Vineri, 20 iunie 2008. Damasc

- Babe, e foarte multă linişte aici. Nu sunt obişnuită cu atâta linişte.

- Bună dimineaţa. Eu am dormit foarte bine. Chiar mă simt odihnit.

- Hai să vedem ce e pe afară.

- Stai puţin, nu te grăbi aşa. Eşti foarte neliniştită.

- Nu sunt neliniştită. Sunt curioasă. Cu ce trăiesc oamenii aceştia? Ce condiţii au?

- Ai văzut şi tu aseară.

- E incredibil!

După o jumătate de oră ieşim afară. “Curtea” mănăstirii e un spaţiu destul de restrâns în care şi-au făcut deja apariţia turiştii. Biserica e împodobită cu fresce vechi, unele dintre ele distruse parţial din cauza timpului sau a răuvoitorilor. Suntem invitaţi la ceea ce pare micul dejun, o masă compusă din ceai şi câteva bucăţi de lipie, totul pregătit şi servit în linişte, într-o atmosferă de profundă sfinţenie şi dăruire. Deşi oamenii aceştia nu vorbesc mult, se simte o mare apropiere faţă de ei şi de stilul lor de viaţă.

La plecare îi mulţumesc unuia dintre ei pentru felul în care am fost trataţi şi îl întreb dacă trebuie să plătim ceva. Nu se plăteşte, dar pot face o donaţie, atâta cât doresc, într-o cutie din biserică.

Odată ajunşi înapoi în parcare ne recuperăm căruciorul pe care ar fi fost imposibil să-l urcăm până la mănăstire şi ne întoarcem la autostradă. Malina e încă impresionată de ceea ce a văzut acolo, sus.

- E greu de crezut că poate trăi cineva acolo şi totuşi, ai văzut ce condiţii şi-au creat? Strict, foarte organizat, dar şi foarte primitor.

- Să înţeleg că ţi-a plăcut?

- Da, dar n-aş putea trăi acolo.

Şoseaua ne duce în urcuş lin şi îndelungat, de mai mulţi kilometri, spre vârful unei coline.

- Ar trebui să ne oprim undeva pentru o cafea, dar unde?

- Hai să mai mergem puţin. De aici încolo coborâm. Poate dăm de ceva.

După o coborâre în viteză de vreo jumătate de oră întâlnim un indicator spre dreapta. Sunt 15 km până la Maloula, aşa că decidem să vizităm oraşul. Nimerim într-o localitate situată în umbra unei stânci imense, pe o vale săpată de un izvor antic. Avem bucuria să constatăm că localitatea are mulţi creştini de rit sirian, iar în capătul dinspre munte se află două mănăstiri.

- Baby, parcă am fi la noi acasă, atâţia creştini sunt pe aici, râde Malina.

- Hai să servim o cafea undeva, apoi mergem să vizităm.

Mănăstirea Sfânta Tecla e situată sub stânca din dreapta, acolo unde se spune că prima martiră a lui Hristos a fost înghiţită de munte atunci când soldaţii urmăritori încercau să o ucidă. Faţada clădirilor e mult diferită de locul în care am rămas azi noapte. Mănăstirea e placată cu imitaţie de piatră, iar interiorul e foarte curat, înnoit, cu o curte interioară asemănătoare vechilor case romane. Biserica e pictată cu fresce abundând în verde deschis, de la fonduri până la veşmintele sfinţilor. Totul e nou, modern, deşi exteriorul lasă impresia de antic.

Grota Sfintei Tecla e îngrădită cu grilaje, dar e la fel de bine amenajată. În faţa grilajului creşte un imens copac ornamental, strâmbat în toate direcţiile ca şi cum ar fi trecut prin chinurile facerii.

În spatele mănăstirii se desfăşoară defileul îngust prin care cândva un râu şi-a făcut loc spre a se elibera în zona oraşului. Aceasta este crăpătura formată de munte atunci când sfânta s-ar fi pierdut de urmăritori. De o parte şi de alta a stâncii monahii din vechime şi-au săpat chilii în care s-au rugat lui Dumnezeu şi sfintei Tecla.

- E uimitor! În timp ce treci prin defileul acesta te temi ca muntele să nu se unească la loc şi să te înghită aici, spune Malina impresionată.

- Uită-te la grotele astea săpate în stâncă.

- Incredibil cum au putut trăi oamenii prin locurile astea!

Într-o altă latură a oraşului dăm peste mănăstirea Sfinţilor Sergius şi Bachus, alţi doi martiri foarte veneraţi în Siria. Locaşul este amenajat asemănător cu mănăstirea soră din Maloula, deşi este mai mic ca dimensiune. Se spune că ar fi fost înfiinţat în secolul VI.

- Ce-mi place curtea interioară! E aşa de intimă şi caldă!

- Acesta e tipul de mănăstire modernă. Care există într-un loc arid şi sever dar care are condiţii moderne.

- Vezi că se poate şi aşa? râde Malina.

- Oricum, cred că şi aici, ca şi la Deil Mar Mousa, se mănâncă la fel de aspru.

- Da, dar poate aici au internet.

- Şi Mercedes.

Aflăm de la un preot că mănăstirea este greco-catolică şi că aici, în Maloula, se vorbeşte limba aramaică veche, cea vorbită de Iisus Hristos. E unul dintre ultimele şi puţinele locuri în care se mai vorbeşte acest dialect.

Plecăm din Maloula plăcut impresionaţi de ceea ce am văzut. Autostrada ne duce direct la Damasc, capitala Siriei şi capitala religioasă a creştinilor din Orientul Mijlociu sirian.

- Trebuie să ne cazăm undeva, la un hotel, apoi să vedem ce putem vizita. Oraşul e foarte mare şi aglomerat, aşa că va trebui să ştim dinainte unde vrem să mergem.

- Hai să găsim un hotel.

După ce ne cazăm la un hotel destul de scump pentru buzunarele noastre şi facem un duş extraordinar de bun ieşim în oraş. E după amiază şi aici căldura pare şi mai mare decât în deşert, poate din cauza asfaltului şi a aglomeraţiei. Decidem să vizităm centrul oraşului, deşi pare o aventură foarte riscantă. E atât de aglomerat încât Bucureştiul “e mic copil”. Ajungem cumva în apropierea cetăţii, în faţa statuii sultanului Saladdin, un frumos grup format din sultanul călare, pregătit de luptă şi patru luptători, apoi intrăm în vechiul bazar al Damascului. Pe o stradă întreagă, lungă de vreo 700 de metri, acoperită în întregime, se află tarabele şi magazinele siriene. Complexul e şi mai orientalizat decât bazarul din Istanbul. Aici chiar te simţi într-un bazar arăbesc, plin de mărfuri din Orient atât la parter cât şi la etaj. Cumpărăm şi noi câteva obiecte simbolice care să ne amintească de capitala Siriei, precum şi câteva vederi pe care le trimitem cunoscuţilor din ţară.

Bazarul se încheie înspre est, în piaţa centrală, acolo unde se află ruinele unui for roman şi poarta de intrare în Moscheea Umayyazilor. E o piaţă pavată în granit, cu fântâni arteziene care răcoresc atmosfera şi cu zeci de porumbei. Locul e destul de aglomerat, aşa că ne grăbim să trecem în curtea moscheei.

- Babe, aici circulă ăştia pe lângă tine de parcă vor să te doboare!

- Fii atentă la ei. Ai grijă şi la buzunare.

- Ce facem cu bicicletele?

- Le lăsăm în grija cuiva, aici înăuntru.

Din păcate nu putem părăsi bicicletele, aşa că vom intra cu rândul. E destul de ciudată situaţia, pentru că toate ghidurile de călătorie spun că femeile nu pot circula singure în ţările arabe. Pe de altă parte, cu bicicletele nu putem intra. Vom încerca prima variantă.

Interiorul clădirii e imens. O adevărată operă de artă. Ferestrele mari, cu vitralii albastre, verzi sau roşii, lasă să pătrundă suficientă lumină încât să te simţi bine. Pe jos aceleaşi covoare roşii, ca în Istanbul. Pereţii sunt placaţi cu marmură albă, cu mozaicuri impresionante sau împodobiţi cu intrări din lemn sculptat. Totul este impunător, scump, opulent.

În clădire se află o altă construcţie, de dimensiuni mai mici, în care se află capul Sfântului Ioan Botezătorul. În 2001 însuşi papa Ioan Paul II a vizitat moscheea pentru a se închina moaştelor, acest eveniment reprezentând prima vizită a unui papă într-o moschee. În partea de est se află o altă construcţie care îi comemorează pe eroii de la Karbala.

Curtea moscheei, pavată cu marmură, e o adevărată piaţă San Marco arabă. De aici se poate vedea arhitectura construcţiei, care se apropie foarte mult de cea romană sau bizantină, dovadă că la ea au lucrat muncitori bizantini.

Malina e ameţită de tot ceea ce i-a fost dat să vadă.

- Babe, e incredibil de frumoasă. Aşa ceva n-am văzut nici la Istanbul!

- Mă bucur că ţi-a plăcut.

- Ai văzut acolo, în interior, mausoleul cu capul lui Ioan Botezătorul?

- Dar ai văzut relicvele eroilor de la Karbala?

- Cine au fost ăia?

- Karbala e un oraş din Irak. Acolo s-au întâlnit două oşti ale căror conducători şi-au discutat supremaţia peste triburile arabe. Un grup era condus de Husayn, nepotul profetului Mohamed, care susţinea că are dreptul genealogic de a fi conducătorul triburilor arabe, în timp ce de cealaltă parte era califul umayyad Yazid I, prin doi dintre generalii săi. Cei peste 70 de susţinători ai lui Husayn au fost masacraţi, iar soţiile şi copiii lor au fost aduşi la Damasc. Episodul a fost considerat unul din momentele cruciale ale istoriei arabe şi este comemorat în fiecare an. Acum hai să-ţi arăt ceva ce are legătură cu Apusul.

În latura de nord a moscheei, lângă zidul acesteia, se află mormântul sultanului Saladdin.

- Aici e înmormântat cel ce a îngropat ideea de cruciadă şi i-a alungat pe latini din Palestina. Pe numele lui arab, Salah ad-Din Yusuh ibn Ayyub.

- Ce nume impresionant! A fost tare la vremea lui, nu?

- Foarte tare. Şi mare. Cruciaţii aveau un mare respect pentru el, nu atât ca adversar, cât ca om condus de un profund spirit cavaleresc. Se spune că era generos cu învinşii şi drept în decizii.

- A recucerit Ierusalimul de la cruciaţi?

- Ierusalimul şi toată Palestina. Cruciaţii au mai păstrat câteva castele pentru scurt timp. Dar Saladdin a ajuns mare şi între grupările arabe. La un moment dat conducea Egiptul, Palestina, Peninsula Arabă, Siria şi Mesopotamia.

- Cum a murit?

- A murit în patul lui, bolnav de febră. Partea interesantă e că toată averea sa fusese donată în scopuri caritabile, astfel încât atunci când i-au cercetat vistieria aceasta nu mai conţinea nici măcar banii suficienţi pentru înmormântare.

- Frumos.

- A fost înmormântat în sarcofagul acesta din lemn şi deşi împăratul Wilhelm II al Germaniei a oferit sarcofagul din marmură care e tot aici arabii au considerat că nu e bine să-i deranjeze mormântul şi l-au lăsat în cel din lemn.

- Foarte bine au făcut. E mai bine să rămână în sicriul în care a fost pus de la început.

- Ştii cu cine a mai luptat Saladdin? Cu Richard Inimă de Leu, marele rege al englezilor care a venit şi el în a treia cruciadă, dar s-a întors în Anglia când şi-a dat seama că nu are şanse să câştige şi să păstreze Ierusalimul.

- Richard a fost în cruciadă în timpul când fratele lui, Ioan, a rămas să conducă abuziv Anglia. E perioada în care se desfăşoară povestea lui Robin Hood, nu?

- Exact. Robin Hood se lupta cu şeriful din Nottingham în timpul regelui Ioan, uzurpatorul drepturilor lui Richard Inimă de Leu.

- Ce mai vedem?

- Vom merge pe Strada Dreaptă. E una din cele mai vechi străzi din Damasc, amintită şi în Noul Testament, unde se spune că Pavel predica aici, în casa unui oarecare evreu pe nume Iuda.

Pe Strada Dreaptă se află Arhidioceza Grec-Ortodoxă, cu o biserică destul de mare şi primitoare. De acolo mergem spre Bab Kisan, una dintre intrările în cetate. Aici se află astăzi o capelă ortodoxă închinată Apostolului Pavel.

- Baby, în Noul Testament se spune că Pavel a predicat o perioadă la Damasc, chiar la începutul activităţii sale. Dar din cauza urii pe care o stârnea printre evreii din oraş a trebuit să fugă la un moment dat şi ca să nu se afle a fost coborât de creştini peste zidul cetăţii, în dreptul acestei porţi. Când eram mic mă uitam adesea într-un album de picturi ale unui autor transilvănean, Picu Petruţ, în care Pavel era reprezentat coborând într-un coş peste zidul oraşului. Îmi amintesc foarte bine acea icoană pentru că m-a marcat adesea imaginea omului sfânt care fuge de duşmanii lui.

- Ce sunt acele semne de pe zid? Cercul în care sunt aşezate literele P şi X.

- E monograma creştină. În alfabetul grecesc litera X îi corespunde lui H, iar P este R. Deci e vorba de HR, care înseamnă “Hristos”.

- Un alt simbol creştin?

- Da.

- Cred că imaginea aceea a unei ferestre închise de pe mijloc simbolizează fereastra prin care a fugit Pavel.

Ne îndreptăm spre nord pe un bulevard care înconjură zidurile în exterior şi ajungem într-o intersecţie din care se vede un avion parcat în parc. E vorba de un avion Boeing, deci destul de mare pentru ca prezenţa lui acolo să pară firească.

Ajungând în dreptul lui ne dăm seama că e vorba de un restaurant, aşa că intrăm şi noi, împinşi de curiozitate. Interiorul nu e atât de spectaculos pe cât te-ai fi aşteptat. E, totuşi, un avion, cu puţin spaţiu. Poate dacă ar fi fost un Hercules… Oricum, servim cina aici şi ne bucurăm de o îngheţată delicioasă.

- Ştii… cred că îngheţata asta e făcută din lapte de cămilă.

- De ce crezi asta?

- Pentru că pe aici n-am prea văzut vite. Doar oi, capre şi cămile. Deci sigur e făcută din lapte de cămilă.

- Şi e cu aromă de măsline?

- Nu. Doar din lapte de cămilă.

- Termină odată cu cămila! Lasă-mă să o savurez. Oricum, zice că e mai bun decât cel de vacă.

- Da, se cunoaşte, râd eu, încercând să-i stric pofta de îngheţată.

Dacă e să-i placă ceva pe lume Malinei, atunci acel ceva e îngheţata. Niciodată nu a refuzat una, chiar dacă uneori s-a temut că îngraşă. Iar aici, pe căldurile astea, merge întotdeauna.

După cină ne întoarcem la hotel, obosiţi de traficul din capitala Siriei. Am văzut de toate: bazar, statui, palate, moschei, biserici, instituţii, zidul cetăţii, pieţe, bulevarde, trafic, trafic, trafic. Mai ales traficul ne-a obosit. E infernal să conduci o maşină prin Damasc şi e şi mai dificil să mergi cu bicicleta printre maşini. Noroc că am avut inspiraţia să lăsăm bagajele şi căruciorul la hotel şi să ne plimbăm cu bicicletele eliberate de greutăţi. Chiar şi aşa a fost destul de greu de răzbătut prin mulţimea de maşini şi claxoane.

- Ai văzut că era unul cu turma de oi pe trotuar, în piaţa aceea? E ţara lui Papură-Vodă pe aici!

- Păi ăla şi Becali. Poate are vreo echipă de fotbal aici, în Damasc şi se ducea la stadion, la meciul pentru cupa Asiei.

- Cu berbecuţii?

- Bineînţeles. Apropos de asta, întotdeauna m-am întrebat ce caută echipele din Israel în UEFA? De ce nu joacă în Cupa Asiei?

- Hm! Poate pentru că nici unul dintre vecini nu vrea să joace cu ei?

- Adică sunt orfanii lumii? Nimeni nu se joacă cu ei? Am căutat răspunsul la această întrebare dar am dat numai de tâmpenii. Unii ziceau că nu joacă în Cupa Asiei pentru că Israelul e mai aproape de Europa. Deci chiar tâmpenii. Cum să fie mai aproape de Europa când Israelul e în Asia? Şi ce te faci cu Libanul, care e şi mai aproape de Europa? Alţii ziceau că din cauză că vor să aibă mai mulţi bani şi faimă, pentru că în cupele europene se câştigă mulţi bani.

- Nici acesta nu e un motiv întemeiat.

- Fii atentă: alţii ziceau că joacă în Europa pentru că mulţi evrei stau în Europa! Ăsta da răspuns inteligent! Le întrece pe toate.

- E ca şi cum am vrea să facem şi noi parte din campionatul Spaniei sau al Italiei. Sau ca şi cum Mexicul al avea propriile echipe în campionatul Statelor Unite. Nu că e un campionat mai bun decât al Mexicului, dar vorba vine.

- Da, chiar! Statele Unite de ce nu pot face parte din Cupele Europene dacă Israelul poate?

- Babe, hai să-ţi dau eu răspunsul, că văd că voi bărbaţii vă gândiţi doar la cum se joacă fotbalul, nu şi la cum se organizează. Nu te-ai gândit niciodată la simplul fapt că cetăţenii israelieni nu sunt primiţi în multe din ţările arabe din această parte a lumii? Nu ai văzut că dacă intri în Israel şi vrei să treci apoi într-o ţară arabă şi dacă ai viza israeliană în paşaport rişti să fii întors din drum? Şi nu-ţi aduci aminte că atunci când am luat vizele pentru statele astea arabe unii aveau scris clar că nici un cetăţean israelian nu are voie să intre în ţările lor?

- Ai dreptate, baby. E cel mai bun răspuns. Hai să te sărut!

- Da, sigur! Doar atunci când îţi dovedesc că am dreptate!

- Cum doar atunci?? Ai uitat cât de mult te iubesc?

- Astăzi nu mi-ai zis-o niciodată!

- Ei, uite că ţi-o spun acum.

- Şi eu te iubesc, nesuferitule.