- Bună dimineaţa, baby! Cum ai dormit?
- Excelent! M-am odihnit foarte bine. Ce bun a fost patul ăsta! Şi duşul de aseară şi răcoritoarele!
- Eu am ieşit puţin să văd cum arată totul pe ziuă şi am dat de un parc interesant, aici aproape. Vrei să mergem să-l vedem?
- Întâi ieşim la o cafea, apoi fac din nou un duş rapid, ca să-mi fie de drum şi p’ormă plecăm. Dar acum stai cu mine puţin.
- E gata cafeaua, baby. E pe terasă, numai să ieşi s-o guşti.
- Păi nu pot ieşi în pijama.
- De ce nu? Te cunoaşte cineva? Crezi că vor comenta ceva?
- Baby! Cum să ies în pijama?
- Ok, atunci aştept până îţi iei ceva pe tine. „You have five minutes to get dressed”.
- Da, da! Râde Malina, somnoroasă. Asta s-o crezi tu!
- Ştii că te iubesc? Ştii că te iubesc mai mult decât orice pe lume?
- Chiar?
- Te iubesc, baby. Şi sunt fericit că eşti cu mine.
- Hm…. Ce bine sună asta într-o luni dimineaţă!
- Ce, mai ştii în ce zi suntem? Mai ţii scorul?
- Cum să nu? Tu ai uitat?
- Chiar voiam să te întreb ce zi e azi.
- Nesuferitule!
După câteva minute Malina e pe terasă. Deşi zilele sunt călduroase, dimineaţa aceasta, la poalele muntelui, e destul de răcoroasă.
- De ce nu mi-ai spus să mă îmbrac mai bine? O să-mi fie frig! M-ai păcălit cu tricoul tău.
- Păi eu sunt deja gata de plecare!
- Tu eşti deja! spune ea, bosumflată. Aşteaptă să răsară soarele!
- Soarele a răsărit de mult, dar e după munte.
- Şi atunci cum a răsărit?
- Păi a răsărit, dar nu se vede de munte.
- Baby. Revino-ţi. Dacă nu se vede, înseamnă că încă nu a răsărit.
- Totul doar ca să-ţi aduci argumente în favoarea lenevirii la terasă.
- Mă laşi să-mi beau cafeaua în linişte?
- Uite ce frumos e oraşul! Toată lumea mişună. Va trebui să trecem din nou prin Isparta, pentru că mergem spre lacul Eğirdir.
- Deci mergem pe unde am venit?
- Nu, nu. Din centru ieşim spre nord-est. Iar lacul e dincolo de munţii aceia.
- Hai că mi-am terminat cafeaua. Merg să fac un duş şi într-o jumătate de oră sunt gata de plecare.
- Pregătesc totul pentru drum până atunci.
Aşa cum a promis, Malina e gata în 30 de minute. Coborîm spre parcul oraşului, în care autorităţile au proiectat un lac artificial, locuri de joacă pentru copii, câteva pavilioane din granit, alei cu castani şi trandafiri şi chiar un amfiteatru. După ce facem o tură cu bicicletele şi fotografiem locul ne îndreptăm din nou spre oraş.
Centrul nu e foarte aglomerat, iar lumea s-a mai rărit. Vedem câteva statui, dintre care cea a lui Ataturk e de neconfundat. Magazinele cu vitrine mari te îmbie să intri, ceea ce şi facem imediat, din raţiuni pur practice: vrem alimente pentru drum.
Ieşim din Isparta pe la 10.00, urmând şoseaua D330 spre nord-est. În paralel cu noi merge calea ferată care duce de asemenea spre Eğirdir, oraşul de pe malul lacului cu acelaşi nume.
Intrarea în Eğirdir e străjuită de o stâncă înaltă care se vede de la zeci de kilometri depărtare. Pe latura dinspre lac, pe partea oraşului, baza muntelui are marcată pe ea acelaşi drapel al Turciei şi cuvintele „Güclüyüz – Gesuruz – Haziriz”.
- Nu prea înţeleg ce e cu etalările astea naţionaliste, baby. De ce trebuie să scrie pe toţi munţii şi să deseneze steagul lor, de parcă îşi marchează teritoriul?
- Şi de ce să n-o facă?
- Pentru că arată chicios!
- Dacă le place să arate turiştilor cine sunt…
De pe colina pe care suntem se vede tot oraşul, plus o parte din marele lac Eğirdir. Se pare că localitatea e un fel de staţiune, cu plajă şi terase pe malul lacului, deşi nu prea e mişcare. În depărtare se vede o limbă de pământ care înaintează îngustă în apa lacului, pe o porţiune de vreo 2 km.
- Mergem până în vârful limbii de pământ?
- De ce nu? Cred că e frumos acolo.
O şosea flancată de copaci ornamentali ne duce până în capătul istmului, unde se află un mic refugiu pentru bărci. De acolo începe apa, cu valuri unduitoare, plăcută pentru o plimbare cu barca sau pentru iachting. Un moşneag cu barbă albă şi pălărie à la Leonard Cohen, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri şi pantaloni de stofă stă pe mal, aşteptând clienţi pe care să-i plimbe. Atitudinea omului, paşnică şi împăcată cu lacul, îmi aminteşte de imaginea bunicului meu.
- Bună ziua. Hello!
Omul dă din cap a bineţe, uitându-se lung la bicicletele noastre. Zâmbeşte binevoitor şi întreabă ceva în turceşte, probabil vrea să afle naţionalitatea noastră.
- Romania! Romania! spun eu, sperând să-l dumiresc.
- Aaa! Romania!
Ne face semn că tatăl lui a venit cândva din Bulgaria, deci ştie despre ce vorbim.
- Cum merge treaba? întreb eu în româneşte, pentru că e clar că nu mă voi înţelege cu el decât prin semne şi fără pretenţii lingvistice.
Nu înţelege ce-i spun, crede că vrem să mergem pe lac, dar îi fac semne că suntem acolo doar pentru a privi. Realizează într-un târziu ce dorim, se resemnează şi ne pofteşte pe o terasă de lângă refugiu. Povesteşte ceva, dar ne e imposibil să-l înţelegem. Ne arată prin gesturi împrejurimile, spune ceva ce mă face să cred că vorbeşte despre bogăţia frumuseţilor naturale pe care le putem descoperi în zonă. În câteva minute ne serveşte cu ceai răcoritor, admirându-ne echipamentul.
- Güclüyüz – Gesuruz – Haziriz? Îl întreb ce înseamnă, în timp ce îi arăt cu mâna spre locul despre care vorbesc.
- Aaaa! Güclüyüz!
În timp ce ne repetă cuvintele face semne pentru a ni le traduce. „Güclüyüz” înseamnă „puternic”, din câte îmi dau seama.
- Gesuruz!
Bătrânul îşi încordează muşchii imaginari, spre amuzamentul Malinei.
- Înseamnă „curajos”, babe.
- Haziriz!
Omul arată gesturile unui atlet aflat la linia de start.
- Înseamnă că e gata de plecare. Sau gata de luptă, interpretează Malina, veselă.
- Deci „Puternic – Curajos – Gata de luptă”, trag eu concluziile.
Bătrânul încuviinţează din cap, mândru că s-a făcut înţeles. Admirăm şi noi cu voce tare „realizarea artistică”, dar nu ne lasă să ne plictisim, vrea mai mult, aşa că ne oferă şi o interpretare a drapelului.
- Roşul vine de la sângele luptătorilor, traduce Malina gesturile omului, iar semiluna e un semn sfânt pentru musulmani.
- Să-i spun că semnele vin de la greci?
Malina râde.
- Cum să vină de la greci, babe? Semiluna nu e ceva ce ţine de islam?
- Acum da. Dar în vechime semiluna şi Luceafărul erau folosite de greci încă de prin secolul IV î.Hr. Iar Bizanţul folosea acest steag ca stemă a cetăţii. E drept că şi popoarele din Orientul apropiat foloseau ceva asemănător.
- Cum să-i spui că e preluat de la greci? Vrei să se supere?
- N-am să-i spun aşa ceva.
Îi mulţumim bătrânului pentru ospitalitate şi facem cale întoarsă spre oraşul de pe ţărm.
- Există câteva legende legate de drapelul turcesc, baby, iar cea mai importantă dintre ele plasează un erou naţional în prim plan. E vorba de hanul selgiucid Alp Arslan sau de Kemal Ataturc, dar povestea e aceeaşi: eroul vede sângele luptătorilor răpuşi strălucind în lumina semilunei şi a Luceafărului şi decide că acesta va fi steagul turcilor.
- De Ataturc am auzit şi am văzut. Dar cine a fost celălalt?
- Alp Arslan le-a ars o bătălie soră cu moartea bizantinilor, în 1071, la Manzikert, undeva mai spre est. L-a prins viu pe împăratul Roman IV Diogenes, pe care l-a lăsat însă liber în schimbul unor importante sume de bani. Acea bătălie a şocat imperiul şi a reprezentat sfârşitul dominaţiei bizantine pe aceste locuri. Evenimentele s-au precipitat odată cu cucerirea Niceei, în 1077, astfel că au determinat lansarea primei cruciade occidentale împotriva turcilor.
Drumul D330 trece pe la capătul sudic al lacului şi apoi urcă spre nord, între dealuri şi lac. E o şosea bună, care îţi deschide pofta de pedalat, iar panorama e splendidă: de pe latura aceasta a lacului se vede cel mai bine oraşul Eğirdir. La câţiva kilometri după satul Mahmatlar părăsim şoseaua principală pentru una care ne va duce peste dealuri, pe o „scurtătură”, spre Konya şi Cappadocia.
- Şoseaua părea că va merge direct pe dealuri. Cine s-ar fi gândit că după ce urci colina dai de un astfel de sat în valea asta?
Malina e surprinsă de locuinţele numeroase şi înghesuite ale localităţii Sariidris.
- Baby, cred că aici se termină cu binele. Şoseaua se încheie şi începe drumul de ţară.
- Şi care e problema? Trecem pe viteză mică şi urcăm dealul.
Îmi place optimismul ei. Mă face să o iubesc şi mai mult.
- Din câte am studiat, drumul corect spre lacul Beysehir, ţinta noastră, merge pe latura aceasta a satului.
- Eşti sigur? Hai să întrebăm pe cineva.
- Hai!
Întâlnim un sătean şi îi arătăm harta. Dorim să ajungem la Beysehir trecând dealurile. Nu pare impresionat, ceea ce mă linişteşte. Înseamnă că nu va fi foarte dificil. Nu-şi face nici cruce, nu se închină nici lui Allah, nu ne spune că suntem nebuni. O ia ca pe ceva normal, deci e bine. Omul ne îndrumă pe partea stângă a râului ce străbate satul, deci pe latura de est a văii. Îi mulţumim şi ne continuăm drumul, lăsându-l uitându-se lung după noi.
Drumul urcă pe marginea dealului până într-un loc în care avem o panoramă frumoasă asupra unui lac de acumulare. Găsim că e timpul pentru masa de prânz, aşa că întindem masa pe iarbă şi ne bucurăm de produsele bucătăriei turceşti. E atât de cald încât suntem obligaţi să rămânem o jumătate de oră la umbră, pentru odihnă. Ideea nu e foarte bună, pentru că suntem într-un câmp în care doar noi şi oile avem curajul să rămânem pe timpul amiezii. Data viitoare vom încerca să ne oprim într-un loc mai răcoros. Acum însă nu e nici momentul să prădăm apa pentru duşuri ad-hoc şi nici nu putem găsi altceva mai bun.
- Mai bine am merge mai departe. În curând o să ajungem pe coama dealului şi poate de acolo vom merge drept sau vom coborî, astfel că ne va bate vântul în faţă.
Propunerea Malinei e excelentă. Urcăm în şa şi ne continuăm drumul. Din deal urmează, într-adevăr, o coborâre lină. Partea bună e că am văzut traseul pe dealurile din faţă şi ne-am dumirit în legătură cu direcţia de mers. Avem ceva de urcat şi de coborît, dar nu e chiar atât de mult pe cât ne temeam. După câteva coline întâlnim chiar un pârâu şi ne bucurăm de răcoarea apei, umblând în picioarele goale prin albie.
Valea prin care trecem e mărginită de coline calcaroase, cu stânci gri, acoperite de timp, de muşchi şi de tufişuri. Doar aici, jos, pe unde se văd urmele unui drum, se găseşte iarbă şi sol tare, numai bun de mers cu bicicleta pe el. Ne-am temut că traseul va fi greu, dar e o adevărată plăcere.
În drum întâlnim un perimetru cu pietre, dar din aşezarea lor deducem repede că nu e vorba de soartă sau natură. E un cimitir vechi, abandonat, cu multe pietre calcaroase pe post de „cruce”. Unele sunt sculptate, altele sunt aşezate doar pentru a marca mormântul.
- Nu e nimic ciudat în a aşeza un cimitir în pustietatea asta, dar cine vine până aici?
- Tocmai acesta o fi şi motivul pentru care e abandonat.
- Dar o fi fost vreun sat prin apropiere sau oamenii şi-au adus defuncţii din sat până aici?
- Nu ştiu ce să zic. Nu văd nici o urmă de aşezare prin apropiere.
Drumul de iarbă începe să coboare după o perioadă, semn că ne apropiem de civilizaţie. Chiar înainte de a ajunge în satul Belcegiz, situat deja în câmpie, observăm lacul Beysehir. E o adevărată bucurie să vezi că ajungi în zone populate şi în locuri de unde poţi să-ţi procuri apă.
- Babe, ce zici, putem atinge lacul în seara asta?
- De ce nu? Parcă merge mai bine pe răcoare. Şi acum, că avem şi apă la dispoziţie, e chiar uşor de tot.
Ne refacem rezervele de apă prin bunăvoinţa unui sătean şi continuăm spre Beysehir cu gândul la o scaldă minunată spre seară. Intersectăm şoseaua 32-07 şi trecem prin satul Armutlu, apoi într-un final pe care nu credeam să-l mai regăsim, ajungem la lac.
Apa răcoroasă e atât de binevenită încât îmi vine să sar îmbrăcat în valuri. Malina e mai rezervată la început, dar până la urmă o conving să intre şi ea. Deşi lacul e în mare parte numai mlaştină în această zonă, am nimerit exact în locul în care puteam intra în apă.
- E timpul să ne încercăm din nou calităţile de pescar.
- Şi ce momeală vei folosi?
- Încerc să prind nişte cosaşi.
- Dacă prinzi vreun peşte o să avem friptură la cină, râde ea. Până îţi pregăteşti tu undiţa eu o să încerc să fac un foc.
Suprafaţa lacului e curată, fără valuri mari. Încerc să arunc cât mai departe, dar timp de o jumătate de oră nu fac mare lucru. Se pare că nu sunt prea interesaţi de cosaşii mei. Încerc şi cu pâine şi eforturile mele prind roade. După numai câteva minute am parte de acţiune.
- Baby, am unul!
- Să văd! Să văd!
- Uite-l. Ai grijă! Ştii să-l desfaci din cârlig? Pregăteşte-l pentru prăjit.
E un exemplar de vreo 400 de grame, mulţumitor pentru început. Lui i se alătură imediat alţi trei, dintre care unul e mai mare şi mai adormit. Malina e entuziasmată. Vrea să pescuiască şi ea, aşa că lansez şi o las să încerce.
- Ai grijă şi mai ales ai răbdare. Lasă-l să ducă pluta în apă, nu trage din prima, ca să nu-l sperii.
- Lasă-mă pe mine. Dă-te la o parte. Să vedem dacă am noroc.
Se supără când vede că a tras în contratimp şi peştele i-a furat momeala.
- Să vezi ce-i fac acum! Pune-mi momeală! Pune-mi momeală!
- Nu te agita. Ai răbdare şi lasă-l să se bucure de momeală, apoi când vezi că s-a dus cu pluta trage uşor. Nu smulge băţul, trage în direcţia inversă faţă de sensul în care pleacă pluta.
- Şşşşşt! Taci, şopteşte ea implicată.
Trec câteva minute pline de încordare, apoi ceva se joacă cu pluta. Obiectul roşu-galben tremură pe valurile mici, se mişcă uşor în stânga şi-n dreapta.
- Acum fii atentă, că va trage brusc şi se va duce cu ea.
Imediat peştele bagă pluta tremurândă în apă, muşcând cu putere. Malina trage uşor spre stânga şi simte forţa care i se împotriveşte.
- L-am prins! L-am prins, babe!
- Uşor. Uşor. Roteşte şi trage vârful băţului spre tine. Adu-l afară din mulinetă.
- Cred că e mare!
- Uşor, da? Nu-l brusca.
Firul ajunge spre ţărm şi peştele se zbate deasupra valurilor.
- Ce frumos e! exclamă entuziasmată iubita mea.
- Are vreo jumătate de kilogram. E foarte frumos.
- E al meu! Eu l-am prins!
Desfac peştele din cârlig şi mă fac că-l scap în apă.
- Nu!
- Te-am păcălit! Hai, ţine-l să-ţi fac poză cu el.
- Ce frumos e! Nu vreau să-l pun pe jăratic. E primul meu peşte. O să-i dau drumul. Hai, fă repede poza, să nu-mi moară în braţe.
După poză Malina îl eliberează în apă, mulţumită de reuşita ei. Ne întoarcem la cină şi rămânem pe mal, cu picioarele în apă, gustând din răcoarea serii.
- Ce frumos a fost azi! N-am văzut nu ştiu ce, dar a fost o experienţă interesantă. Am trecut prin locuri neumblate şi am prins primul meu peşte!
- Începe să-ţi placă viaţa în sălbăticie?
- Nu neapărat, să nu exagerăm, dar să ştii că mi-a plăcut mult astăzi.
- E bun peştele?
- E excelent!
- Vezi să povesteşti asta la telefon, pentru că în seara asta vorbim acasă.
- Să ştii că am să le-o povestesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu