Azi noapte m-am întrebat pentru prima dată dacă am luat cu adevărat cu noi ceea ce era necesar. Mi-am dat seama că sunt obiecte pe care nu le-am folosit până acum şi cărora nu le întrevăd vreo utilizare grabnică şi am mai văzut că există momente în care ai nevoie de altceva, cum ar fi apa. În Turcia suntem încă în regiunea civilizată şi cu localităţi multe, de unde poţi, totuşi, să-ţi procuri rezerve, dar vine vremea când apa va avea un rol foarte important.
- N-ai dormit bine?
- M-au năpădit gândurile, baby. Nu vreau să riscăm ceva pentru o expediţie de genul acesta.
- Păi nici eu nu vreau, dar ai văzut că până acum chiar nu a fost greu.
- Azi noapte am stabilit nişte reguli pentru noi. Sau mai bine zis condiţii pentru ca totul să meargă bine şi să nu întâmpinăm probleme.
- Zi-mi şi mie ce-ai gândit.
- În primul rând să avem la noi rezerve sigure de apă. Să ştim până unde avem de mers în cursul unei zile şi chiar dacă ajungem până unde ne-am propus, să avem la noi rezerve de apă ca şi cum mai trebuie să facem cel puţin o zi până acolo.
- E o idee bună. Poate îţi trebuie apă să te speli puţin, poate te afli într-o zonă în care nu ai alte posibilităţi…
- În al doilea rând e esenţial să nu ne îndepărtăm prea tare de sursele de apă. Să rulăm în apropierea lacurilor sau a mării sau a râurilor. Să avem apă la dispoziţie. Iar dacă suntem undeva unde nu există, să nu rămânem mult timp acolo.
- Şi ce faci când o să dai de deşertul Arabiei?
- Vezi prima condiţie: să îţi iei resurse din timp şi să treci cât mai repede prin deşert, spre sursele de apă.
- Altceva?
- În locurile sălbatice sau cu posibile pericole (mă gândesc aici la animale sălbatice: urşi, râşi, hiene, etc.) să încercăm să stabilim locurile de rămas peste noapte în apropierea unor localităţi sau chiar lângă gospodăriile oamenilor. E mai sigur şi sunt convins că vom fi bine primiţi de oricine, fără să deranjăm.
- În felul acesta vedem şi noi cum trăieşte lumea din alte părţi. Şi pentru asta n-ai putut dormi azi noapte?
- Am dormit, dar a fost o oră în care am stat şi m-am gândit la toate astea.
- Nu trebuia. Oricum am fi făcut asta, chiar fără să o plănuim.
Adunăm cortul şi plecăm spre est. Trebuie să ajungem în şoseaua D695, care ne va duce la Konya. Dacă ajungem diseară în oraş, suntem buni. Oricum nu prea avem obiective importante pe drum, aşa că am putea să ne mişcăm destul de repede.
E o adevărată plăcere să conduci pe o şosea bună, mai ales dacă mergi în jos. Dai de câteva ori din pedale, apoi pentru un minut poţi să te relaxezi, să admiri peisajele. Iar dai din pedale, iar te odihneşti. Dar distracţia nu ţine prea mult. Facem stânga pe şoseaua 42-80, o scurtătură spre Konya, dar pe care trebuie să urcăm din nou. Nu e o ascensiune grea, însă ideea e că nu coborîm.
Relieful variază între şes şi deal, astfel că avem parte, la intervale de 2-3 km, de urcuş sau coborîş. Aparatura îmi spune că suntem mereu între 1180 şi 1200 de metri altitudine.
Pe D330, pe care l-am redescoperit, nimic interesant de fotografiat. Şoseaua curge pe vale, între dealurile arse de soare şi presărate cu tufişuri. E acelaşi peisaj pe care îl vezi de la Marea Egee încoace.
Ne oprim după amiază pe la 14.00 în dreptul satului Kizilören ca să mâncăm ceva.
- Babe, nimic? Nici o ruină? Nici o moschee? Nici măcar un râu mai răsărit?
- Cred că asta e zona cel mai puţin cunoscută a Turciei, Malina. Singurul lucru pozitiv e că avem drum liber, mergem înainte fără pauze.
- Dar măcar să ai ceva de fotografiat! Nimic!
Abia după două ore întâlnim ceva interesant: barajul Altinapa, care formează lacul cu acelaşi nume. Din păcate nu putem ajunge la apă, pentru că perimetrul e împrejmuit, dar de pe deal, înainte de a ajunge la baraj, putem face nişte poze reuşite.
- Baby, anul trecut un avion de vânătoare F-16 s-a prăbuşit pe dealurile de lângă lac.
- Dar ce căutau americanii pe aici? Au venit de la Izmir?
- Era un pilot turc. Şi turcii folosesc aparate americane.
- A scăpat?
- Da, s-a ejectat. Dar ştii tu, ca la noi, deşi au zis că avionul nu are armament la bord autorităţile au izolat zona pe un diametru de 500 de metri.
- Aşa fac toţi în lumea asta, spune Malina dezamăgită. De ce nu pot spune că era cu armament şi gata?
- Se tem de complicaţii.
- Hai să coborîm la baraj.
Lacul nu e mare. Are vreo 3 km lungime şi unu lăţime, dar e frumos.
- Oare cât o fi de adânc?
- Cred că are vreo 10 metri.
După baraj urcăm în zona cea mai aridă prin care am trecut până acum. E un fel de stepă anatoliană în care dealurile sunt văduvite până şi de tufişurile omniprezente. Priveliştea e dezolantă, dar ascunde după dealuri şesul imens pe care e împrăştiat oraşul Konya.
- Am ajuns??
- Da, baby. Acesta e Konya. Vechiul oraş Iconium din perioada romană.
- Ce mare e! Cât Bursa!
- Intrăm, vizităm câteva locuri şi vedem cum facem, poate rămânem undeva în apropiere, la vreun hotel din periferie.
- Ce putem vizita?
- Păi eventual vizităm o moschee renumită. În rest ne plimbăm prin oraş şi fotografiem ce ne place.
- Vreau să mănânc o îngheţată de aici. Mi-e poftă de ceva răcoritor.
Oraşul e destul de aglomerat. Înaintăm pe un bulevard spre ceea ce pare a fi centrul şi, ghidaţi de GPS, ajungem în apropierea Moscheei Aladdin. E forfotă mare în Konya şi nu suntem obişnuiţi cu aşa ceva după ce zile întregi am cutreierat dealurile şi şesurile Anatoliei. În schimb ne bucurăm că suntem în apropierea magazinelor.
- Care e povestea moscheei, babe?
- Nu prea ştiu mare lucru despre ea, dar e cel mai renumit obiectiv turistic din oraş. Konya a fost capitala sultanatului pentru o perioadă şi a înflorit prin Evul Mediu. Se pare că e construită pe locul bisericii principale din oraş, care era închinată sfântului Amfilohius. În moschee sunt înmormântaţi o parte dintre sultanii din anii 1200.
- E un fel de citadelă. Probabil vechiul oraş se centra pe această colină.
- Aici exista încă de prin anii 300 un important centru episcopal. Cel mai renumit episcop a fost Amfilohius, care în 381 a participat la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol şi care a fost o mare personalitate a vremii. Era prieten cu sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. O să-ţi povestesc despre ei altădată.
- Konya face parte din Cappadocia?
- În vechime era un oraş important de la periferia Cappadociei, dar azi are propriul district.
- Uite ce turn înalt se vede în zare!
- E Turnul Seljuk, unul dintre cele mai mari din Turcia. Peste 160 de metri înălţime.
- Vrei să ne îndreptăm spre el? Încotro trebuie să mergem?
- Păi turnul e cam spre nord, iar noi trebuie să ieşim spre est. Dar e ok, facem o plimbare până acolo.
Ajungem după o jumătate de oră bună, pentru că bulevardele sunt aglomerate şi trebuie să stăm la semafoare. E nevoie de multă atenţie, pentru că se circulă haotic de multe ori, iar şoferii turci sunt destul de imprudenţi.
- Ce mare e! Impresionant!
- Parcă am fi în New-York. Cum se numea turnul acela din Istanbul?
- Iş Bank.
- Acesta la ce e folosit?
- Probabil pentru birouri. Se spune că la ultimele două etaje se află un restaurant care se roteşte 360 de grade în cursul unei ore, oferind o panoramă superbă a întregului oraş.
- Mi-ar plăcea să merg până sus, dar probabil costă şi să te ştergi pe picioare la intrare.
- Imaginează-ţi!
Facem stop la o terasă unde luăm masa, apoi ieşim din Konya pe acelaşi D300, care duce la Aksaray. Pentru că e deja seară şi simţim nevoia să ne odihnim ne oprim la un hotel de două stele din apropierea aeroportului. Nu cred că vom avea probleme cu zgomotul pentru că la oboseala acumulată nu o să mai auzim nimic.
Un duş bun, răcoritor, face cât vreo trei ore de odihnă. Ne întindem apoi în pat şi încercăm să aflăm veştile din lume, căutând un canal de limbă engleză. Din păcate primele 10 canale nu sunt altceva decât „cântec, joc şi voie bună”, toate în stil oriental.
- Stai, stai, lasă puţin aici, se amuză Malina. E o telenovelă turcească.
- Baby, te-ai ţicnit? Ce naiba poţi să înţelegi din asta?
- Păi dacă râde sau plânge, înţelegi tot, spune ea râzând.
- Asta cam aşa e, dar acuma să ne pierdem vremea cu telenovele turceşti?
- Lasă puţin, să auzim cum vorbesc.
După câteva minute se plictiseşte şi trece mai departe. La ştiri am impresia că vedem ceva din alte vremuri. Se vorbeşte despre fostul preşedinte american Jimmy Carter, dar în curând realizez că e vorba despre evenimente din prezent. Omul a reuşit să facă posibilă expedierea unei scrisori a unui prizonier izraelian închis de Hamas către părinţii acestuia.
- Babe, dă mai departe.
- Hai să vedem şi altceva. Uite, sport.
- Stai! Uite, vorbeşte despre noi!
- Aaa! A început Euro 2008! Aseară am jucat noi?
- Da, cu Franţa. 0-0!
- Normal. Ce puteam face mai mult? Au slăbit şi francezii…
- Uite, a jucat şi Olanda cu Italia. Cât?? 3-0??? Le-au dat olandezii 3-0 la italieni?
- Nu se poate!
Sunt exaltat. Niciodată nu mi-au plăcut italienii la fotbal, pentru că sunt nişte prefăcuţi şi oportunişti. În schimb olandezii întotdeauna au muncit. Aşa că mă bucur pentru ei.
- Bine că le-au dat-o! Acum o să jucăm noi cu italienii. Sper să îşi păstreze moralul acesta.
- Ce i-au executat olandezii!
- Uite, mâine joacă Turcia. O să fie show.
- În seara asta nu sunt meciuri?
- Ba da, trebuie să fie.
- Ha! Spania cu Rusia! Lasă-l aici! Vreau să văd!
- Să nu zici că-ţi place!
- Ba da! Hai, Spania!
- Vorbeşti serios??
- Da!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu