
- Ce vedem azi, babe?
- Ai observat dealul acela din nordul oraşului? Vrei să mergem până sus să vedem Damascul de acolo?
- Da, mergem, dar apoi mai vedem şi altceva, nu?
-
Ca să urci pe colina Qassioun trebuie să treci pe lângă Memorialul Eroului Necunoscut. Se află într-un parc de la poalele colinei şi e format dintr-o alee largă terminată cu un monument reprezentând Universul şi arcul victoriei care străbate spaţiul şi timpul cosmic. În spaţiul de sub globul care reprezintă Universul au fost realizate mai multe imagini ale unor bătălii din istorie.
De pe colină se vede întregul oraş, cu instituţiile, monumentele şi pieţele lui. Sunt puţine clădiri înalte în Damasc, o caracteristică interesantă a capitalei. Dealtfel pe munte dintre străzi am văzut case în ruină sau construite demult, din lut şi cărămidă de deşert, gata să se prăbuşească.
- Uite, noi vom merge în direcţia aceasta. Aici, în dreapta, după deal, se află Palatul Prezidenţial, dar nu ştiu dacă ni se permite accesul până acolo, pentru că nici măcar să fotografiezi obiectivele astea nu prea ai voie.
- Nu-i nimic, mergem pe unde putem.
Coborâm în parcul Tishreen, o grădină minunată cu alei, verdeaţă şi copaci bătrâni. Tinerii se plimbă ţinându-se de mână, copiii se dau cu bicicleta sub privirile atente ale bunicilor. Toate aceste imagini sunt identice cu cele din alte colţuri de lume, deşi la marginea oraşului domneşte deşertul.
După ce ieşim din parc trecem prin piaţa Al Omaween, un loc foarte aglomerat al oraşului, apoi mergem drept spre centru, prin faţa Operei, a Teatrului şi a Muzeului Naţional, în paralel cu canalul râului Barada. Aproape de Turnul Damasc, probabil cea mai înaltă clădire din oraş, facem stânga, spre Gară. Clădirea gării e una dintre cele mai interesante opere arhitecturale din capitală, situată în capătul unui bulevard, cu o largă suprafaţă în faţă, asemenea castelelor englezeşti.
Prin spatele gării, pe un bulevard care se măreşte din ce în ce mai mult, ieşim în şoseaua care ne duce spre Iordania, iar după vreo 10 km trecem pe drumul naţional 5. Suntem din nou pe drum, în deşert, deşi trecem prin numeroase localităţi sau zone rezidenţiale limitrofe capitalei. La un moment dat în partea dreaptă, din şosea până la baza unei coline, apare un vast poligon militar. Trebuie să amintesc faptul că pe tot drumul camioanele armatei ne-au mâncat zilele cu gazele lor de eşapament; acum am văzut şi unul din locurile în care acestea se opresc.
Cu excepţia celor câtorva opriri pentru odihnă sau masă, până seara nu facem decât să rulăm spre graniţa cu Iordania. Trecem prin câteva orăşele şi sate fără mare importanţă şi ne uităm cu teamă spre înălţimile Golan, acolo unde războiul pare să nu se mai sfârşească. Spre seară ne oprim aproape de graniţă, la marginea oraşului Dara’a, pe malul unui lac mic. Aşezăm tabăra, apoi facem un foc care să ne ofere cina, probabil o conservă cu carne de vită sau un ceai cu biscuiţi.
În câteva minute nişte copii care se joacă pe câmp se apropie de noi şi ne privesc plini de curiozitate. Îşi dau coate, râd şi se apropie pentru a primi ciocolată, ating bicicletele şi se distrează de noi. Sunt foarte curioşi şi băgăreţi, nu se tem de doi străini îmbrăcaţi ciudat şi nici nu le pasă de dorinţa noastră de intimitate. Mă joc puţin cu ei, mă prefac că-i fugăresc, apoi că nu-i bag în seamă. Şi-au găsit cu cine să se joace şi nu mai vor să plece deloc. Până la urmă se plictisesc şi fug în oraş, dar se întorc cu unul din localnici, care ne dă bineţe cu zâmbetul pe buze. Se uită şi el atent la noi şi la biciclete şi înţelege.
- Turists?
- Yes. Tourists. Hello!
- Hello, my friend! Where are you from?
- From
- And where you go, my friend?
- We are going around the world. We go to
- Hm… Ok, my friend. Come with me.
Invitaţia lui neaşteptată mă încurcă. Figura lui serioasă îmi lasă impresia că e sincer, dar nu vreau să intru în vreo încurcătură. Îi fac semn că mulţumesc pentru tot dar prefer să rămân pe loc. Sirianul reînnoieşte invitaţia făcându-mi semn cu mâna să-l urmez şi porneşte înainte fără să mai aştepte răspuns.
- Malina, stai aici. Dacă vezi că nu mă întorc într-o oră urcă-te pe bicicletă şi du-te în oraş, caută postul de poliţie şi spune-le ce s-a întâmplat.
- Vlad, unde te duci?
- Nu ştiu. M-a chemat cu el şi nu acceptă refuz.
- Dar nu trebuie să te duci.
- Ba da. Nu e bine să-l refuz. O să fie bine, nu te îngrijora.
- Ok…
Mă ridic şi-l urmez pe om, în timp ce iubita mea, cu prezenţă de spirit, scoate aparatul foto şi face o poză cu noi doi îndepărtându-ne.
- My wife… spun eu arătându-i-o îngrijorat pe Malina străinului care mă duce în oraş.
- Don’t worry. It’s ok. It’s ok, mă linişteşte el cu
La a patra sau a cincea casă intrăm în curte şi sunt poftit să mă aşez. Copiii sunt alungaţi din preajma noastră şi omul dă câteva ordine scurte în casă. O femeie îmbrăcată în negru se apropie de mine, se închină şi îmi toarnă apă să mă spăl pe mâini. Nu vreau să greşesc cu ceva, aşa că fac tot ceea ce înţeleg că sunt îndemnat să fac. Intru în casa întunecoasă şi sunt poftit la ceai. Pe bărbat îl cheamă Nizar, e stăpânul casei şi m-a chemat să primesc de la el o carafă cu lapte. Ca să nu existe neînţelegeri îl întreb prin semne dacă e de oaie sau de cămilă. Râde amuzat, pentru prima dată. E de oaie. Cămile nu are, pentru că nu e atât de bogat. Mai primesc şi câteva ouă şi pâini coapte pe pereţii cazanului, apoi sunt liber să plec. Nizar mă conduce până la marginea oraşului şi vrea să se întoarcă, dar mă simt dator să-i întorc omului ospitalitatea, aşa că-l invit pe malul lacului.
Îngrijorarea Malinei dispare când vede că mă întorc cu daruri. Îi înmânez alimentele şi în timp ce ea le pune pe foc îi povestesc tot ce s-a întâmplat.
- Ce să-i dăm omului pentru că ne-a oferit astea, baby?
- Nu ştiu. Vezi dacă vrea câteva conserve din carne de vită. Mâine vom cumpăra altele. Sau poate vrea bani.
- Nu vrea bani, l-am îndemnat eu dar a refuzat categoric.
Încerc să-i ofer trei conserve mari din carne de vită dar sunt refuzat din nou, deşi subliniez că e vorba de carne de vită. Se aşează pe iarbă şi îmi face semn să mă liniştesc, pentru că nu vrea nimic.
- How is in
- It’s ok. It’s green, a lot of green fields, forests, but the roads are not so good like in your country.
Zâmbeşte mulţumit.
- Do you like here?
- Yes, I like very much. We come from
- Are you muslims?
- No, we are christians.
Omul zâmbeşte din nou, arătându-mi prin zâmbetul său că religia nu e nici o problemă în ceea ce ne priveşte. Profit de îngăduinţa lui pentru a-l măguli cu o întrebare despre Islam.
- Today in the morning I’ve heard the muezzin’s voice in Damasc calling for prayer. You know… “Allahu akbar…”
- Yes, yes! “Allahu akbaru”. The Adhan. The God is great, spune Nizar cu mândrie şi respect.
- Can you explain the meaning of the words?
- It’s a call for prayer. It’s our prayer.
- Yes, we know. But the words?
- “Allahu akbaru” means God is great. You know… Big.
- Yes…
- “Eşhelu elle illehe ila-llah” means “there is no god but Allah”.
- Ok. We understand.
- “Eşhelu enne Muhammadaru rasulu-llah” means “Muhammad is the messenger of God”. “Haia ala s-salat” means “come to prayer”, and “haia ala l-feleh” means “come to salvation”.
- That’s it?
- Yes. That’s it, spune el cu mândrie.
- Very good. Very nice. Great…
- It’s our prayer, repetă el cu demnitate.
Pe când să plece observă depozitul nostru de apă îmbuteliată, pe care am cumpărat-o încă de alaltăieri. Realizez repede că apa potabilă e o mai mare avere pentru el şi îi dăruiesc câteva sticle pe care de data aceasta nu le mai refuză. Pleacă zâmbitor, urându-ne drum bun şi binecuvântându-ne în limba lui.
- Ce om cumsecade! spune Malina, terminând cina. Ai văzut cum a venit şi ne-a oferit de-ale gurii fără să-i fi cerut ceva?
- Uite-aşa ne-am făcut cu lapte de oaie şi omletă. Păcat că nu avem nişte cacao.
- Eu rămân la ceai.
- Haide, gustă şi tu, măcar nişte lapte.
- Nu vreau. Nu că n-am încredere, dar dacă nu e neapărat nevoie prefer să rămân la mâncărurile pe care le ştiu.
- Aşa ai zis şi prima dată când ai gustat melci?
- Nu se compară. Lasă, am să beau un ceai şi o să mănânc câţiva biscuiţi şi gata.
- Dar trebuie să ai forţă. Altfel nu putem merge mai departe.
- O să am. Mănânc când mi-e foame.
- Uite-aşa mă aleg eu cu o carafă de lapte şi cu o omletă mare.
- Sper că nu vrei să mănânci atâta în seara asta!
- Păi nu am ce face. Tu ai zis că mă laşi singur.
- Haide, că beau şi eu un pic de lapte. Dar omletă tot nu mănânc. Omletă nu mănânc din principiu. Poate de câteva ori pe an.
- Mă bucur că te-am convins cu laptele. Lasă că bag eu omleta. Oricum, n-am să mănânc totul. Las vreo trei ouă şi pe dimineaţă, la micul dejun, pe care am să le fierb încă din seara asta.
- Fă cum vrei, eu vreau să dorm cât mai repede. Sunt destul de obosită, iar mâine dimineaţă ne aşteaptă vama. Oare oamenii aceştia nu aveau şi o baie cu duş?
- Nu, baby, nu. Aveau doar un lighean în care am fost rugat civilizat să mă spăl înainte de a intra în casa lor.
- Păcat. Mi-aş fi dorit o baie bună.
- De ce nu facem aici în lac?
- Nu ştiu… Nu pare foarte limpede.
- Lasă că găsim mâine un hotel şi rezolvăm. Acum o să dormim aşa nespălaţi, râd eu.
- Nu e frumos, dar asta e.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu