Vineri, 13 iunie 2008. Göreme şi Cezareea Cappadociei

- Baby, am văzut aseară la recepţie că putem să facem un tur cu balonul cu aer cald.

- Vlad, eşti nebun? Ştii că azi e vineri şi e 13? Vrei să mor pe aici? Cât e ceasul, apropos?

- Tocmai aici e şmecheria! Mulţi superstiţioşi o să spună că ei nu urcă azi, aşa că nu va fi aglomerat şi vom putea merge. Şi ceasul e 7.30.

- M-ai trezit atât de dimineaţă?? Nici să nu te gândeşti! Nu plec nicăieri!

Pe la 8.30 urcăm pe vârful stâncii din Uçhisar, de unde avem panorama întregii regiuni. Se vede Göreme, Nevşehir, podişul Cappadociei, valea Uçhisar! Se văd dealurile cu livezi de departe şi şoselele printre coline, satele din apropiere şi casele din oraş.

- Ce privelişte! Malina e încântată de ceea ce vede.

- Înţeleg de ce ţi-ar place la penthouse…

- Noi încotro trebuie să mergem? Înspre est?

- Da, către Cezareea.

- E incredibil de frumos! A meritat să urcăm până aici.

- Ai avut o idee excelentă să ne oprim. Am fi pierdut esenţialul!

- Vai, babe, mă simt deasupra lumii!

- Ce-o să spui lângă Himalaya?

- Nu ştiu, dar aici e minunat!

- Imaginează-ţi oştile otomane venind pe podişul acesta, cu tobele lor în ritm militar, împânzind toată regiunea.

- Dar imaginează-ţi tu aceste văi pline de râuri, verdeaţă şi animale sălbatice, păduri cu păsări şi câmpuri cu flori!

- Într-adevăr, frumos!

Pe la 9.00 plecăm din Uçhisar spre Göreme. De jos, din şosea, tot oraşul pare şi mai impunător prin felul cum e cocoţat acolo, pe stâncă. Un kilometru desparte cele două localităţi, iar zona în care sosim se vedea foarte bine de pe vârful din Uçhisar.

- Nu pot să cred că sunt atâtea vârfuri dintr-astea!

- Ştii cum se numeau cei care locuiau în ele?

- Troglodiţi! Ştiu, am citit! Dar troglodiţii nu sunt numai cei care locuiau în ele, ci sunt şi cei care se retrăgeau în stânci pentru o viaţă austeră.

- Eu zic să mergem, totuşi, să urcăm într-un balon, din care putem vedea toată zona.

- Dar, babe, mi-e frică…

- Haide, haide! Pleci la drum să înconjuri lumea şi ţi-e frică de un balon cu aer cald! Sunt convins că n-o să regreţi!

- Te duci numai tu şi-mi povesteşti cum a fost!

- Ha! Crezi că scapi cu asta?

- No bine, hai să mergem.

- În sfârşit te-am convins!

Ca să zburăm cu balonul trebuie să ne facem rezervare, dar pentru că sunt turişti care renunţă tocmai din cauza superstiţiei cu „Vineri 13” suntem norocoşi şi găsim locuri. Preţul e 320 de euro pentru amândoi, timp de o oră, o sumă nu tocmai de neglijat, dar sunt convins că va merita fiecare cent.

În timp ce suntem serviţi cu un mic dejun pe câmp doi piloţi ridică balonul în aer. Îi cheamă Ibrahim şi Erdal şi au cursuri şi diplome de la Autoritatea Aeronautică Turcă. La felul cum arată amândoi Malina e deja cucerită şi chiar dacă ar afla că zborul e riscant tot s-ar urca alături de cei doi în nacelă. Ni se promite că vom zbura pe deasupra stâncilor şi vom putea culege fructe din pomi, iar la aterizare vom primi un certificat de navigator cu balonul cu aer cald. Toate astea sunt bonusul la experienţa pe care o vom trăi în aer şi care pe mine mă interesează cel mai mult: survolarea regiunii Göreme.

În momentul în care balonul este gata de zbor urcăm în nacelă şi începem să ne ridicăm de la sol.

- Parcă am fi în „Insula Misterioasă” a lui Jules Verne! îi strig Malinei, care e deosebit de încântată.

- Ia, ia, Jules Verne! aprobă un german bătrân care nu slăbeşte aparatul de filmat.

- Uite ce frumoasă e zona, Vlad! Superbă!

- Stai să ne ridicăm mai sus.

- Fă cu mâna! Cei din balonul de vis-a-vis ne salută.

- Helooo!

Aparatul face un tur la joasă înălţime peste mulţimea de stânci din zonă, apoi se înalţă la 1000 şi ceva de metri altitudine, oferindu-ne o privire de ansamblu asupra locului. Malina nu încetează să îşi arate entuziasmul şi mă sărută adesea, cuprinsă de extaz.

- Babe, a meritat să facem asta! E incredibil! Incredibil!

- Uite muzeul în aer liber! Ce relief! Ce idee, să-ţi faci casa în stâncă!

- Se vede până departe!

- În partea aceea trebuie să mergem noi azi. Spre Cezareea. Ieri am venit din partea aceasta.

- Uite Uçhisar!

- E fantastic să zbori!

Balonul ne poartă uşor pe deasupra podişului, apoi coboară pe un câmp pe care ne aşteaptă maşinile. Suntem luaţi în primire de cei de la sol, coborîm în siguranţă şi primim câte un pahar de şampanie, cu felicitările de rigoare. Fiecare obţine o diplomă prin care i se atestă calitatea de participant la călătoria cu balonul şi suntem duşi cu maşinile în locul din care am plecat. Ne luăm la revedere de la piloţii noştri şi ne îndreptăm spre muzeul în aer liber, cea mai vizitată locaţie din Göreme.

Prima noastră oprire este la biserica Tokali.

- Baby, este o bijuterie de locaş ortodox!

- Parcă am fi la bisericile din Moldova.

- Doar că aceste picturi sunt din secolul XI, nu din secolul XVI. E incredibil de frumos fondul acesta albastru!

- Când eşti afară nu realizezi ce se poate ascunde înăuntru, dar când intri e nemaipomenit! Pe cine-i reprezintă picturile astea?

- Păi sunt mulţi. Aici, mai jos, sunt momente din viaţa lui Iisus, mai sus sunt reprezentaţi Apostolii şi alţi sfinţi.

- Uite, aici, deasupra, e Răstignirea. Uimitor!

- Bisericile astea au fost pictate în secolul XI, dar ele datează din perioada lui Vasile cel Mare, din secolul IV.

- Uimitor ce poate oferi locul acesta!

- Hai să mergem mai departe, mai sunt şi altele aici.

Urcăm printre stânci şi ajungem la biserica Elmali, în care se află picturi asemănătoare, dar predomină roşul.

- Uite, baby, acesta era un semn străvechi al creştinilor de dinainte de libertatea oferită de Constantin cel Mare. În perioada persecuţiilor creştinii foloseau diferite semne pentru a se recunoaşte. Purtau pandantive în formă de cruce sau imagini reprezentând un păstor, un păun, un copac sau un peşte. Păstorul Îl reprezenta pe Iisus, Păstorul cel Bun. Păunul simboliza viaţa veşnică, pentru că se credea că această pasăre este nemuritoare. Copacul era pomul vieţii din grădina Raiului, iar peştele amintea atât de Marea Galileii şi de Iisus în calitate de Pescar de oameni, cât şi de termenul IHTYS, care în limba greacă însemna „peşte”. Fiecare literă a cuvântului IHTYS era începutul unui cuvânt din formula „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”: „Iisus Hristos Teou Yos Soter”.

- Interesant.

- Orice simplă reprezentare a unuia dintre aceste semne asigura privitorul că se află în faţa unui loc creştin.

La vreo 250 de metri mai sus se ascunde biserica Karanlik, cea mai frumoasă şi cea mai mare dintre toate, fost locaş monahal. Fresca de aici a fost restaurată şi arată de parcă ar fi fost realizată în urmă cu un an.

- Imaginează-ţi ce înseamnă în armonia Universului să sapi într-o stâncă făurită de un vulcan, să faci înăuntru un locaş de slujire a divinităţii şi apoi să-l pictezi şi să-l înfrumuseţezi în felul acesta!

- Într-adevăr, oamenii care au făcut asta erau deosebiţi!

- Dacă ar fi să te gândeşti că divinitatea există, atunci rămâi uimit cum a acceptat să fie venerată dintr-un loc ca acesta şi cât de generoasă poate fi pentru faptul că nu are pretenţii puerile sau insuportabile pentru om: să fie venerată numai în palate din aur sau numai cu daruri scumpe. Dacă nu crezi în divinitate, privind aceste picturi şi locul în care ele au fost realizate nu poţi să nu te gândeşti cât de mare a fost convingerea acelor oameni şi cât de aprins a fost dorul lor după ceva divin, încât lucrarea lor s-a transformat în operă divină!

- Vezi, aici poţi vedea cel mai bine diferenţa dintre o pictură religioasă realizată din dragoste de divinitate şi una făcută în scopuri opulente.

- Majoritatea locurilor sfinte din Orient au fost ridicate din dragoste de divinitate.

Ne întoarcem pentru biserica Çarikli şi pentru cea a sfintei Varvara, ambele situate în aceeaşi stâncă. Prima se aseamănă în frumuseţe cu celelalte două, în schimb ultima e împodobită cu desene rupestre în roşu, având o notă mai antică.

- Se spune că în această regiune sunt zeci şi sute de locaşuri de cult, pentru că aici existau şi creştini simpli, dar şi călugări.

- Până acum mi s-a părut incredibil. Însă după ce am intrat în atâtea locuri de-astea şi am văzut felul în care trăiau sunt tentată să spun că era cea mai bună soluţie pentru oamenii de aici.

- Deci ţi-a plăcut?

- Foarte mult. Doar că aici trebuie să vii să stai cel puţin câteva zile ca să vezi totul.

- Poate vom reveni. Acum însă e cazul să mergem mai departe.

Ne întoarcem la şoseaua principală pe un drum ce merge printre stâncile vulcanice şi coboară la Çavusin. Aici se află biserica împodobită cu cele mai bine păstrate fresce din toată Cappadocia. Sunt picturi realizate în secolul X, în timpul împăratului Nichifor Fokas, a cărui domnie a coincis şi cu întemeierea primelor mănăstiri din Muntele Athos. E păcat însă pentru faptul că autorităţile turce nu sunt prea interesate în prezervarea acestor opere de artă creştine şi se interesează de ele în măsura în care acestea sunt obiective turistice impostante.

Ajungem în orăşelul Avanos, prin care curge cel mai lung râu al Turciei, Kizilirmak, cel care irigă toată Cappadocia. E puţin mai mare decât Someşul. În suburbiile oraşului, ca şi la Çavusin, sunt foarte mulţi vânzători de ceramică, vase cu motive orientale deosebit de frumoase, în albastru sau roşu.

După ce luăm prânzul ne îndreptăm spre est, pe şoseaua D300. E după amiază şi e zăpuşeală pentru că se apropie nori serioşi de ploaie, dar preferăm să înaintăm, fără să ne supărăm dacă ne va uda.

Ploaia ne ajunge din urmă şi nu seamănă cu ceea ce avem noi în România. Se anunţă chiar o furtună în toată regula, aşa că preferăm să ne oprim la Sarihan, un caravanserai de pe şosea, aproape identic cu cel de la Sultanhani. Intrăm la scut tocmai la timp pentru o repriză de ploaie zdravănă care varsă zăgazurile şi întunecă regiunea.

- Nu cred că am fi putut înainta pe ploaia asta.

- Nici să stăm sub o pelerină nu ne-ar fi ajutat prea mult, la ce vântoasă a adus cu ea.

- Cred că acesta e motivul pentru care piloţii de la Göreme preferă să zboare dimineaţa. Sunt şanse mai mici să fie vânt sau ploaie.

- Măcar ne odihnim până ţine ploaia, iar dacă vedem că nu se opreşte, rămânem aici peste noapte.

- Nu cred că va ţine mult. Ploile astea de vară vin ca vârtejul, ţin vreo jumătate de oră şi apoi iese soarele din nou.

Malina are dreptate. Furtuna care a măturat praful şi a adus cu sine bălţi se retrage spre munte, lăsând în urmă răcoare şi soare. Ne putem continua drumul pe şoseaua încă udă, bucurându-ne de stropii care sar de pe roţi pe picioare. Pedalatul după ploaie e cel mai plăcut din toate câte există!

Timp de câteva ore rulăm prin podişul Anatoliei, pe o şosea cu patru benzi, în regim de autostradă. În faţa noastră, din ce în ce mai mare, se vede muntele Erciyes, înalt de aproape 4000 de metri, cu zăpadă pe vârf.

- Care e legenda legată de muntele acesta? întreabă Malina.

- Nu ştiu, baby, nici nu ştiu dacă are vreo legendă?

- Ei! Cum să nu ştii? Tu le ştii pe toate, râde ea.

- Haide, măi!...

- Nici un zeu? Nici o moschee? Nici o bătălie?

- Ştiu doar că e la sud de Cezareea Cappadociei.

- Ar trebui să-mi explici şi mie mai în amănunt cum stă treaba asta cu punctele cardinale. Nu că nu ştiu, dar nu m-a interesat niciodată îndeajuns încât să-mi bat capul cu asta.

- Ce nu ştii?

- Explică-mi cum te orientezi.

- Cred că ţine mult şi de simţuri.

- Vrei să spui că sunt un pic cam nesimţită? râde ea.

- Nu, baby, nuu! Doar că unii oameni ştiu întotdeauna unde e nordul, indiferent cum i-ai suci şi i-ai învârti.

- Nu cred.

- Să luăm de exemplu Pământul. De la Ecuator în sus, e emisfera nordică. Noi suntem în emisfera nordică. Asta înseamnă că soarele, în perioada când zilele şi nopţile sunt egale ca ore, deci în martie şi septembrie, trebuie să aibă o traiectorie est – sud – vest. Adică răsare dinspre insulele din Pacific, trece peste Africa şi apune peste America Centrală. Pe direcţia Ecuatorului. E perpendicular pe Ecuator.

- Şi dacă mă uit la soare la amiază, înseamnă că sunt cu spatele la nord.

- Da, eşti cu spatele către Polul Nord. Soarele e cel mai la îndemână reper pentru punctele cardinale.

- Uite, acum, cum mergem, soarele e aproape de apus şi se află în spatele meu.

- Aici e o altă discuţie. Suntem în luna iunie, deci când emisfera nordică e mai înclinată spre soare decât cea sudică. Acum la australieni e iarnă, de exemplu, pentru simplul fapt că emisfera noastră e înclinată spre soare timp de 6 luni. Acum, dacă îl priveşti la prânz, nu mai e la sud, ci chiar deasupra capului tău, dar tot poţi deduce care e nordul, după direcţia din care răsare şi cea în care apune.

- Deci dacă locul în care apune e vestul, înseamnă că nordul e în stânga mea.

- Iar noi mergem spre est.

- Uite, acum vine curba la stânga, deci ne vom îndrepta spre nord.

- Vom fi cu faţa la nord, şi cu soarele în stânga, la vest.

- Nu e greu. Dar ce te faci când nu ai soare? Când e înnorat.

- Atunci poţi folosi un băţ cu care poţi afla poziţia nordului, pentru că oricât ar fi de înnorat, parcă tot ai un pic de umbră pentru a vedea forma băţului pe pământ. Iar dacă nu, atunci ştii tu chestiile alea din şcoală, cu muşchiul de copac şi magnetul. Cel mai simplu e să ai un briceag cu busolă încorporată.

- Gata, m-ai dat gata cu răspunsul acesta. Briceag cu busolă încorporată! Ei, uite că a uitat mama să-mi pună din-ăla când am plecat.

- Nu-i nimic, am eu!

- Eşti incredibil!

La ora 19.00 intrăm în Kayseri, capitala provinciei, celebră în antichitatea creştină. Înaintăm pe bulevard până spre centru, deşi traficul este destul de aglomerat şi ne oprim în piaţa centrală, în faţa moscheei celei mari.

- Ce piaţă mare! Îmi place aici, poţi să te mişti, nu e aglomerat ca în Istanbul.

- Acesta e centrul nou. Se pare că exista şi un centru vechi, aici, unde se află cetatea şi bazarul.

- Acela e Hilton? Impresionant!

- În afara faptului că a fost unul dintre cele mai importante oraşe din sultanatul selgiucid cu capitala la Konya, Cezareea s-a remarcat prin personalitatea sfântului Vasile cel Mare.

- Prietenul lui Grigorie Teologul? Cel pe care-l sărbătorim la 1 ianuarie?

- Exact. A fost episcopul Cezareei între anii 370-379.

- Ai zis că a fost la studii cu Grigorie, la Atena şi Constantinopol, după care a trăit ca monah o perioadă şi apoi a venit episcop aici.

- Da. Se trăgea dintr-o familie de creştini deosebiţi. Tatăl lui era retor sau orator aici. Dar fii atentă: fratele lui, Grigorie, a ajuns episcop la Nyssa, iar altul, Petru, episcop la Sebasta.

- Familie de sfinţi.

- Habar n-ai! Vasile era privit de toată Cappadocia, ba şi de Siria, drept unul dintre cei mai mari oameni pe care îi avea creştinătatea. A fost primul care a întemeiat centre sociale şi spitale. A fost cel care a oficializat monahismul ca mod de viaţă în Cappadocia, pentru că acest stil de viaţă fusese înfiinţat în Egipt, cu vreo 50 de ani mai înainte. A scris câteva lucrări teologice, implicându-se în discuţiile dogmatice ale vremii şi mai ales nu i-a lăsat să mişte pe arieni, o grupare eretică, deşi aceştia i-au cauzat adesea mari probleme.

- A fost destul de activ…

- Era o fire bolnăvicioasă. Se îmbolnăvea uşor şi ura clima aspră de aici. Dar cu toate astea făcea adesea călătorii prin episcopiile şi parohiile sale, vizitându-şi supuşii. Era un om deosebit care a încercat să facă pace în Biserică (creştinismul avea mari probleme din cauza ereticilor arieni, cei care spuneau că Fiul nu e egal cu Tatăl în demnitate şi putere) şi care a reuşit să facă din Cappadocia o regiune respectată în întreaga lume creştină. Astăzi când spui „Cappadocia” spui de fapt „sfântul Vasile”.

- Şi în numai nouă ani a reuşit să facă atâtea?

- El activa încă din tinereţe. S-a implicat mereu în acţiunile episcopilor de Cezareea de dinaintea lui, care îi cereau ajutorul în probleme dogmatice şi nu numai. Era studentul care venise de la şcoli înalte şi pe care toţi îl respectau în oraş. Dar s-a făcut remarcat ulterior prin activitatea socială, prin prieteniile pe care le-a legat în toată regiunea şi prin scrierile sale. Iar ulterior, în istorie, s-a mai remarcat printr-o slujbă care este considerată a fi fost instituită de el şi care se săvârşeşte până azi în bisericile creştine: Liturghia Sfântului Vasile.

- Vezi ce înseamnă să fii omul potrivit la locul potrivit?

- Îmi pare rău însă că nimic din ceea ce el a clădit material nu a rămas în picioare. Invaziile persane, arabe, selgiucide, mongole, otomane sau cruciate au distrus tot ce era de distrus. Aici s-au întâlnit cultura orientală cu cea venită din vest şi întâlnirea nu a fost una prea plăcută. Ca şi în cazul României, dealtfel.

- Hai să ne oprim la o terasă şi să servim ceva. O îngheţată.

- Să ne oprim aici, în preajma bazarului.

- Dacă nu avem de vizitat ceva important eu zic să ieşim apoi în afara oraşului, poate găsim râul acela pe care-l tot visez, râde Malina.

După o jumătate de oră de odihnă, tocmai pe când soarele apune într-o latură a muntelui Erciyes, ne îndreptăm spre sud, pe şoseaua 38-29. Vremea e foarte bună pentru rulat, se lasă seara şi ploaia care a căzut după amiază a răcorit bine de tot atmosfera. După ce trecem de satul Hisarcik şi urcăm câteva serpentine avem bucuria să descoperim un pârâu care curge la vreo 60 de metri în vale. Coborîm lângă albie şi aşezăm cortul, apoi facem un duş rece, cu apă din pârâu. Focul de seară aduce romantism şi relaxare, mai ales că ne putem delecta în voie cu produse alimentare din exotica bucătărie turcească. În întuneric, de undeva, se aud ritmuri turceşti care o fac pe Malina să danseze pe lângă foc.

- Ia şi voalul! Hai, să te văd, cadâno!

- Eh, cadână! Dansez şi eu cum ştiu.

- Dansezi foarte bine. Hai, că eu te aplaud şi stau turceşte, ca sultanul. Păcat că nu am şalvarii lui Nastratin.

- Ţi-ar mai trebui şi opincile alea turceşti. Şi turbanul, să arăţi ca Ibrahim Paşa. Stai să-ţi fac un turban din prosop.

După ce mă găteşte aşa cum ştie ea mai bine continuă dansul, râzând în hohote de alura mea de otoman. Cu ajutorul unui băţ aprins în capăt îmi fac pipă turcească şi trag din narghileaua imaginară, în timp ce ea se învârte pe lângă foc.

- Dar baby, nu aşa! Trebuie să dai jos până la brâu şi să porţi rochie largă!

- Da, cum nu? Să mă vadă toţi din şosea!

- Poate facem şi noi un ban cu reprezentaţia asta.

- Imediat apare poliţia să se întrebe ce e cu ăştia de-au ieşit să danseze pe malul pârâului. De mine nu zic nimic, că eu sunt îmbrăcată cum trebuie, dar când or să te vadă pe tine cu turbanul în cap, or să te ducă la Bălăceanca lor.

- Fii fără grijă, că o să ştiu să le zic vreun „ildîrîm”.

- Hai, dansează cu mine.

- Nu, sultanul nu dansează, sultanul stă şi priveşte, aplaudă elegant şi o sărută pe cadână pe frunte. Iar cadâna poate să-i sarute mâna. După care mai vede sultanul ce face.

- Nesuferitule!

- Hai, îmbunează-l pe sultan, că azi a avut o zi grea, s-a luptat cu oştile necredincioase lui Allah.

- Sultanul să-şi pună pofta-n cui şi să salte cu banii, dacă vrea să vadă reprezentaţie.

- Ce-mi place ritmul acesta oriental! Ce melodie e asta? Hai, că o cunoaştem. Cum îi zicea? „Eina eina”?

- Nu ştiu, tu eşti cu informaţiile. Dar melodia o ştiu şi eu. Uf! Gata! Nu mai pot! Sunt epuizată!

Se aruncă lângă mine, pe sacul de dormit, cu faţa spre foc. O sărut şi o iau în braţe îndrăgostit de mişcările şi energia ei. Încă e greu să cred că sunt în inima Cappadociei, ascultând muzică turcească în faţa unui foc de tabără, cu iubita mea alături.