Joi, 19 iunie 2008. Deşertul

Şoseaua care duce la Homs, deşi urcă dinspre mare spre podişul Siriei, este destul de accesibilă bicicletelor. Parcurgem distanţele cu repeziciune, în paralel cu graniţa Libanului, ajungând la Krak des Chevaliers în două ore.

Fortăreaţa este aşezată pe vârful unui deal. Este considerată una dintre cele mai bine păstrate citadele medievale din lume, asta şi datorită faptului că întotdeauna a fost respectată şi îmbunătăţită.

- Ce frumos se vede relieful de aici! Uite munţii Libanului, valea prin care am venit, dincoace podişul Siriei…

- Castelul a fost întărit şi fortificat pentru a controla întreaga zonă. Cruciaţii ştiau ei ce ştiau. De oriunde veneai, erai văzut. Ei controlau litoralul, cu pieţele de peşte, podişul cu graniţele dintre regatele latine de aici şi sultanatele selgiucide, ruta dinspre Orient înspre Bizanţ sau Apus.

- Ce cavaleri au locuit aici?

- Cavalerii ioaniţi. Aici a fost cartierul lor general înainte de mutarea în Rhodos.

- Bine, dar nu stătea toată lumea în fortăreaţă, nu? Cavalerii stăteau aici, sus, iar restul populaţiei pe lângă castel.

- Se spune că între ziduri încăpeau cam 1000 de cai şi vreo 2000 de locatari. Şi că acest castel putea rezista unui asediu de cinci ani. Sultanul Saladdin a încercat să-l cucerească în 1188, dar n-a reuşit. L-a prins pe castelan şi l-a adus în faţa zidurilor, cerându-le apărătorilor să deschidă porţile, dar s-a vorbit în arabă. Când castelanul a tradus în latină le-a spus celor de pe ziduri să nu deschidă şi să apere cetatea până la ultimul om.

- Ce fain! Cavaleri adevăraţi. Dar Saladdin a fost duşmanul lor numărul 1, nu?

- În Palestina a făcut prăpăd cu latinii. Tot ce au cucerit aceştia de la arabi înainte cu 100 de ani a fost luat înapoi definitiv de Saladdin. Era un războinic foarte priceput şi toată lumea se temea de el.

- Avea un nume frumos. Nume de arab războinic.

- Când citeam despre cruciade eu mi-l închipuiam un bărbat frumos, nobil, cu calităţi, îmbrăcat foarte bine, în roşu şi alb, cam ca sultanii otomani din tablouri. Dar apoi am văzut filmul acesta, Kingdom of Heaven, în care Saladdin apare în negru şi albatru închis, slab, urât şi de speriat. Şi mă gândeam că totuşi aşa trebuie să fi arătat în realitate, pentru că arabii nu se prea îmbrăcau în culori stridente şi nici n-am prea văzut arab rotofei.

- E frumos aici, dar cred că mureau de cald în armurile alea.

- Păi să ştii că acesta e şi motivul pentru care au dat-o-n bară cu arabii. Ăştia urcau pe cai, într-un singur veşmânt, cu un iatagan uşor şi porneau la luptă. Cavalerii veneau în armuri grele, vai de mama lor, că trebuiau ajutaţi ca să urce pe cai şi cu spade de-alea de câte doi metri, de de-abia le ridicai. Normal că arabii se mişcau mai repede! Cea mai cruntă bătălie dintre Saladdin şi latini s-a dat în Galileea, într-un lan de grâu, unde cavalerii au fost invitaţi să intre şi au fost incendiaţi.

- Frumoase vremuri, spune Malina cu dezgust.

Ne întoarcem la şoseaua principală, pentru că fortăreaţa e la vreo 15 km spre nord, apoi continuăm spre Hims. Vechea Emesa, care astăzi poartă numele amintit, e o aglomerare de autoturisme şi pietoni într-un iureş fără reguli de circulaţie. Clădirile şi bulevardele amintesc de Timişoara, dar aglomeraţia e definitiv ruptă din Bucureşti, ba chiar mai mult. Din vechea cetate nu a mai rămas nimic. O colină pe care sunt aşezaţi stâlpi de transmisie mărturiseşte singură despre ceea ce a fost odată strălucirea Emesei. Găsim cu greu una dintre atracţiile oraşului, moscheea lui Khalid ibn al-Walid, un ansamblu arhitectural care aminteşte de marile moschei din Istanbul.

- Deşi prin oraş nu domneşte curăţenia, împrejurimile acestei moschei sunt destul de aranjate, spune Malina.

- E un loc important din oraş. Aici e înmormântat unul dintre cei mai mari generali pe care i-au avut arabii în toate timpurile. Khalid ibn al-Walid a fost omul de încredere al profetului Mohamed şi a condus armatele arabe mult timp după moartea acestuia. A luptat în peste 100 de bătălii şi niciodată nu a fost învins, deşi a avut de-a face cu armatele bizantine şi persane. Până la urmă a fost retras din armată de un calif, pentru motive nesemnificative şi a murit în patul lui, dezamăgit că nu poate să-şi sfârşească viaţa în război.

- Îmi plac arabii aceştia, îmi place îmbrăcămintea lor, deşi nu prea sunt entuziasmată de mizeria din jur. Câteodată îmi dau emoţii când îi văd cu chestiile alea pe cap, dar asta pentru că sunt prea îngrozită de terorişti.

- Nu avem treabă cu ei, noi am venit să vizităm şi suntem în trecere.

- Ce mai putem vedea aici?

- Nu e mare lucru. Vechea Emesa s-a dus. Mergem să luăm prânzul într-un restaurant.

Căutăm ceva cu specific european, dar până la urmă ne încercăm norocul şi cu bucătăria siriană. Ni se aduc nişte chifle din carne, amestecate cu ceva ce seamănă a arpacaş şi cu vinete, iar la desert servim un gem din portocale amărui de Alep. Înainte de a pleca din Hims ne aprovizionăm cu multă apă şi încărcăm căruciorul cu tot ce ne trebuie în materie de alimentaţie, pentru drumul din deşert. Vom merge pe autostradă, dar asta nu înseamnă că nu vom avea nevoie de toate aceste alimente.

Circulaţia pe M1 e una normală. Şoseaua e foarte bună şi suplineşte, ca multe alte drumuri, lipsa reţelei de căi ferate din ţară. Nu există multe denivelări, astfel că înaintăm destul de bine şi poate că ar fi şi mai bine dacă nu ar fi căldura de 34˚C. În dreapta apar munţii Antiliban, nu foarte înalţi, dar impunători prin relieful sec, galben, de deşert. În stânga se perindă colinele la fel de aride, care aruncă spre şosea valuri de căldură.

- Unde e răcoarea apelor Mediteranei?

Malina nu zice nimic, înaintând gânditoare.

- Ştii ce e ok aici? Faptul că umiditatea nu mai e atât de mare ca la Iskenderun. Vântul acesta uscat îţi bate în faţă aerul încins, dar poţi respira în voie fără să simţi că te asfixiezi.

- Mă bucur că totuşi nu trebuie neapărat să porţi mâneci lungi. Te aeriseşti. Şi mă mai bucur că nu trebuie să urcăm pe cine ştie ce munţi, pentru că am muri din cauza efortului. Oricum, nu e de stat la umbra copacilor. Nu ar avea nici un efect. La urma urmei nici nu prea sunt copaci în zona aceasta.

- Eşti obosită?

- Nu. E bine. Merge.

- Ce bine e să ai apă din belşug la tine! Să nu-ţi pese dacă bei exact atât cât vrei!

- Unde ne vom opri în seara aceasta?

- Nu ştiu, baby. O să vedem. Dacă nu ajungem la Damasc, ceea ce e destul de greu având în vedere condiţiile, o să rămânem în vreun sat.

- Sper să nu avem probleme.

După câteva ore de mers întâlnim pe stânga un mare complex, în plin deşert. E Universitatea Kalamoon, prima universitate privată din Siria.

- Babe, cum naiba s-au gândit să o construiască în ditamai deşertul?

- Dar uită-te ce bine arată! Blocuri de 7-8 etaje, gazon verde şi şosele bune, aproape de autostradă, dar în deşert. Nu ţi se pare interesant?

- Ba da, dar totuşi. În mijlocul deşertului?

Mergem mai departe spre Damasc. Suntem amândoi într-o mare galbenă de nisip, prin care se vede trecând linia neagră a asfaltului. Pe unele porţiuni vântul a adus praf pe şosea. Stâncile goale de pe latura dreaptă stau ameninţătoare ca nişte străjeri sau vameşi care te privesc bănuitor în timp ce treci mai departe. Deşertul poate fi înspăimântător în toată libertatea lui.

Până spre seară am rulat destul de greu, din cauza căldurii. Acum soarele a apus şi dogoarea a încetat, dar în locul căldurii şi-a făcut apariţia oboseala. E trecut de ora 20.00 şi din orăşelul An-Nabk am făcut la stânga, pe o şosea mai îngustă care ne va duce sus, la Deir Mar Musa.

- În traducere, numele înseamnă “Mănăstirea Sfântul Moise”. “Deir” e “mănăstire”, iar “mar” înseamnă “părinte” sau “sfânt”. Cred că o să găsim acolo găzduire, iar dacă nu, o să poposim cu cortul în acel loc.

- Oare or să ne primească?

Din parcarea mănăstirii se urcă pe nişte trepte din piatră până spre vârful stâncii, trecând pe sub o arcadă veche, asemănătoare arcurilor romane. Sus se vede clădirea impunătoare a mănăstirii, asemenea unei fortăreţe antice, iar în partea stângă o altă construcţie asemănătoare, probabil mai nouă. Marea provocare pentru noi e să ducem bicicletele până sus, un efort considerabil care ne ia aproape o oră. E întuneric de tot când ajungem în faţa mănăstirii, dar suntem primiţi înăuntru şi ni se oferă o masă ascetică, din câteva vegetale. Un călugăr se miră că am urcat cu bicicletele până acolo, dar nu vorbeşte mult cu noi. Ne arată unde putem dormi şi ne lasă să ne odihnim, fără să ne întrebe de unde suntem, unde mergem, cât timp stăm sau altceva de genul acesta.

- Babe, ce viaţă strictă duc oamenii aceştia!

- I-ai văzut? Incredibil! Nu-l interesează nimic, a făcut ce i-am cerut şi atât. Probabil nu o să-l mai vedem niciodată.

- Dar cu ce trăiesc aici, în vârful stâncii acesteia seci?

- Ştiu eu? Probabil cu donaţiile credincioşilor.

- Sunt ortodocşi?

- Da, ortodocşi de rit oriental.

- Nu-mi vine să cred unde ne aflăm! E atâta linişte aici! şopteşte Malina impresionată.

- Hai să dormim. Vom vedea dimineaţă unde am ajuns cu adevărat.

- Dacă am fi avut un loc în care să ne spălăm!

- Dar trebuie să fie. Hai să căutăm.

Descoperim o baie comună cu chiuvetă din care ne putem procura apa pentru a ne răcori puţin. Ne întoarcem apoi în cameră şi ne trântim obosiţi în pat. A fost foarte mult pentru o singură zi, dar încă nu e timpul pentru somn. Trebuie să sune de acasă. Nu e o seară în care vom putea vorbi mult, nu atât pentru că nu se poate cât din cauză că suntem foarte obosiţi, aşa că vom scurta discuţia, urmând ca la următoarea convorbire să reluăm amănuntele.