- Bună dimineaţa, baby! La mulţi ani!
- Cum? Ce tot vorbeşti?
- Azi avem o lună de când am plecat de acasă.
- O lună??
- Exact o lună! Azi e 14 iunie.
- Dacă e o lună, atunci vreau să mai dorm un pic.
- Şi eu ce fac? Sărbătoresc singur?
- Tu te duci să faci cafeaua şi să aduni ce-a rămas de aseară.
- Stai liniştită, că au adunat câinii. Azi noapte am auzit iar mişcări pe lângă cort.
- Eu n-am auzit nimic. Am dormit chiar atât de adânc?
- Păi tu dormi mereu adânc. Câteodată am mari probleme din cauza sforăitului tău.
- Da, da! Uite la el, nesuferitul! Vrea să-l şi cred!
- Ştii ce am visat azi noapte? Am visat că mă aflam cu tine într-un restaurant din Sibiu. Nu ştiu cum îi zice, dar cred că am fost acolo odată şi de aceea l-am visat. Era seară, restaurantul era plin de tineri care se uitau la meci, iar noi ne-am aşezat la o masă de două persoane, am comandat pizza şi am vorbit toată seara. Şi eram foarte îndrăgostiţi unul de celălalt şi ne ţineam de mână şi tu vorbeai într-una. Şi a fost o seară romantică, de vis, apoi ne-am dus la culcare, la Hanul Veştem, undeva în apropierea oraşului şi am făcut dragoste toată noaptea.
- Asta ai visat tu?
- Da, baby.
- Incredibil! Ştii că şi eu am visat ceva cu Sibiul? Cred că noaptea, în vis, avem aceeaşi energie sau ni se transmite de la unul la celălalt.
- Şi ţi-a plăcut visul?
- Foarte mult!
- La mulţi ani, baby!
- La mulţi ani…
E plăcut să bei cafeaua dimineaţa, pe malul acestui pârâu. Apa sare pe bolovani şi se pierde repede în depărtare, printre ramurile de răchită, în timp ce din urmă vin alte valuri, zdrobite şi frământate de stâncile de mai sus. Pe marginea pârâului sălăşluiesc, pe jumătate îngropate în mâl, stânci spălate de apă, lucioase, înalte cât statura unui om. Pe acestea le folosim drept masă, deşi nici jos pe iarbă nu e neplăcut.
- Ce vedem astăzi?
- Nu ştiu, baby. Urmează o porţiune de drum care nu prea apare în istorie, nici cu localităţi însemnate, nici cu evenimente importante. Probabil va fi ziua în care ne vom bucura de relief.
- Îmi convine. Vreau să văd cu ce se îndeletnicesc oamenii pe aici. Până acum am văzut păstori, livezi de măslin, tractoare, chiar cultivatori de cartofi, ceramică sau cereale.
- Probabil şi de aici încolo vei vedea acelaşi lucru, dar sper că în curând vom merge spre mare, pe malul râului Seyhan.
Pe la ora 10.30, după o oră şi ceva de urcuş, ajungem în dreptul unei staţiuni de iarnă, cu telescaun, care deserveşte doritorii de schi. Pârtia urcă până aproape de craterul ciuntit al muntelui Erciyes.
- Cred că iarna e plin aici. Plin de lume.
- E jumătatea lui iunie şi uite că trecem printr-o vegetaţie montană asemănătoare celei din munţii Făgăraş, deşi aici cred că suntem la o altitudine mai ridicată decât acolo.
- Da, dar suntem mai spre Ecuator şi verile sunt mai fierbinţi aici.
- Uite şi un lac aici, pe stânga şoselei. Cred că iarna se poate veni şi la patinaj. Probabil cei din Kayseri sunt invidiaţi de locuitorii din Izmir sau din Istanbul.
- Cred că turcii din Istanbul se duc iarna la pârtiile din Bursa. Îţi mai aminteşti de muntele Olymp?
- Da… Cel în care se aflau mănăstirile călugărilor ce apărau icoanele.
- Iar aici vin cei din centrul Turciei.
- Brrrr! Mi-e frig. Hai să mergem mai departe.
Din dreptul staţiunii montane şoseaua coboară spre Develi. Într-o oră recuperăm ceea ce am pierdut la urcare, pentru că panta ne permite o viteză destul de mare. Nu sunt multe curbe şi nici motive ca să ne oprim, aşa că în curând ajungem la prima localitate din sudul muntelui, Develi. Nimic interesant de văzut, aceleaşi case roşii cu acoperiş lăsat, aceleaşi blocuri noi ca peste tot. Singurul lucru îmbucurător pentru doi oameni pe bicicletă e faptul că şoseaua 38-60 coboară în continuare, printre dealuri, spre o câmpie despre care credeam că va da în râul Seyhan, dar care se îndreaptă spre vest, în partea opusă râului.
După ce trecem de un mic lac de acumulare vine urcuşul spre orăşelul Yahyali şi de acolo mai departe, în munţi.
- Baby, de aici încep munţii Taurus, foarte renumiţi în literatura antică.
- E greu de urcat?
- Nu ştiu, dar în orice caz erau şi sunt foarte respectaţi. S-ar putea să ne ia ceva timp până o să-i trecem.
Pe la 14.30 facem pauza pentru prânz, extenuaţi de ascensiunea nesfârşită. Ne oprim în valea unui pârâu, în apropierea podului care mută şoseaua în latura dreaptă a apei. Avem astfel parte de puţină verdeaţă, răcoarea apei şi umbra binefăcătoare a sălciilor presărate de-a lungul văii. E tot ce-ţi trebuie ca să îţi recapeţi puterile şi să îţi aminteşti de scopul principal al acestei călătorii: desfătarea în natură.
- E mare diferenţa între un duş răcoritor sau o îngheţată pe malul Bosforului şi umbra nesatisfăcătoare a acestui pârâu.
- E mare, dar aici nu auzi zgomotul maşinilor şi al vapoarelor. Aici, dacă stai cu faţa în sus, eşti norocos să vezi un avion într-o oră.
- Eventual te întâlneşti cu vreo căprioară sau vreo insectă.
- E frumos aici. Îmi place natura şi îmi plac munţii aceştia, deşi sunt arşi de soare.
- Poate mai încolo vom întâlni şi păduri adevărate.
Pauza ia sfârşit după o oră. Încă mai trebuie să urcăm pentru o porţiune de drum şi parcă aceasta este zona cea mai greoaie. Cu burţile pline şi la ora la care soarele arde cel mai tare ascensiunea e o adevărată provocare. Din păcate şi asta trebuie să fie o lecţie învăţată, dar de multe ori nu ştii cât mai ai de urcat şi atunci preferi să te opreşti exact acolo unde simţi nevoia să mănânci sau unde ţi se pare că o să te simţi bine luând prânzul.
Momentul atingerii vârfului e o adevărată binecuvântare. Nici nu apuci să-ţi tragi răsuflarea şi deja simţi în faţă aerul răcoritor al curentului adus de viteză. Nu mai trebuie să dai din pedale, nu mai trebuie să tragi de tine. Totul e să ştii să pui frână. Puţinele coline care apar nu mai au puterea să stoarcă picăturile de sudoare. Roţile zboară spre văile înverzite şi ne poartă în grabă către mare, întâi pe 01-21, apoi din satul Mansurlu pe 01-02. Cu excepţia câtorva localităţi, zona este în întregime sălbatică. Munţi cărămizii, bătuţi de soare, văi înverzite doar în preajma apelor, tufişuri, nenumărate tufişuri şi păduri de pin, acesta este întregul peisaj pe distanţă de zeci de kilometri. Urcăm şi coborîm, coborîm şi urcăm pe o şosea care parcă e proiectată să ducă în infinit.
Spre seară atingem malul râului Seyhan, care intersectează şoseaua în drumul său spre Adana şi spre mare. În aceşti munţi nivelul apei nu este foarte mare, poate cam cât e Arieşul nostru în lunile de vară. Cred că l-am putea trece cu picioarele.
- Sunt convins însă că în perioada primăverii, când toate zăpezile de pe munţi se revarsă în râu, apa atinge cote îngrijorătoare.
- Probabil stâncile astea de doi metri dispar atunci sub apă.
Odată cu apusul soarelui suntem în câmpie, în faţa oraşului Kozan, care se întinde paşnic la poalele imensei stânci pe care cândva trona impunătoarea fortăreaţă Sis.
- Baby acest orăşel a fost în Evul Mediu unul dintre cele mai renumite centre armene. Pe atunci purta numele de Sis şi era capitala Regatului Armean din Cilicia.
- Regat armean? Dar Armenia e în nordul Turciei. Ce căutau aici, în sud?
- Armenii întotdeauna au avut o simpatie pentru această provincie care în Imperiul Roman şi în cel bizantin se numea Cilicia. Veneau şi se stabileau cu familiile aici pentru generaţii întregi, pentru că Cilicia se afla pe ruta negustorilor care veneau din Siria spre Constantinopol. Era totul bine pentru ei, mai ales că Imperiul Bizantin era puternic. Dar după bătălia aceea de la Mantzikert, din 1071, când Alp Arslan i-a bătut pe bizantini, această zonă a devenit nesigură. Unul dintre generalii împăratului Roman IV, cel care luase bătaie la Mantzikert, era armean. El s-a stabilit în Cilicia şi i-a invitat şi pe alţi conaţionali să i se alăture. Mai mult, odată cu primele cruciade armenii s-au aliat cavalerilor latini, dobândind astfel putere în zonă şi formându-şi aici, încet-încet, un regat. Era numit „Armenia Mică”, în comparaţie cu Armenia propriu-zisă. Iar capitala a fost stabilită la Sis, aici, pe colină. O adevărată fortăreaţă pentru câteva sute de ani.
- Au fost învinşi de otomani?
- Da, dar armenii au rămas pe aceste meleaguri până prin 1900. Atunci, odată cu unul din cele mai mari genocide din istoria omenirii, au fost desfinţaţi.
- E vorba de exterminarea armenilor de către turci?
- Da.
- Interesantă istoria acestui loc… Se pare că istoria armenilor se aseamănă foarte mult cu cea a evreilor.
- Nici nu ştii câtă dreptate ai! Ambele popoare s-au axat pe negustorie în timp ce au peregrinat prin lume. Chiar şi la noi în România, cele mai mari şi mai bine organizate bresle negustoreşti erau cele ale evreilor şi armenilor. Ambele popoare au avut o istorie plină de probleme şi necazuri. Şi ambele au reuşit să reziste istoriei, deşi sunt singurele popoare care au avut parte de o exterminare organizată menită să le distrugă.
- E tristă povestea lor. Să sperăm că nu se va mai întâmpla aşa ceva în lume.
- Vrei să rămânem aici?
- Mai mergem puţin. O să rămânem în afara oraşului. Aseară mi-a plăcut mult.
Un râu coboară dinspre oraş în direcţia mării. Părăsind şoseaua, aşezăm tabăra pe malul apei şi ne bucurăm de lumina lină a înserării. Avem apa la dispoziţie şi putem să ne îmbăiem, deşi Malina nu e foarte încântată de condiţii.
- Nu te îngrijora, baby, mâine vom fi din nou la mare şi acolo vei face baie cât vei vrea.
- Atunci nu mai intru în apa aceasta. Vreau ceva mai sigur.
- Dar e sigură şi aceasta. Uiă-te cât e de răcoritoare şi de bună!
- Prefer să mă uit la tine. Nu vreau să iau vreo boală.
- Atunci foloseşte apa din sticlă. Mâine dimineaţă o să cumpărăm alta.
În timp ce eu folosesc cu încredere şi fără mult discernământ resursele naturale pe care le am la dispoziţie Malina preferă apa îmbuteliată. După baie urmează un ceai fierbinte şi o poveste de seară. Auditoriul meu adoarme însă repede, cu capul pe umărul meu. Din nou o zi grea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu