Energia ei în dimineaţa aceasta este debordantă. Poate pentru că ne-am apropiat din nou de mare sau pentru că oboseala de ieri a dispărut. În orice caz, de azi rulăm în câmpie şi e mult mai uşor.
- Azi ne scăldăm în mare! Şi o să stăm la soare şi o să mănânc îngheţată şi o să ne odihnim! Nu-i aşa că ne odihnim? Trebuie să ne permitem cel puţin o zi de odihnă.
- Ne vom odihni, baby. Căutăm o zonă frumoasă şi rămânem la mare.
- Vreau să şi pescuiesc.
- Şi ce mai vrei?
- Să te iubesc.
Nu ne putem bucura îndeajuns de condiţiile de rulat pe care ni le oferă câmpia. Peste tot întâlnim locuri în care ar trebui să ne oprim, pentru că sunt locuri care merită văzute. Imediat ce plecăm din locul popasului observăm în stânga localitatea Anavarza.
- Mă fac să râd turcii ăştia!
- De ce?
- Pentru că această localitate, cu cetatea care se vede acolo, pe deal, se numea în antichitate Anazarb. Ştiu că pentru ei nu înseamnă mare lucru noua denumire, dar pentru un român… cum să-i schimbi numele în „Anavarza”??
- Era o cetate importantă?
- Poţi să zici. Doar că întotdeauna a încurcat-o în istorie. În 325, la Sinodul I Ecumenic, episcopul de Anazarb era de partea ereticului Arie. În 431, la Sinodul III Ecumenic, episcopul de Anazarb era împotriva sfântului Chiril al Alexandriei. Prin anii 1200 prinţii armeni de Anazarb se situau împotriva Imperiului Bizantin, de la care şi-au luat-o ulterior, iar prin 1300, deşi s-au aliat cu mongolii ca să scape de distrugerile acestora, 40 de nobili armeni au fost asasinaţi la un chef dat de un mongol aici, la Anazarb.
- Săracii! Tare ghinionişti!
- S-au situat întotdeauna contra vântului.
- Vrei să spui că au fost „varză”?
- Ceva de genul...
După două ore de rulat, pe la 10.00 dimineaţa ne aflăm deja în apropierea oraşului Ceyhan, la intersecţia cu şoseaua D400. În dreapta, pe direcţia mării, în vârful unei coline, se văd ruinele castelului Yilan Kale sau Castelul Şarpelui.
- Uite o fortăreaţă mai bine păstrată decât cea de la Anazarb!
- Asta pentru că a fost construită mai încoace, de către armeni şi fortificată de cruciaţi. Era una dintre fortăreţele cruciaţilor.
- Dar de ce-i zice „Castelul Şarpelui”?
- Legenda spune că în castel ar fi trăit cândva un şeic jumătate om, jumătate şarpe. Personal, cred că denumirea vine ori de la şerpii care probabil vor fi locuit pe dealul acela, ori de la faptul că râul Ceyhan înconjură castelul pe trei părţi ale colinei, în mai multe meandre, având astfel forma unui şarpe.
- Era destul de greu să urci acolo.
- Se pare că latinii aveau un sistem de corespondenţă destul de bine dezvoltat. Fortăreţele trebuiau aşezate pe coline înalte, astfel ca dacă una din ele semnala cu fum vreo primejdie, cealaltă să ia notă imediat şi să transmită mai departe.
- Destul de târziu au preluat sistemul. Unii prin America îl foloseau deja de mult timp.
- Da, dar de la semnalarea cu fum occidentalii au trecut direct la telefonul mobil.
- Şi cum făceau? „Alo! Sunt cavalerul Lagardere, cruciat din regimentul 14 puşcaşi-pârâiaşi „Charlemane”. Vă sun să vă anunţ că vine o oaste păgână”?
- Sau. Sau dădeau cu pătura peste foc, să transmită morse.
Trecem râul Ceyhan şi intrăm în oraşul cu acelaşi nume, care seamănă izbitor de mult cu vreunul din oraşele noastre din sud. Cred că dacă n-ar fi avut palmieri, ne-am fi putut simţi în Câmpulung. Ieşind spre mare, şoseaua trece pe sub autostrada Adana - Şanliurfa şi se continuă cu 01-28. Deşi suntem atât de aproape de mare, câteva coline şi localităţi ne întârzie revederea mult aşteptată. Abia la ora 11.30 reuşim să atingem ţărmul şi să ne bucurăm de o baie extraordinară, într-un sat cu plajă retrasă, fără publicitate şi fără turişti mulţi.
- Oare de ce aici nu vin atâţia turişti? Ştiu că plaja nu e extraordinară, dar uite ce loc liniştit!
- Nu vin pentru că uită-te şi tu ce e în împrejurimi!
În partea de vest stau două petroliere imense, aşteptând să fie ancorate în apropierea conductei de petrol.
- Baby, aici se varsă petrolul extras din Marea Caspică. Aici se termină celebra conductă Baku – Tbilisi – Ceyhan. Începe din Azerbaidjan, trece prin Georgia şi apoi străbate Turcia de la nord la sud pentru a se vărsa în petrolierele sosite aici.
- Ştiu, am auzit despre ea. A fost terminată în 2006, nu?
- Proiectul a început prin 1993, dar într-adevăr, a început să producă în 2006. A fost o lucrare impresionantă.
- Şi ce părere au avut oamenii din Georgia, Azerbaidjan sau Turcia despre asta?
- Păi ştii cum e? Cei mai mulţi au spus că e un lucru bun, că ţările lor vor avea de câştigat din asta. E adevărat. Pe de altă parte conducta a fost de câteva ori subiect de discordie, mai întâi între Rusia şi Occident, pentru că ruşii şi-au văzut ameninţată dominaţia energetică în Caucaz, apoi între apărătorii mediului şi beneficiarii conductei şi nu în ultimul rând între grupările separatiste din regiune şi cele trei state. Fiecare ţară se confruntă cu tot felul de grupări separatiste care pun în pericol securitatea conductei: azerii se ceartă cu Armenia pentru regiunea Nagorno-Karabach, Georgia are şi ea problemele ei cu Osetia, iar turcii încearcă să-i liniştească pe kurzi.
- Aşa e când se află în joc atâţia bani.
- Un milion de barili trec zilnic prin conductă.
- Mulţumesc pentru informaţii. Pe când mă bucuram mai mult de apă!
- Dar stai, că nu se varsă în mare! Totul se încarcă în petrolierele alea!
- Da, bine! Sunt convinsă că marea nu e afectată deloc! Şi uite, dincolo, în partea cealaltă a ţărmului, alte conducte care alimentează petrolierele! Pana mea!
Malina iese din apă supărată. S-a săturat deja de baie şi de mare şi înjură toate companiile de petrol. Îmi vine să râd, deşi nici mie nu-mi convine să ştiu că fac baie într-o zonă în care se desfăşoară tot felul de activităţi cu astfel de substanţe.
Ne continuăm drumul spre punctul cel mai nordic al golfului, spre „vârful cornului” Mării Mediterane.
- Baby, întotdeauna am avut impresia că latura aceasta a Mării Mediterane e ca botul unui rinocer. Cu insula Creta pe post de ochi. Sau cu un caşalot.
- Tu întotdeauna ai avut multe impresii, râde Malina.
- Dar să ştii că aşa e. Când ne vom opri undeva, pe o plajă, am să-ţi arăt!
- Doar să fie o plajă curată.
După ce trecem de cornul golfului ieşim de pe şoseaua 31-76 şi înaintăm spre câmpia Issos pe o şosea locală, printre câmpurile cultivate cu cereale şi cu livezi de portocali.
- De aici începe câmpul de bătălie de la Issos.
- Ce vrei să spui?
- Toată valea aceasta, pe distanţă de vreo 15 km lungime şi pe lăţimea dintre mare şi munte, a fost un câmp de bătălie de trei ori în istoria lumii. Sau cel puţin de trei ori, pentru că pe astea le cunoaştem.
- Şi cine s-a bătut aici?
- Cea mai renumită bătălie şi prima consemnată dintre ele este bătălia dintre Alexandru Macedon şi Darius. Îţi aduci aminte de bătălia de la Granicus? Înainte de Gallipoli ne-am oprit pe un câmp pe care Alexandru Macedon se bătuse cu oştile persane şi le alungase.
- Da, ştiu. Era proaspăt sosit de pe ţărmul european.
- Ei bine, acolo se aflaseră doar oştile lui Darius, plus câteva grupuri de mercenari greci, dar aici, la Issos, însuşi Darius venise să-l întâmpine pe Alexandru, împreună cu toată familia. Pentru el era bătălia decisivă.
- Şi ce s-a întâmplat?
- Alexandru era în urmărirea lui Darius. Trecuse prin toată Turcia, tăiase nodul gordian care profeţea că cel care-l va desface va cuceri Asia şi acum se îndrepta spre Siria. S-a oprit un moment în apropiere de Ceyhan, cam pe unde ne-am scăldat noi astăzi şi a aflat de la unul dintre generalii săi, care avansase cu oştile puţin mai jos de aici, că armata persană se află după dealurile acestea, spre est. De pe ţărm nu se vedea nimic, dar pescarii aflaţi în larg vedeau de departe focurile şi fumul taberei persane.
- Perşii erau acolo, sus?
- Da. Pe deal şi după deal. La sfatul generalului macedonean, Alexandru a unit cele două armate ale sale şi a ajuns aici, în localitatea Issos. A trecut râul Pinarus, acesta de aici, care azi poartă numele de Payas şi apoi a pornit în căutarea lui Darius. Dar a rămas şocat când a auzit că perşii nu coboară spre ţărm, ci au înaintat spre nord, pe după dealuri şi au trecut munţii în spatele macedonenilor, ieşind în vârful golfului, pe unde am venit noi. Darius voia să taie aprovizionarea armatei macedonene şi să o atace din spate.
- Interesant. Voia să-i termine.
- Alexandru s-a întors şi cele două armate s-au întâlnit aici, faţă în faţă, pe malul râului.
- Chiar aici??
- Da. În acest loc. Se uitau unii la alţii de departe.
- Şi ce s-a întâmplat?
- Armata persană era aşezată aşa: aproape de ţărm, în dreapta frontului persan, cavaleria. Arma cea mai puternică. Apoi celelalte oşti, cu garda regelui în centru şi grupuri importante de mercenari greci. Pe partea sudică a râului, unde stăm noi, armata lui Alexandru, cu cavaleria macedoneană în faţa celei persane, apoi arcaşii şi celelalte trupe, iar mai sus, aproape de colină, Alexandru cu grupul său de cavalerie. Perşii au atacat primii, cu cavaleria. Se părea că vor învinge, pentru că perşii erau de două ori mai mulţi, iar cavaleria macedoneană a început să dea înapoi. Dar Alexandru a atacat pe latura dealurilor, a trecut râul şi a început să măture flancul stâng al perşilor. Primele detaşamente persane de pe flancul acela au fugit, iar la un moment dat Darius, care era undeva la mijlocul trupelor, s-a trezit faţă în faţă cu Alexandru. Încet, încet, perşii au început să rupă rândurile şi au fugit spre nord. Darius şi-a lăsat tot tezaurul şi întreaga familie, mama, soţia şi copiii şi a fugit şi el. Singurul care era învingător era detaşamentul de cavalerie de pe partea ţărmului, dar când au văzut că sunt pe cale să fie încercuiţi şi nu vor mai avea pe unde să fugă călăreţii perşi au abandonat şi ei lupta şi au fugit. Alexandru a plecat în urmărirea lui Darius şi se pare că a alergat vreo 25 de kilometri după el, dar nu l-a mai ajuns.
- Şi ce s-a întâmplat apoi?
- Se spune că dintre perşi au murit circa 20000, iar dintre macedoneni vreo 7000. Râul formase un dig din cadavre, astfel că toată apa se oprea undeva în zona aceasta şi era roşie de atâta sânge. Odată cu bătălia aceasta Alexandru a câştigat Siria, Palestina şi Egiptul, pentru că toate se aflau sub dominaţia persană. A tratat cu respect familia regală care i-a căzut în mâini şi a plecat spre sud, spre Egipt, urmând ca peste doi ani să se întâlnească din nou cu Darius, în Persia.
- Alexandru a mers până lângă Himalaya, nu?
- Da, a cucerit toată Persia şi s-a apropiat de India, dar apoi a fost forţat de soldaţi să se întoarcă. Ăsta voia să cucerească toată lumea!
- Babe? Să-ţi spun ceva tare de tot?
- ?
- Mi-e foame de mor!
- Şi mie, baby! Hai să căutăm un loc în care să mâncăm şi în care să ne oprim pentru azi. Parcă hotărâserăm să rămânem la mare.
- Hai. Abia aştept! E atâta umezeală în zona asta!
Timp de o oră înaintăm pe şoseaua care merge în paralel, aproape de malul mării, cu autostrada E91. Pentru că nu găsim nimic de mâncare în zonă, recurgem la resursele proprii, măcar până ajungem într-un loc propice. Oraşul n-ar trebui să fie departe.
- Uite, baby, acest loc se numea „Stâlpul lui Jona”.
- De ce?
- Pentru că tradiţia locală spune că profetul Jona, din Vechiul Testament, după ce a fost înghiţit de o balenă şi şi-a recunoscut păcatele a fost aruncat pe ţărm în acest loc.
- Tu crezi în legenda aceasta?
- Ştii, acum mă aflu într-un moment critic al zilei. E momentul în care mi-e foarte foame. Aşa că îţi voi da un răspuns direct. M-ai mai întrebat şi cu alte ocazii dacă cred în legendele pe care ţi le povestesc. În unele cred, în altele nu. Dar raţiunea mea e următoarea: dacă Dumnezeu există, orice lucru sau orice eveniment sau orice minune poate avea loc, în orice fel.
- Mi se pare un răspuns corect.
- Atunci hai să ajungem acolo unde ne-am propus şi despre restul vom discuta după ce avem stomacul plin, râd eu.
Ajungem în sfârşit la Iskenderun, unul din principalele oraşe din această regiune. Găsim şi un restaurant şi ne potolim foamea cu peşte şi alte bunătăţi, apoi ieşim în căutarea unui loc bun pentru campare.
- Ştii ce-mi place cel mai mult în această zonă? Bulevardele acestea cu palmieri. Parcă ai fi în Beverly Hills.
- Îţi dă o senzaţie de exotic. Pentru că de aici chiar începe exoticul, baby.
- Nu-mi vine să cred unde am ajuns!
Ne refugiem pe plajă, departe de zgomotul maşinilor, în apropierea valurilor ispititoare. Aşezăm bicicletele la umbra unui palmier şi alergăm în apa răcoroasă.
- E minunat! Asta am aşteptat toată ziua!
- Mă bucur că-ţi place, baby. Chiar e minunat!
- Sper să nu ne fure careva bicicletele până stăm în apă, râde Malina.
- Să mizăm pe faptul că încă suntem într-o ţară civilizată. Dacă am fi altundeva, am face cu schimbul.
- Ce bună e apa! Mamă, ce bună e apa!
După o baie extrem de plăcută ne întindem la soare şi aducem aproape răcoritoarele pe care am avut grijă să le achiziţionăm.
- Parcă am fi… Ha! Ce spun? Chiar suntem! Suntem pe o plajă de Mediterana, cu palmieri şi răcoritoare. Sunt cu cel pe care-l iubesc şi mă bucur de după-amiaza aceasta superbă!
- Auzi, cred că azi joacă Turcia din nou. Am văzut câteva secvenţe la televizorul acela din restaurant. Mergem să vedem?
- Bine, dar unde? Nu putem lăsa bicicletele oriunde.
- Ai dreptate. Ştii cum facem? Le ducem cu noi în oraş, pentru că sunt sigur că pe undeva va exista un ecran mare. Şi după ce vedem meciul ne întoarcem pe plajă. Eu zic că putem rămâne şi mâine aici, pentru că va fi ultima dată când mai întâlnim Mediterana pentru multe luni de acum înainte.
- Atunci rămânem şi mâine. Vreau să mă bucur de apă.
Pe la 20.30, după o seară foarte plăcută pe plajă şi un apus extraordinar ne ducem în centru. Aici totul e normal, nimic nu pare să pregătească meciul naţionalei. După câteva întrebări suntem îndrumaţi din nou spre plajă, acolo unde se află o piaţă pavată şi câteva statui. În sfârşit am ajuns în locul care trebuie! Piaţa e plină, lumea se distrează, tineretul flutură steagurile, se vorbeşte aprins, se bea şi se fumează. Locurile la restaurantul din preajmă sunt ocupate, aşa că nu ne rămâne decât să comandăm nişte băuturi răcoritoare şi să ne mulţumim să privim meciul în picioare. Între timp aflăm şi noi că Italia a făcut egal cu România iar Olanda a zdrobit Franţa cu 4-1, deci avem în continuare şanse la calificare.
La 21.30 începe meciul, Turcia joacă cu Cehia. Pentru prima dată ţin cu altă echipă decât cu Turcia, dar nu mă pot manifesta. Malina e indiferentă, dar se bucură de atmosfera din piaţă.
Meciul decurge dramatic pentru turci. În prima repriză cehii au reuşit să marcheze, iar în a doua se văd conduşi cu 2-0 după ce arbitrul le-a refuzat înlocuirea unui jucător accidentat. Protestele sunt identice, pe gazon, în tribune şi în piaţa din Iskenderun. Toată lumea scandează numele ţării, ridică mâinile împotriva arbitrului şi înjură. Apare însă şi momentul primului gol al Turciei, care ridică vacarmul la cer. Niciodată n-am mai fost implicat într-o gălăgie şi o manifestare de bucurie atât de mare! Malina râde în hohote, bucurându-se de reuşita turcilor şi emoţionată de modul de manifestare al tinerilor din jur.
În minutul 87 vine bomba: Turcia egalează printr-o greşeală a portarului Petr Cech, care a scăpat mingea din mâini. E incredibil, atât pentru turci, cât şi pentru portarul atât de experimentat al echipei Chelsea! Înaintea meciului aş fi putut jura că nu va fi bătut de nici o minge. Turcii sunt cu sufletu-n cer! E atâta bucurie, că îţi dau lacrimile de emoţie doar văzându-i cum se bucură pentru echipa lor. Nu ştiu unde am fi putut trăi meciul mai intens, pe stadion sau în această piaţă?
Tensiunea creşte odată cu intrarea meciului în ultimele minute. Dacă echipele vor termina la egalitate se va trece la reprizele de prelungire. Toată lumea aşteaptă o minune şi minunea vine de la Nihat, care îl execută pe Cech de la vreo 20 de metri, cu o bombă plasată la vinclu. Turcia toată explodează! Nu există bucurie mai mare pentru locuitorii acestui oraş! Tribunele sunt în delir, spectatorii din piaţa aceasta sunt în delir. Jucătorii sar pe Nihat, iar cei din jurul meu se îmbrăţişează nebuni. Nu ne rămâne decât să intrăm în jocul lor şi să scandăm alături de ei. Se vede că suntem străini, dar asta nu contează. Dimpotrivă, primim un fular cu însemnele echipei naţionale a Turciei şi suntem îndemnaţi să ne bucurăm alături de ceilalţi. Turcii sunt mândri cu echipa lor. Cine n-ar fi?
Meciul se termină după alte câteva momente emoţionante legate de o şansă a cehilor de a egala şi eliminarea directă a portarului turc pentru bruscarea unui adversar. Când arbitrul fluieră sfârşitul, pentru turci începe petrecerea. E greu să ieşi din iureşul de tineri care strigă şi dansează în piaţă şi pe străzi. Nimeni nu are voie să fie supărat sau trist, toată lumea e invitată să se distreze.
Ne smulgem cumva din acest val de fericire şi ne întoarcem pe plajă, fiind atenţi la maşinile cu drapele care trec în viteză pe bulevard.
- Incredibil, baby! De mult n-am mai văzut aşa meci nebun!
- A fost frumos! Mi-a plăcut! Ce mişto se ştiu distra turcii!
- Ai văzut ce strigăte de luptă au? Incredibil!
- L-ai văzut pe ăla de lângă mine? S-a dezbrăcat până la brâu şi sărea ca o maimuţă de bucurie.
- Nu puteam rata o asemenea seară. Păcat că nu mai rămânem în Turcia să-i vedem la următorul meci!
- După o seară ca asta ajungi în spital din cauza inimii!
Desfacem cortul, aranjăm în interior pentru dormit şi mai rămânem puţin pe nisip, ascultând valurile mării şi claxoanele din oraş.
- Babe?
- Da?
- Mi-a plăcut azi cum mi-ai povestit de bătălia aceea. Parcă ai fi fost acolo. Ştiai atâtea lucruri!
- M-au pasionat întotdeauna chestiile astea din antichitate. Şi am vrut să ştiu şi cum au reuşit unii să câştige şi ceilalţi să piardă. Dar stai liniştită, nu ştiu chiar atâtea!
- Îmi place când îmi povesteşti. Şi îmi place să stau aici, cu tine, să mă ţii în braţe şi să ascultăm marea.
- Te iubesc, baby…
- Şi eu te iubesc. Mult, mult, mult. Şi abia aştept să vedem alte locuri, să-mi povesteşti despre altele.
- Dar până atunci ne odihnim şi ne refacem forţele. Ca să fim gata de drumul prin deşert.
- O să ai grijă de mine, nu?
- Sigur că o să am, baby. Tu eşti dragostea mea.
- Hai să intrăm în cort. Vreau să mă ţii în braţe şi să mă iubeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu