Joi, 12 iunie 2008. Oraşul subteran

- Günaydin! strigă Yolmaz, din curte.

- Günaydin!

- Cred că e „bună dimineaţa”, spune Malina căscând. Günaydin!

- Oare cât o fi ceasul?

- E 9.00. Ce bine am dormit!

- Tu, da. Eu a trebuit să stau până după miezul nopţii să cotcodăcesc în turceşte şi să ascult în otomană.

- Şi ce-ai cotcodăcit?

- O să vezi pe drum.

- Ha! Uite că ne-au pregătit masa de dimineaţă!

- Günaydin, Vlad, Malina!

- Günaydin, Safiye! Aaaa! Very nice!

Safiya râde satisfăcută, văzându-ne încântaţi de felul în care suntem serviţi. Ne pofteşte la masă şi ne lasă să ne bucurăm de laptele, brânzeturile şi mezelurile care acoperă masa. Avem şi cafea turcească, făcută în casă şi servită în ceşcuţe mici, metalice, cu ornamente orientale.

- Babe, cred că acesta e serviciul ei de cafea primit ca zestre.

- În orice caz, ne-au primit regeşte. Vreau să le plătesc pentru ospitalitate.

- Încearcă, dar nu cred că vor primi bani.

În timp ce stăm la masă apare un vecin care ne salută şi vorbeşte cu Yolmaz despre noi. Gazda noastră îi spune cu mândrie tot ce ştie, apoi îl invită la o cafea pe terasă, alături de noi. Se fumează cu sârg şi se râde intens. Yolmaz ţine să-şi invidieze vecinul făcând poze cu noi şi cu soţia sa, invitându-ne să mai rămânem la el. Ştie că avem mult de mers şi ştie că vom pleca, dar îi place să insiste.

Abia pe la 10.30 reuşim să plecăm din gospodăria turcului, după ce am fost încărcaţi cu de-ale gurii şi ni s-a urat drum bun. Urmând indicaţiilor lui Yolmaz, ne îndreptăm spre colina Nenizi, pe care trebuie s-o înconjurăm ca să putem urca în vârf. Ascensiunea e destul de grea, pe jos, cu bicicletele la noi, pentru a nu risca furtul lor.

- Babe, am venit până aici sus să vedem satul şi împrejurimile?

- Malina, locul ăsta a strălucit ca o stea căzătoare, timp de câţiva ani, foarte puternic, apoi s-a stins în negura istoriei.

- Dar nu văd nimic. Nu există ruine, nu există nimic.

- Pentru că aici nu existau cetăţi sau palate. Aici era pacea lumii, în câteva locuinţe sărăcăcioase.

- Parcă vorbeşti despre ieslea din Betleem.

- Să ştii că nu eşti departe. Hai să-ţi povestesc. Totul se petrece în secolul IV, în anii 300. Nu departe de aici exista un sat numit Arianz, din care era un om pe nume Grigorie. Sau Gregorios, cum le plăcea grecilor să-şi spună. Era păgân, dar influenţat de soţia lui, Nona, a trecut la creştinism. Acest om a fost numit ulterior episcop aici, la Nazianz. Era un om blând, de o sfinţenie recunoscută. În 329 i s-a născut un fiu, pe care l-a numit tot Grigorie. Fiul său a fost trimis la studii, la Atena şi Constantinopol, unde s-a împrietenit cu un alt tânăr din Cappadocia, pe nume Vasile. Cei doi erau foarte studioşi, dornici să ajungă sus, dar nu în funcţii, ci în virtute şi morală. Se spunea despre ei că nu cunoşteau decât drumul şcolii şi al bisericii. Era la modă atunci ca tinerii iscusiţi să fie trimişi la studii înalte, iar cele mai renumite academii erau la Atena şi Constantinopol. Printre colegii celor doi se aflau nume mari din istoria viitoare a imperiului, unul dintre ei fiind împăratul Iulian Apostatul. Ei bine, prin 355 Grigorie şi Vasile s-au întors în Cappadocia şi amândoi s-au botezat, apoi s-au retras într-o vale, să ducă o viaţă ascetică aspră. Erau începuturile monahismului, până la ei nimeni nu mai trăise ca şi călugăr în Cappadocia.

- Şi s-au făcut călugări?

- Au stat o perioadă în asceză, au alcătuit chiar o carte cu maxime creştine, dar prin 361 totul s-a schimbat în imperiu. Împăratul Constantius, fiul lui Constantin cel Mare, a murit, iar în locul lui a ajuns pe tron Iulian Apostatul. Un tânăr obsedat de cultura şi religia păgână, deşi fusese încreştinat. Timp de doi ani acest Iulian a făcut prăpăd în imperiu: a încercat să reînvie păgânismul şi i-a persecutat pe creştini în cele mai crude moduri. Şi-a bătut joc de călugări, a distrus bisericile şi a încercat să şteargă creştinismul de pe faţa pământului, dar i-a fost imposibil. A murit în 363, în timpul unei lupte cu perşii, când a fost rănit de o săgeată şi a rostit cu ultima suflare: „Mai învins, Galileene”, făcând referire la Iisus.

- Şi ce s-a întâmplat cu cei doi?

- Grigorie şi Vasile au revenit în lume. Primul a fost hirotonit preot, în speranţa că-l va ajuta pe tatăl său, dar a protestat şi a fugit de acasă, considerând că slujirea preoţească e ceva atât de mare încât nu e vrednic să o poarte. Ulterior s-a întors pe lângă tatăl său. Cel de-al doilea a primit şi el preoţia, la Cezareea Cappadociei, principalul oraş al provinciei. Timp de câţiva ani totul a fost ok, până în 370, când Vasile a fost numit episcop la Cezareea.

- S-au certat?

- Dimpotrivă! Tatăl lui Grigorie, episcopul de aici, l-a susţinut pe Vasile în toate planurile acestuia. Se pare că se înţelegeau atât de bine încât cei doi complotau în legătură cu soarta pedantului Grigorie junior, care nu voia funcţii şi onoruri, ci o viaţă simplă şi boemă. Scria poezii şi îşi dădea cu părerea despre dogmele Bisericii, iar ceea ce scria se întâmpla să fie genial de iscusit.

- Şi ce s-a întâmplat?

- Vasile încerca să-şi consolideze poziţia în provincia Cappadocia şi înfiinţa noi episcopii. Printre acestea a fost una la Nyssa, unde l-a numit episcop pe fratele lui mai mic, Grigorie şi una la Sasima, aici, mai la sud, în care l-a numit pe Grigorie junior (hai să-i zicem „Teologul”, pentru că aşa a rămas cunoscut în istorie). Acesta din urmă a fost din nou scandalizat: a fost chemat la Cezareea şi hirotonit prin şiretlic şi pus în faţa faptului împlinit, ceea ce nu-i convenea. Ca urmare nici nu s-a dus spre Sasima. În schimb a rămas pe mai departe lângă tatăl său, să-l ajute la treburile episcopiei.

- Chiar era pedant!

- În 374 Grigorie de Nazianz senior a murit, iar fiul lui s-a retras de aici pe malul mării, la Seleucia, în biserica sfintei Tecla. Acolo a fost găsit peste patru ani de o delegaţie de ortodocşi de la Constantinopol care umbla prin imperiu să găsească un episcop vrednic pentru ei. Grigorie a acceptat cu greu, probabil şi la îndemnul lui Vasile. Situaţia din Constantinopol nu era roz, ortodocşii fuseseră persecutaţi şi nu aveau nici măcar o biserică a lor. S-a dus până la urmă şi a deschis biserica Anastasis (sau Învierea), în care îşi ţinea slujbele. În 379 a murit şi Vasile. Fusese întotdeauna o fire bolnăvicioasă şi, după ce a muncit mult pentru a înfiinţa spitale şi azile şi mănăstiri şi episcopii a fost învins de boală. Grigorie a rămas singur, dar renumele lui creştea. Doi ani mai târziu, în 381, împăratul a convocat Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol, la care s-a prezentat şi el, deşi era încă destul de contestat şi alţii voiau să-şi pună proprii favoriţi în scaunul episcopal.

- Şi l-au păstrat pe Grigorie?

- Ha! A fost greu. Cei din Egipt au vrut să pună unul de-al lor, iar cei din Siria, care erau veşnicii opozanţi ai egiptenilor dar fuseseră foarte apropiaţi de Vasile al Cezareei, îl voiau pe Grigorie. Să nu înţelegi greşit. Nu era vorba atât de putere şi funcţii cât de necesitatea asigurării că omul numit e deplin ortodox, nu vreun eretic sub acoperire. De aceea sirienii îl voiau pe Grigorie, pentru că demnitatea şi ortodoxia lui Vasile cel Mare erau de netăgăduit.

- Şi au reuşit?

- Au reuşit. Împăratul l-a acceptat pe Grigorie ca episcop al Constantinopolului, spre invidia şi nemulţumirea multora. Acum… Grigorie a rămas acelaşi: pedant, preocupat de activităţile literare şi foarte puţin doritor de onoruri lumeşti. A condus pentru câteva zile şedinţele sinodului, dar văzând câtă ură era asupra lui a demisionat şi din funcţia de preşedinte al sinodului şi din cea de episcop al Constantinopolului şi a plecat din capitală, întorcându-se în Cappadocia. Nu dădea liniştea de aici pe intrigile şi ura de la Constantinopol.

- Săracul…

- S-a retras într-o atât de mare simplitate încât nici până astăzi nu se ştie cu precizie în ce an a murit şi unde. Poate a murit la Arianz, poate la Nazianz, poate s-a întors la Seleucia, unde slujise înainte. Cert e că ultimii ani şi i-a petrecut scriind poezii cu temă dogmatică şi întreaga sa operă şi întreaga sa viaţă l-au impus ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai lumii creştine, alături de Vasile cel Mare.

- Deci aici a trăit Grigorie Teologul…

- E un loc sfânt locul acesta. Azi, după cum ai văzut, un sat în care se trage de bucurie că a câştigat echipa Turciei. Ieri însă era un loc pe care călcau sfinţii.

- Ce frumos!

- Acum hai să mergem mai departe. O să trecem prin locurile în care a trăit Grigorie, cu familia sa şi prin care probabil a trecut şi Vasile. Imaginează-ţi doi studenţi care vin acasă de la studii şi se duc amândoi să-şi viziteze părinţii şi merg unul la celălalt acasă şi sunt priviţi ca doi fraţi.

- Cred că bătrânul Grigorie, episcopul, când le punea de mâncare pentru şcoală le punea la amândoi, nu numai lui Grigorie, râde Malina.

- Mai ştii?

Ne întoarcem pe şoseaua pe care am venit aseară la Bekarlar şi după două ore, pe la 13.30, ajungem la Belisirma, un sătuc situat în buza canionului ce poartă numele de Valea Ihlara.

- Am venit la Marele Canion?

- Da, baby, ceva asemănător. Acest canion pe care-l formează râul Melendiz a fost dintotdeauna o perfectă ascunzătoare, dar şi un loc de retragere pentru călugări şi pentru primii creştini. Aici se află sute de bisericuţe şi chilii scobite în piatră şi chiar pictate în interior. Toate datează din perioada secolelor IV – XIII, adică până în vremea cuceririi selgiulizilor.

- Bine, dar din ce trăiau aici?

- Acesta este marele fenomen monahal. Să trăieşti în asceză, să te hrăneşti cu câteva seminţe şi cu puţină apă pe zi şi să te întâlneşti cu ceilalţi doar duminica, la liturghie. Asta era călugăria din alte vremuri.

- Fără Mercedesuri şi chilii cu internet.

- Hai să luăm masa mai întâi, la una din terasele acestea de pe râu şi pe urmă vizităm întreaga vale.

Suntem serviţi cu un fel de pilaf şi ne răcorim cu sirop, apoi ne îndreptăm spre biserici, pe urmele altor turişti. Există multe indicatoare, aşa că nu avem probleme cu orientarea.

Valea e un impresionant monument natural format de-a lungul miilor de ani din lupta dintre vulcan şi apă. Stâncile roşii, arse de soare, se transformă în faţa ta în locuinţe sau biserici, chilii greu accesibile sau vârfuri ascuţite de rocă stearpă. Rămâi uimit de poziţia grotelor, unele atât de greu accesibile, altele situate una lângă cealaltă, cu tuneluri de acces între ele. Bicicletele noastre sunt greu de transportat pe cărarea îngustă din vale şi pe scările amenajate, dar ceilalţi turişti ne acceptă îngăduitori. Am fi putut să le lăsăm undeva la intrarea pe vale, dar vrem să ieşim în capăt şi să ne continuăm drumul pe acolo.

- Baby, dacă n-ar fi atât de cald, aş zice că suntem în Cheile Turzii.

- Chiar voiam să spun că peisajul se aseamănă foarte mult.

- Aici era o adevărată retragere din lume! Imaginează-ţi să trăieşti aici o viaţă întreagă!

- Nu există şerpi pe aici?

- Mai ştii? În povestirile călugărilor există multe astfel de momente în care monahul se întâlneşte cu şerpi sau alte animale sălbatice. În general ei învăţau să convieţuiască alături de acestea, în unele cazuri şerpii sunt consideraţi imagini ale diavolului, iar în altele animalele sălbatice sunt îmblânzite prin forţa personalităţii călugărului.

- Cred că le era foarte greu să trăiască aici.

- Dimpotrivă, eu cred că era un adevărat rai. Lasă la o parte mijloacele tehnologiei moderne. Ei aveau aici tot ce le trebuia pentru a trăi. Aveau o locuinţă, aveau un acoperământ, aveau la dispoziţie apă şi ceva de-ale gurii, de multe ori ceea ce primeau de la creştinii care-i vizitau. Viaţa lor era închinată lui Dumnezeu şi trăiau într-un permanent dialog cu El. Un călugăr vagabond prin oraşe şi sate nu era bine văzut, nici aici, nici în mijlocul lumii, de aceea călugării vagabonzi erau condamnaţi de canoanele Bisericii.

- Poate că aici s-a retras şi Grigorie Teologul după ce a plecat din Constantinopol.

- Poate. Satul său natal, Arianz, se află la 10 km de aici.

- Mergem şi pe acolo?

- Dacă vrei…

- Cum să nu?

Ieşim din canion şi continuăm pe biciclete spre Güzelyurt. În drumul nostru întâlnim o fostă mănăstire destul de bine păstrată, pe vârful unei coline, din preajma căreia se vede lacul de acumulare, valea satului şi localitatea cu fosta biserică închinată sfântului Grigorie. De aici urcăm spre Sivrihisar, un sat mic aşezat la poalele unei coline, vechea localitate natală a lui Grigorie Teologul.

- Aici e Arianz?

- Aici s-a născut cel care e cunoscut azi în toată lumea ca unul din marii teologi ai creştinismului.

- E incredibil să fii într-un sat atât de mic şi neînsemnat şi să ţi se spună că de aici se trage o aşa de mare personalitate.

- Mai e o localitate numită Sivrihisar, localitatea de origine a celebrului fabulist Nasreddin Hodja.

- Cine?

- În literatura română e cunoscut sub numele de Nastratin Hogea.

- Anton Pann a scris despre el, nu?

- Da, dar până nu demult credeam că e vorba de un personaj imaginar. E legendar, dar e foarte posibil să fi trăit, undeva, în apropiere de Ankara. Oricum, atât turcii, cât şi iranienii, uzbecii sau afganii pretind că Nastratin a fost unul de-al lor.

- Pe harta aceasta apare un monument aici, la Sivrihisar.

- E Kizil Kilise, sau Biserica Roşie. Să întrebăm pe cineva unde se află.

Un sătean ne îndrumă spre locul în care se află ruinele bisericii. E o clădire solidă, încă destul de bine conservată, construită din pietre roşii tăiate. După stil şi arhitectură pare de prin secolele VI-VII.

- E construită mult după moartea lui Grigorie, remarcă Malina.

- Da, dar e ridicată într-un loc în care amintirea lui dăinuia.

- Păcat de ea. Cineva ar trebui să o refacă sau măcar să o protejeze până nu cade de tot.

- Câtă muncă şi câtă dragoste au depus aici oamenii aceia care au ridicat-o!

- Hai să plecăm mai departe. Unde mergem de aici?

- E ora 16.00. Hai să mergem spre Nevşehir.

- E tot vreun sat?

- Nu. E un oraş mai mare decât Aksaray, cel puţin aşa apare pe hartă şi se află în apropiere de Kayseri, vechea Cezareea.

- Să mergem. În curând se va mai răcori.

Pe şoseaua 50-50 coborîm în câmpie. Trecem printr-o regiune în care oamenii de la ţară şi-au sădit culturi de cartofi şi cereale şi lucrează la câmp. Sapa rudimentară şi-a păstrat locul în agricultura turcă şi acesta este unul dintre motivele pentru care Cappadocia poate fi considerată diferită faţă de celelalte locuri prin care am trecut. Ici-acolo, coline de pământ asemănătoare tumulilor antici, vulcani în miniatură, împiedică dezvoltarea agricolă a zonei. Primul orăşel în care sosim e Derinkuyu, care seamănă cu Făgăraş. Case de înălţimi şi forme diferite, un centru restrâns la o piaţă amenajată cu pietriş, o biserică veche închinată sfântului Teodor (care dintre ei? Stratilat?) şi indicatoare care te îndeamnă să păşeşti în oraşul de sub pământ.

- Ce vor să spună cu „Underground City”?

- Locuitorii din Cappadocia obişnuiau să-şi construiască locuinţe în stâncă sau sub pământ, după cum ai văzut şi în valea Ihlara.

- Hai să vedem despre ce e vorba.

În piaţa de la intrarea sub pământ câţiva localnici de vreo 50 de ani aşteaptă clienţi pentru produsele pe care le comercializează: covoare, păpuşi tradiţionale şi suveniruri. Copiii zburdă în jurul turiştilor, dornici să primească ceva. Ne lăsăm bicicletele în grija unui bătrân, cu promisiunea că îi vom cumpăra ceva la ieşire, apoi coborîm în Underground City.

- Uite o hartă a locului! Hai să ne uităm puţin. E chiar atât de mare??

- Din imagini se vede că existau nu numai locuinţe private, ci şi biserică, magazin alimentar, săli, locul de unde-ţi procurai apa… E cu adevărat un oraş subteran! Uite, scrie că era pe opt niveluri! Opt etaje!!

- Folosit pentru a se feri de căldură, dar şi pentru a-şi depozita bunurile şi familia în timpul invaziilor! Incredibil!

- Hai să vedem!

Intrăm în galeriile subterane şi rămânem impresionaţi de vastitatea acestora. Pretutindeni cotloane şi culoare, încăperi largi sau tuneluri înguste, scări care te duc la un nivel inferior şi guri de aerisire.

- Babe, cum o fi să trăieşti sub pământ?

- În orice caz, destul de interesant. Temperatura e excelentă pentru noi, dar probabil lor le era un pic cam rece. Dar când sus sunt perşii sau tătarii cred că ai sta aici până n-ai mai auzi nici nechezat de cal.

- Ce vremuri! Nu mi-ar fi plăcut să trăiesc aşa.

- Adică fără televizor şi fără internet?

- Termină, ştii că nu mă pasionează nici unul, nici celălalt. Dar condiţiile astea sunt chiar la limita existenţei!

- Ca să-şi păstreze viaţa mulţi oameni au făcut lucruri incredibile.

- Îţi dai seama câtă muncă au depus aici pentru a realiza ceea ce vedem noi? Cred că e o muncă de sute de ani!

Vizita noastră durează o oră. Afară ne aşteaptă negustorul, cu droaia de copii pe cap, toţi curioşi la vederea bicicletelor noastre. E greu să ieşi dintre ei, mai ales că în aceste locuri a cere ceva înseamnă a striga la celălalt. Reuşim doar cu sprijinul ferm al bătrânului, care-şi merită banii. Malina cumpără o brăţară din pietricele şi se târguieşte foarte puţin cu bătrânul, mai mult pentru a-i lăsa bani decât pentru că îi displace.

- Mai mergem?

- Da, hai să mai mergem. Foarte interesant oraşul acesta subteran! Mă bucur că nu l-am ratat.

- Eu n-aş fi putut trăi acolo, spune Malina. Şi gândeşte-te dacă ar fi fost doar un singur claustrofob în oraş, ce problemă ar fi fost pentru ceilalţi!

- Păi îl duceau jos şi-l puneau în lanţuri şi îi mai puneau un căluş în gură şi gata, rezolvau problema.

- Da, te-aş vedea pe tine stând aşa!

- Păi ce să facă? Doar nu riscau viaţa întregii cetăţi pentru unul care leşină la strâmtoare!

- În orice caz, nu mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci şi aici.

Ieşim în D765, şoseaua mare care ne va duce la Nevşehir. În Kaymakli descoperim ruinele unei cetăţi vechi şi un nou oraş subteran, dar nu mai intrăm, preferând să ne continuăm drumul. Aici piaţa negustorilor localnici e mai avansată faţă de cea din Derinkuyu şi poţi alege produse dintr-un adevărat bazar.

La câţiva kilometri după ieşirea din sat ne oprim într-o benzinărie şi facem plinul stomacului, profitând de faptul că aici găsim răcoritoare. Băiatul de la benzinărie ne spune că ar mai fi vreo 20 de kilometri până la Nevşehir, deci o distanţă de o oră bună de mers, acceptabil pentru astăzi.

- Vedem ceva la Nevşehir?

- Nu ştiu, o să ajungem şi o să întrebăm.

- Pentru că dacă nu e mare lucru de văzut, propun să trecem dincolo de oraş şi să ne oprim cu cortul pe malul vreunui râu. E frumos pe aici, e răcoare şi o să facem un foc de seară.

- Ai poftă de pedalat astăzi! Se pare că ai dormit bine şi mai ales mult la Yolmaz!

- Vezi ce înseamnă să îţi ţii gura, să mulţumeşti şi să te duci la culcare?

- Bărbaţii trebuie să se sacrifice întotdeauna.

- Da, da… Hai, sacrifică-te şi dă din pedale! Parcurgem oraşul şi ne oprim dincolo dacă nu avem nimic de văzut.

Propunerea Malinei merge strună. Trecem prin Göre, unde oamenii din trecut au găsit de cuviinţă să-şi caţere casele pe o colină destul de greu accesibilă, spre traiul lor dificil şi satisfacţia turistului de astăzi, apoi intrăm în Nevşehir. Într-adevăr, nimic interesant de văzut, poate fortăreaţa de pe deal dar e o oră destul de înaintată şi nu cred că mai e nimeni dispus să stea să ne deschidă nouă poarta. Ieşim spre est, pe şoseaua D302 şi ne oprim la câţiva kilometri de oraş.

- Loc de dormit am găsit, dar nici urmă de râu. Va trebui să aşteptăm ploaia dacă vrem să ne udăm.

- Nu vreau ploaie şi e bine şi fără râu. Dar mă enervează că suntem la 20 de metri de un hotel de câteva zeci de stele şi noi stăm în cort.

- Nu că nu ne permitem, dar ar fi prea mare trecerea de la casa lui Yolmaz la un hotel de 5 stele, glumesc eu.

- Daaa! face Malina nemulţumită. Nu-mi place aici. Hai să mai mergem.

- Dar baby, soarele a apus acum câteva minute şi imediat se lasă seara.

- Nu-i nimic, hai să mai mergem. Ne oprim când nu mai vedem nimic.

- Bine, dar să ştii că aici aproape e Göreme, unul dintre cele mai importante obiective turistice din Turcia şi n-ai vrea să-l pierdem din cauza întunericului.

- Şi acolo nu ne putem opri? Nu găsim un hotel?

- Probabil că găsim.

- Atunci ce mai stai? Hai să mergem!

În câteva minute intrăm în satul Uçhisar, o avanpremieră la ceea ce am putea vedea la Göreme. Oriunde te uiţi dai de conuri de pământ, mici castele formate de apă în roca vulcanică şi transformate de oamenii din alte vremuri în locuinţe. Cea mai impunătoare privelişte este cea a „castelului” oraşului, o stâncă de câţiva zeci de metri care e toată găurită cu ferestre şi terase. Probabil ascensiunea se face prin interior, pentru că în exterior este imposibil. Castelul din Uçhisar putea adăposti foarte bine vreo 300 de familii pe un număr de vreo 13 etaje.

- Incredibil, babe, şopteşte Malina. Ceilalţi stăteau sub pământ, aceştia şi-au făcut casele-n stâncă…

- Aici ţi-ar fi plăcut?

- Cu condiţia să stau la penthouse şi să am piscină, râde ea.

- De acolo de sus ai fi putut vedea mai uşor când se apropie tătarii.

- Aşa, strică-mi visul!

Preferăm să privim din şosea tot ansamblul acesta de locuinţe stranii, fără să ne apropiem de negustorii de la intrarea în stâncă.

- Vlad, hai să ne oprim aici în seara aceasta. Găsim un hotel, ne plimbăm puţin prin oraş şi mâine dimineaţă urcăm până pe vârful stâncii. E prea frumos să plecăm atât de repede de aici.

Întrebând de localnici care e cel mai avantajos loc de odihnă descoperim un hotel drăguţ, „Les Terrasses d’Uçhisar”, în care pentru preţul de 32 de euro putem dormi într-o superbă cameră din piatră. Coridoarele hotelului sunt împodobite cu tapiţerii orientale, terasa are o panoramă minunată asupra locurilor înconjurătoare, iar camera e atât de intimă şi caldă încât ne simţim undeva în casa bunicilor.

- E cel mai frumos loc în care ne-am oprit până acum! Te iubesc!

- Stai să vezi mâine dimineaţă ce locuri frumoase vom întâlni!

- Mâine dimineaţă e departe. Eu vreau să fiu cu tine, în seara asta, aici.

- Baby, vezi că iar sună cei de acasă imediat şi iar ne întrerup, râd eu.

- Ufff!

- Hai să ne plimbăm puţin prin oraş.

- Mai întâi facem duş, ne răcorim şi ne eliberăm de praf.

Clădirile de la poalele stâncii sunt luminate puternic, în galben şi roşu. Boltele par acoperite de mozaicuri aurii strălucitoare, iar stânca înălţată în spatele lor, pe cerul aproape întunecat, lasă impresia unui uriaş protector al localităţii. Pe măsură ce întunericul cuprinde bolta formaţiunea de piatră devine din ce în ce mai strălucitoare graţie reflectoarelor îndreptate asupra ei.

Străduţele din Uçhisar sunt pavate toate. Parcă ne-am plimba prin cetatea Sighişoarei, flancaţi de casele lipite între ele şi cu intrare din stradă, urcând sau coborînd pe uliţele din preajma „castelului”. Ne oprim la o terasă destul de populată cu turişti şi servim câte o îngheţată. Melodiile orientale care răsună de pretutindeni fac din turiştii teutoni adevăraţi dervişi. Lumea se distrează, mănâncă, fotografiază, adună suveniruri.

În timp ce stăm la terasă suntem sunaţi din România şi vorbim fiecare câte vreo jumătate de oră cu cei din emisiune. S-a adus vorba şi despre fondul strâns pentru noi, care a ajuns în contul lăsat în emisiune şi care se pare că a devenit destul de măricel. Banii ne vor ajuta să cumpărăm de-ale gurii şi să dormim uneori în hoteluri, deşi n-am făcut din asta o deviză. Lumea de acasă se arată din ce în ce mai interesată de călătoria noastră şi sunt unii care vor să ne calce pe urme dar se tem de greutatea călătoriei. E interesant că tot ceea ce am trăit până acum nu a reprezentat ceva imposibil de trecut sau foarte greu de realizat. Gândul de acasă, anterior călătoriei, e mai greu decât călătoria în sine, iar măsurile pe care le-am luat în timp ce calculam riscurile s-au dovedit până acum fără temei. Să sperăm că aşa se va întâmpla şi de acum înainte, pentru că aceşti mulţi kilometri făcuţi până azi sunt de fapt numai introducerea la călătoria prin lume.