Denizli nu este un oraş care să-ţi ofere importante obiective turistice, dar împrejurimile da. Nu zăbovim mult prin oraş, decât ca să bem o cafea la una din terase, apoi ne îndreptăm spre ieşirea din nord. Imediat ce ieşi pe şoseaua 20-01 în partea stângă dai de un deal pe care e aşezată vechea Laodiceea pe Lycus. Localitate împortantă în antichitate, astăzi au mai rămas doar ruinele din ea, în special din strada principală, care e străjuită de coloane şi cele două amfiteatre.
- A fost unul dintre cele mai bogate oraşe din Asia Mică.
- Cum aşa? Nu e nici port la mare, nici pe vreo rută importantă.
- Acum nu. Dar în vechime pe aici trecea un drum destul de circulat, iar oraşul s-a dezvoltat de pe urma comerţului. Locuitorii erau atât de bogaţi încât atunci când oraşul a fost distrus de un cutremur, în timpul lui Nero, au refuzat ajutorul financiar imperial şi au reconstruit totul din propriile fonduri.
- De ce-i zice Laodiceea pe Lycus?
- În primul rând pentru că mai existau câteva oraşe cu acelaşi nume şi trebuia deosebit de celelalte, apoi pentru că în apropiere curge râul Lycus.
- E ca-n gluma aia cu Beclean, nu? „Câte oraşe mari cunoşti pe râuri? Sunt trei: Frankfurt pe Main, Frankfurt pe Ode şi Beclean pe Someş”.
- Da, cam aşa, râd eu. Din câte-mi aduc aminte exista Laodiceea aceasta, numită Laodiceea din Frigia Pacatiana (asta era regiunea), apoi exista o Laodiceea din Pisidia (nu departe de aici), Laodiceea Siriei (una la fel de importantă ca aceasta, în Siria, pe malul Mării Mediterane) şi o Laodiceea din Liban.
- Dar aceasta era cea mai importantă?
- În timpul romanilor, da. A devenit cea mai importantă. Iar în perioada creştină era chiar mitropolie, adică avea în jurisdicţie sau subordine mai multe episcopii din zonă. Apostolul Pavel făcea de câteva ori referire la creştinii din Laodiceea, probabil pentru că aici exista din perioada romanilor o puternică grupare evreiască şi celor ce veneau din Palestina le-a fost uşor să creeze legăturile.
- Ştii…, într-un fel e păcat că oraşele acestea mari şi importante au rămas de izbelişte. Uită-te la amfiteatru, cum a rămas în ruină. Dar pe de altă parte e îmbucurător faptul că oamenii s-au mutat în localităţi noi şi nu au construit peste cele vechi, ca în Istanbul. Poţi să-ţi faci astfel o imagine despre ceea ce era aici acum 2000 de ani.
- Păi imaginează-ţi: te plimbai cu trăsura, te hurducănea pe strada principală, pe bolovanii aceştia ce foloseau de pavaj, salutai în stânga şi-n dreapta, oamenii trebuiau să se ferească din calea ta pentru că strada nu era foarte largă, iar dacă mai scoteau şi ceva tarabe sau terase pentru trecători, chiar că era înghesuit.
- Acesta era „bulevardul” oraşului?
- Corso. Pe aici se plimbau aristocraţii şi negustorii, nu?
- Şi-şi etalau vestimentaţia, bijuteriile, caii…
- Nimic nou sub soare.
Plecăm mai departe spre Pamukkale, lăsând în spate panorama impunătoare a munţilor de lângă Denizli. În faţă se vede deja colina de calcar atât de vestită şi asta ne impulsionează eforturile.
Pe la ora 11.00 suntem la „Castelul de bumbac”. La prima impresie locul nu pare atât de impresionant ca în fotografii, dar pe măsură ce înaintăm suntem din ce în ce mai entuziasmaţi.
Ni se cere să ne desculţăm şi să vizităm locul pe jos, aşa că ne lăsăm bicicletele în grija unui tânăr. Urcăm apoi la izvoare, de unde se vede totul în jur şi unde te simţi, într-adevăr, ca într-un castel de bumbac.
- Babe, ce super e!
- Îţi place? Cascade de calcar cu apă turcoaz.
- Când te uiţi îţi vine să intri în bazinele alea şi să stai o săptămână!
- Parcă ar fi jacuzzi.
- Aşa ceva s-a întâmplat şi în peşterile din Munţii Apuseni, dar diferenţa e că aici calcarul e scăldat în lumină.
- Vreau să mă bag în apă. Nu plec de aici până nu intru câteva minute în apa asta, râde Malina.
- Uite, acolo văd oameni în bazine. Probabil că acolo e permis.
Ne îndreptăm spre bazinele populate şi ne lăsăm hainele pe margine. Suntem pregătiţi de dimineaţă cu costumul de baie, aşa că nu e nici o problemă.
- Ce plăcută e apa! Şi ce curată! Vai, babe, chiar că aş sta aici toată ziua!
- Cât de darnic poate fi pământul! Şi când te gândeşti că locul acesta s-a format din cauza cutremurelor!
- Da, chiar. Dacă stai să te gândeşti, aceasta e un fel de rană a pământului. Şi noi suntem în cazul acesta microbii?
- Având în vedere felul în care arată unele porţiuni de calcar de pe aici, ai putea spune şi aşa.
- Ce plăcută e apa! Aici te relaxezi, într-adevăr, dacă n-ai fi ca la spectacol.
- Lasă-i să se uite. Bănuiesc că majoritatea sunt turişti englezi sau „teutoni”, că ei de obicei privesc, se amuză, dar nu intră.
- Sunt civilizaţi, babe, nu ca noi ăştia din est.
- Daaa! Dar dacă o să le priveşti chipurile, o să vezi ce invidioşi sunt.
- Vai, ce fain e!
Satisfacţia Malinei mă amuză, deşi aş folosi aceleaşi cuvinte ca să descriu senzaţia.
- Şi dacă stăm aici prindem şi noi calcar pe noi?
- Da, cu condiţia să stăm nemişcaţi vreo treizeci de ani. Poate prindem un milimetru de calcar.
- Deci pot sta liniştită, astăzi nu mă fac gips.
- Ce de turişti vin aici!
- Hai să-i caracterizăm! Să vedem care de unde sunt!
- Ok. Uite, eu zic că doamna cu pălărie albă cu flori, cea de vreo 60 de ani, e din Franţa.
- Hm… Ar putea fi. Dar ar merge şi din Germania de Vest. E pedantă şi grijulie cu sănătatea, se mişcă atent şi priveşte curioasă la cei care sunt în bazine.
- Nu, nu e din Germania. Dacă ar fi din Germania ar avea un aparat foto atârnat la gât.
Nu termin bine vorba că bătrânica scoate un aparat din poşetă şi începe să fotografieze, spre amuzamentul Malinei.
- Deci, babe. Trebuie să fii atent la detalii, râde ea, cu un ton intelectual.
- Ok. Hai să mai vedem. Ăsta cu siguranţă e englez. Are cărare într-o parte, nu-şi lasă cămaşa albă, dar îşi ridică mânecile cu cel mult două rânduri. Şi în plus are privirea aceea de englez, curios dar demn.
- Cei doi de acolo cred că sunt nordici. Norvegia sau Danemarca. Lasă la o parte faptul că sunt blonzi, uită-te că sunt tineri, veseli, destinşi. Nu sunt nici englezi, nici nemţi.
- Nu prea văd italieni sau spanioli.
- Pe spanioli nu-i poţi recunoaşte aşa uşor, babe. Poate după fizionomia iberică, dar e greu. Rişti să-i confunzi. Numai dacă îi auzi vorbind îţi dai seama că sunt din Spania. Şi oricum, spaniolii nu vin până aici. Ei au Mallorca, Tenerife, Cancun…
După două ore de stat în apă ne cuprinde foamea. Ieşim şi ne uscăm, apoi ne îndreptăm spre un restaurant din zonă, unde găsim loc cu greu, din cauza mulţimii de turişti. Partea bună e că e autoservire şi ne alegem ce vrem.
După ce mâncăm facem o plimbare printre ruinele vechii cetăţi Hierapolis, incluzând şi Piscina Cleopatrei, un bazin din piatră împodobit pe margine cu leandru şi înţesat de ruşi. Intrăm şi la muzeul local, care conţine multe obiecte şi statui din marmură, rămăşiţe ale importantului oraş din antichitate.
- Hierapolis a fost înfiinţat tocmai din cauza băilor termale de aici. Multă lume din antichitate se retrăgea aici pentru a-şi sfârşi zilele.
- Cred şi eu. Unde ai putea să ai o bătrâneţe mai frumoasă decât aici, la băi?
- Pare mult mai mare decât Laodiceea, nu?
- E mai mare. Aici s-au păstrat mai bine clădirile. Uite, acum ajungem la Plutonium.
- Plutonium?
- Era un sanctuar închinat zeului Pluto, zeul adâncului. Aici exista o intrare destul de mică, prin care preoţii păgâni ai zeiţei Cybele ajungeau într-o cameră din pământ. În acel loc solul emana gaze de dioxid de carbon şi era fatal pentru cei care încercau să stea acolo, dar preoţii găseau o soluţie, nu ştiu, îşi ţineau respiraţia sau ce făceau, apoi ieşeau la popor. Bineînţeles că erau consideraţi feriţi de rău şi se bucurau de mare respect.
- Uite amfiteatrul!
Intrăm în incinta construcţiei şi ne plimbăm prin tribună.
- Ce bine s-a păstrat! E mult mai protejat decât cele de la Laodiceea sau Milet.
- Cred că era ca o staţiune aici, baby. Veneai, te plimbai, făceai cumpărături, stăteai la băi, te întâlneai cu prietenii, te duceai la teatru sau la templu, consultai oracolul de la sanctuarul lui Pluto, puteai chiar să îţi sfârşeşti viaţa aici.
Urcăm pe un deal pe care se află o construcţie octogonală, Martyrionul Diaconului Filip.
- Pe acest loc se spune că ar fi fost martirizat venerabilul diacon Filip, unul dintre primii şapte diaconi aleşi la Ierusalim la scurt timp după despărţirea de Hristos. Filip a activat ca misionar prin Palestina, apoi s-a stabilit cu cele patru fiice ale sale la Hierapolis. Se spune că fiicele lui aveau darul profeţiei, dar nu în sensul oracolelor sau preoteselor păgâne. Profeţia la creştini nu era o manifestare de frenezie extatică necontrolabilă, ci o activitate supusă acurateţei şi credibilităţii, în care profeţii şi preoţii controlau şi verificau ce e şi ce nu e profeţie. Iar fiicele lui Filip erau o excepţie renumită în perioadă, pentru că femeile de obicei erau îndemnate să se abţină de la astfel de manifestări.
- Oricum, par influenţaţi de profeţiile păgâne.
- Nu atât de cele păgâne cât de profeţiile evreieşti din Vechiul Testament. Profeţii creştini se bazau pe inspiraţia de la Duhul Sfânt, nu de la zeităţile păgâne şi mergeau pe ideea că profeţia trebuie să se facă spre „zidirea, sfătuirea şi mângâierea” comunităţii.
- Cum a murit Filip?
- Se spune că a murit crucificat cu capul în jos.
- Şi după aceea creştinii au construit biserica aceasta în cinstea lui?
- Se mai spune că în centrul bisericii s-ar afla mormântul lui.
- Şi cu fetele lui ce s-a întâmplat?
- Una a murit la Efes, iar celelalte aici.
- Ce frumos se vede de aici! Vezi Hierapolis, vezi zona cu calcar, se vede şi Denişli cu munţii din spate.
- Hai să coborîm spre vest. Pe acolo era intrarea în oraş, cum veneai dinspre Efes şi Sardes.
Principala cale de acces a oraşului e flancată de ruine de clădiri şi rămăşiţe de coloane. Foarte multă marmură, sarcofage făcând parte din necropola oraşului, clădiri antice şi construcţii monumentale, cum e Poarta lui Domiţian.
- Câte morminte se află aici, babe!
- E cel mai mare cimitir din Anatolia. Numără aproximativ 12000 de morminte. Se vede care erau mai săraci şi care se scăldau în bogăţie după forma mormântului sau a sarcofagului.
- Mai e vreo localitate antică atât de mare şi renumită în zonă?
- În apropiere, nu. Singura care o întrecea în renume şi importanţă era Efesul. Iar de importanţă mai mică erau Sardes şi Afrodisias, aflate mai aproape.
- Ce nume frumoase! Exotice.
- Dar să ştii că Hierapolis din Frigia nu e singurul oraş cu acest nume în lumea antică. Mai era unul în provincia Frigia Salutaris, altul în Isauria (ambele provincii ale Turciei) şi unul, la fel de renumit ca acesta, în Siria.
- Are vreo traducere cuvântul „hierapolis”?
- În limba greacă înseamnă „oraşul sfânt”.
Ieşim din oraşul vechi şi ne îndreptăm din nou spre Pamukkale, de data aceasta pe sub colinele de calcar. Mai facem câteva fotografii, apoi plecăm pe unde am venit, pentru că abia la Korucuk, primul sat după Pamukkale, trebuie s-o luăm la stânga. În timp ce Denizli cu munţii făloşi rămâne în partea dreaptă, noi urmăm o scurtătură care ne conduce la şoseaua D320, în Akkale. E după amiază şi e destul de cald, dar e plăcut să fii din nou pe bicicletă. Undeva, în dreapta, la vreo 20 de km, se înalţă muntele Honaz, iar la poalele lui e orăşelul cu acelaşi nume. Şoseaua duce prin mijlocul zonei industriale a oraşului Denizli, caracterizată în mare parte prin industria textilă. Sunt zeci de fabrici şi ateliere care se axează aici pe producţia de textile.
În localitatea Kaklik facem un nou popas pentru a admira peştera de calcar, o copie subpământeană, de dimensiuni reduse, a castelului de bumbac de lângă Hierapolis. Spre deosebire de Peştera Urşilor de la noi, în care izvorul curge sub formă de picături, aici apa pătrunde în peşteră cu vuiet, zdrobindu-se de calcar şi dând naştere bazinelor asemănătoare cu cele de la Pamukkale.
La Çardak oprim pentru a face câteva cumpărături, apoi ieşim din localitate pentru a întâlni Lacul Acigol. E în mare parte secat. Probabil se alimentează cu apă doar în perioada topirii zăpezilor. Pentru că e deja ora 20.00 hotărâm să ne oprim pe malul apei şi să aşezăm tabăra, urmând ca a doua zi să încercăm să ajungem spre vechea provincie Cappadocia. Trebuie să vedem cum stăm cu proviziile şi să alegem o rută cât mai la îndemână.
- Baby, aş fi vrut să trecem dincolo, spre Isparta, peste munţii de după lac, dar nu prea ştiu drumurile şi mi-e teamă că vom lungi timpul în loc să-l comprimăm.
- Dar nu e neapărat nevoie să trecem pe aici. Uite, şoseaua care duce la Dinar ne va scoate apoi înspre sud.
- Da, dar pe aici ar fi fost o scurtătură.
- Nu cred, babe. Gândeşte-te că trebuie să mergem pe drum de ţară şi ca să trecem munţii trebuie să mergem pe serpentine. Nu putem merge repede, avem de urcat, iar serpentinele vor face ca durata să fie aceeaşi. Pe urmă pe şosea e mai uşor de pedalat.
- Ai dreptate. Voiam să văd care e şi părerea ta.
- Încotro o luăm? Mergem spre Ankara?
- Iniţial aşa voiam. Dar e un drum prea lung până acolo şi aproximativ nimic interesant pe drum. Dacă am fi fost cu maşina nu ar fi fost nimic, dar pe biciclete traseul va dura mai mult şi nu vom vedea mare lucru.
- Atunci mergem spre lacuri? Şi spre Konia?
- E mai interesant. Cappadocia o să ţi se pară specială.
- A fost frumos şi azi. Chiar mi-a plăcut la Pamukkale.
- E un loc în care oamenii vin şi pentru a doua sau a treia oară.
Malina priveşte tăcută spre munte, ascultând cântecul greierilor. Pare obosită.
- Babe, ai văzut că pânza cortului e sfâşiată? Parcă era nou.
- E nou, baby. Dar nu e „de firmă”. Şi asta se întâmplă atunci când cumperi ceva care crezi că „te va ţine”.
- Ţi-am spus să iei ceva mai scump. Acum va trebui să te ocupi de cusut în loc să te odihneşti lângă mine.
- Mai ştii în care rucsac am pus aţa?
- Ştiu doar în care rucsac se află apa şi tampoanele. Din fericire am avut atât de puţină nevoie de mare majoritate a lucrurilor pe care le-am luat cu noi, încât câteodată stau şi mă întreb de ce le-am mai adus.
- Să nu vorbeşti într-un ceas rău!
- Te las să coşi. Merg la culcare. Încearcă să nu faci gălăgie. Te aştept la somn, râde ea în timp ce dispare după perdea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu