Cred că e prima dimineaţă în care suntem pe biciclete înainte de ora 9.00. Vremea e numai bună de rulat, deşi pe la prânz o să fie destul de cald şi va fi mai greu.
La capătul plajei, acolo unde începe pădurea, muntele şi parcul naţional, se află o peşteră pe care mulţi o consideră ca fiind închinată lui Zeus. Alţii cred că e locul în care se afla în antichitate Panionion-ul.
- Ce era Panionion-ul?
- Era o sărbătoare religioasă combinată cu jocuri în cinstea zeului Poseidon, zeul mării şi al cutremurelor. Această sărbătoare a fost instituită prin secolul VI î.Hr. de Liga Ioniană, o confederaţie de 12 state ioniene din zonă. Liga a fost cea mai puternică instituţie din această regiune şi a rezistat până în timpul romanilor, fiind celebră în antichitate. Mulţi scriitori antici, ca Herodot sau Tucidide vorbesc despre Panionion, sărbătoarea Ligii Ioniene la care se aduceau sacrificii şi se schimbau idei legate de organizare, artă, tehnici navale, etc. Era un fel de târg naţional la care participau anual cele 12 state ionice.
- Aceasta era zona în care trăiau ionienii?
- Ionienii erau colonişti pe aceste locuri. Fuseseră alungaţi în mare parte din Grecia, de către dorieni şi se aşezaseră pe coasta Asiei Mici şi prin insule. De aceea e atât de impresionantă capacitatea lor de a se organiza într-o confederaţie. Au reuşit să facă faţă populaţiei băştinaşe şi să se impună, deşi erau colonişti. Au avut apoi mari probleme cu perşii, care au invadat regiunea, cu macedonienii lui Alexandru cel Mare şi cu romanii.
- Se numesc ionieni sau ioni?
- Oricum. Le zice şi aşa, şi aşa.
- Dacă le zic ioni, parcă le-aş zice „irozi”. Mă fac să mă gândesc la măşti şi jocuri antice.
- Baby, sună mai bine „ionieni”. Par, totuşi, un popor serios, care a întemeiat nişte lucruri în antichitate.
- Aşa zic şi eu. Rămânem la „ionieni”. Pe unde mergem mai departe? Pe malul mării?
- Ţi-aş propune ceva mai interesant. Trebuie să ajungem dincolo de munte şi avem varianta înconjurării, ceea ce ne ia mai mult timp şi a escaladării, care va dura mai puţin. În ambele cazuri trebuie să urcăm, aşa că îţi propun să trecem muntele.
- Hai. Drumul e prin parcul naţional, nu?
- Da. Şi e drum de ţară, dar ne vom descurca.
Drumul e destul de bun şi peisajul e minunat. Nu sunt pante abrupte, nici urcuşuri grele, dar oricum avem nevoie de o oră bună ca să ajungem spre vârf. Suntem înconjuraţi de pini şi arbuşti, iarbă înaltă şi flori de câmp. Soarele e deja destul de fierbinte, dar încă nu şi-a atins puterea maximă. Ne oprim din când în când pentru a bea apă şi a face poze, mai ales că la un moment dat ne trezim în faţa unui grup de mistreţi speriaţi.
- Babe! Dacă vin spre noi?
- Uită-te şi tu la ei. Sunt prea speriaţi ca să fie periculoşi.
- Ai apucat să le faci poză? Dispar în pădure!
- S-au dus.
- Ce mănâncă pe aici?
- Ştiu eu? Scormonesc. Sau mănâncă oameni.
- Turişti?
- Neapărat. Cu biciclete.
- Apropos de biciclete, noi avem voie cu bicicletele prin parcul acesta?
- De ce nu? Dacă există un drum ca acesta, atunci sigur e circulat chiar şi de maşini.
- Bine… Să nu ne trezim cu vreo amendă.
După alte câteva minute întâlnim patru cai în mijlocul drumului. Sunt mici de statură, cu coama bogată şi picioare păroase.
- Sunt cai sălbatici? întreabă Malina.
- Aşa se pare.
- Oare ne vor lăsa să ne apropiem? Par blânzi.
- Dacă le oferi ceva ce nu au, te vor lăsa.
- Păi nu am decât apă şi ciocolată.
- Poate vor veni la ciocolată, dar mai bine nu. Zice că nu e bine să-i înveţi cu mâncare de la noi, pentru că vor deveni dependenţi de ea.
- Hai să le facem măcar nişte poze.
Caii par indiferenţi de apropierea noastră, poate din cauză că nu suntem primii turişti pe care-i văd, poate pentru că e cald şi sunt plictisiţi.
- Vă transmitem salutări de la rudeniile din lumea civilizată, le spune Malina.
- Cred că sunt foarte bucuroşi de asta, baby. Nu te întreabă ce mai fac?
- Nu, dar m-au întrebat cine-i ăsta de e cu mine.
- Nişte sălbatici, caii ăştia!
- E foarte interesant parcul acesta. Mă întreb ce animale mai trăiesc pe aici.
- Poate căprioare. Pentru că dacă ţi-aş spune că trăiesc maimuţe anatoliene şi scorpioni sigur nu m-ai crede.
- În primul rând nu te-aş crede şi în al doilea rând: baby, tu mă duci prin locuri în care sunt scorpioni?
- Nu cred că o să avem parte de vizita lor.
- Vezi să nu fie o vizită neanunţată. Nu-mi plac surprizele de genul acesta.
- O să le spun să sune la uşă.
De sus, de pe munte, avem parte de o panoramă deosebită. Se vede câmpia râului Meander, cu firul încâlcit al apei, se văd aşezările din vale, iar în partea dreaptă se vede marea.
- Baby, cum ajungem jos?
- Cu frânele.
- Sper să nu avem probleme. E drum de ţară şi ne va scutura.
- Nu şi dacă mergem cu grijă.
Începem coborârea. E altfel când vântul îţi suflă în faţă, chiar dacă soarele arde deasupra capului. Şopârlele răsfirate pe drum se grăbesc să se ascundă în iarbă şi greierii încetează gălăgia când bicicletele noastre se apropie de ei.
- Parcă am fi pe dealurile din Transilvania, în verile toride.
- Numai că acolo nu e atâta stâncă.
- Nu mi-ar plăcea să stau cu cortul în tufişurile astea. Şerpi, scorpioni, şopârle şi alte vietăţi…
- E ca pe dealurile noastre cosite, unde te duci să simţi mirosul fânului uscat şi să asculţi greierii.
În câteva minute ajungem în satul Tuzburgazi. S-a terminat drumul de ţară, am ajuns din nou la şosea.
- Baby, tu vezi că oamenii ăştia au piscină în curte?
- Probabil sunt orăşeni care şi-au recondiţionat casele părinteşti şi le folosesc ca şi case de vacanţă.
Imediat ce ajungem în drumul naţional 09-55 suntem în câmpie. Şoseaua dreaptă trece peste râul Meander şi ne duce la vechea cetate Miletus, care se vede de departe pe deal. În jurul ei însă, pe locul în care era odată centrul cu băile şi teatrul, e mlaştină acum, stufăriş şi livezi de măslini.
- Pretutindeni numai ruine, spune Malina dezolată. Păcat de clădirile şi munca atâtor oameni. Se vede că era un oraş dezvoltat.
- Miletul a fost una dintre cele 12 cetăţi afiliate la Liga Ioniană.
- Aici a trăit Thales? Thales din Milet?
- Da, baby. Mă bucur că ţi-ai adus aminte.
- Din câte ştiu, a fost unul din cei şapte înţelepţi ai grecilor.
- El a formulat pentru prima dată ideea că Pământul nu s-a format din mofturile zeilor, ci pe cale naturală, fiind înconjurat de mare şi plutind pe apă. Dealtfel cea mai renumită teorie a lui e că toate lucrurile provin din apă.
- Avea dreptate.
- Bine, în vremea aceea mulţi alţi filosofi încercau să explice originile lumii în diferite modalităţi. Unii spuneau că totul s-a format din aer, alţii că totul provine de la supranatural. Nu ştiu cât de sigur era Thales pe teoria lui, dar asta afirma el.
- Dar a avut şi nişte contribuţii în geometrie.
- Există câteva contribuţii, dintre care cea mai cunoscută e aflarea înălţimii unui obiect calculând baza acestuia şi umbra lui. Teorema lui avea ca exemplu una din piramidele egiptene, ceea ce demonstrează că idea exista deja în practică, în mod empiric, la egipteni şi babilonieni, doar că poate până la el nimeni nu o scrisese pe o hârtie.
- Şi el cum a calculat?
- Păi zicea că dacă măsoară înălţimea sa şi a umbrei sale la o anumită oră şi exact la aceeaşi oră măsoară şi lungimea piramidei la bază şi umbra acesteia, o să găsească înălţimea ei.
- Oricine poate face asta.
- Aşa ziceau toţi după moartea lui Thales şi până azi.
- Miletul a fost şi el distrus?
- A avut ceva de furcă prin 499, cu perşii, dar marea lui problemă a fost depunerea de aluviuni care a închis portul. Ca şi Efesul, Miletus a pierit din cauza propriei poziţii geografice.
- Şi oamenii s-au împrăştiat spre mare sau spre alte localităţi.
- Apropos de asta, scriitorii antici spun că oamenii din Miletus erau nişte veritabili colonişti. Unii spun că au colonizat vreo 90 de localităţi, adică le-au întemeiat şi le-au populat.
- Erau ca ăia din Târgovişte. Dacă te duci în Spania, 90% dintre românii aflaţi pe coasta de est sunt din Târgovişte.
- Cam aşa ceva, râd eu.
Continuăm drumul spre mare, trecând pe lângă satul Balat şi prin Akkoy. Ajungem apoi din nou pe ţărm şi ne oprim la Didyma, la templul lui Apollo.
- Baby, Apollo era un zeu destul de cinstit de greci, din câte văd.
- Făcea parte din grupul celor mai simpatici zei, alături de Artemis sau Atena.
- E cel mai frumos templu pe care l-am văzut până acum. Uită-te ce mare era!
- Aici exista un oracol renumit. În templu stătea preoteasa, care transmitea mesajele preoţilor, iar aceştia le aduceau doritorilor. Cel care dorea să afle amănunte despre viitor venea la templu, aducea jertfă şi apoi beneficia de răspunsuri. Spre deosebire de alte oracole din antichitate, aici mesajele erau scrise.
- Şi credeau în oracole?
- Era o adevărată artă să îi vesteşti omului ceva în aşa fel încât oricum ar fi fost, s-ar fi împlinit. Se spune despre un astfel de oracol că, fiind întrebat dacă omul care pleacă la război se va întoarce a răspuns: „Vei pleca, te vei întoarce niciodată vei muri în război”. Iar şmecheria consta în inserarea virgulei.
- Ce sacrifii trebuiau aduse?
- În funcţie de importanţa cererii. De obicei se sacrificau capre. Venea omul, se spăla pe mâini, bea apă din izvorul sacru, apoi sacrifica animalul.
- Mi-ar fi plăcut să fiu preoteasă.
- Nu ştiu dacă. Trebuia să posteşti mult, să fii castă, să ştii să dai răspunsuri, să adulmeci tot felul de prafuri halucinogene ca „duhul” să lucreze.
- Prafuri poate că aş fi adulmecat, dar cu posturile aş fi dus-o cam greu, râde Malina.
- Şi mie ce mi-ai fi răspuns dacă te-aş fi întrebat despre viitor?
- Păi ai adus sacrificiul? Ai băut din izvorul sacru?
Prefer să nu răspund la provocări, cu gândul la seara care vine. „Lasă, c-o să beau eu din izvor, diseară!”
- E foarte frumos templul acesta. Se vede că era preţuit, pentru că e altfel construit decât celelalte. E mai mare şi mai împodobit, spune Malina. Toate sculpturile sunt lucrate cu grijă şi sunt redate foarte expresiv.
- Pe cât a fost de renumit în antichitatea păgână, pe atât a trecut de necunoscut în perioada creştină. Aceasta demonstrează încă o dată cât de impunător era. Nici un misionar creştin nu figurează ca activ la Didyma, nici o episcopie veche nu apare aici. Totul era monopolizat de templul lui Apollo.
- Au rămas şi păgânii cu ceva, zâmbeşte Malina.
E ora prânzului, aşa că ne oprim în oraşul Didyma şi avem parte de o masă delicioasă. Servim un fel de borş cu gust bun, deşi mi-e teamă să întreb care au fost ingredientele, apoi ni se aduce sole cu lămâie. Cum Malina e legată de peşte, se consideră că e un prânz reuşit.
După masă petrecem o bună jumătate de oră la umbră, bucurându-ne de îngheţată, apoi plecăm din nou la drum. Descoperim cu uimire noi localităţi, iar când zic „noi” mă refer la faptul că sunt noi, construite recent, cartiere întregi, pe malul mării. Trecem peste câteva dealuri, apoi de-a lungul ţărmului până la Bodrum, unul dintre cele mai importante oraşe din regiune, clădit pe ruinele vechiului Halicarnassus.
- Babe, aici se afla Mausoleul din Halicarnassus, una dintre cele şapte minuni ale antichităţii, spune Malina, luându-mi-o înainte.
- Şi de ce era aşa o minune?
- Pentru că era o construcţie impunătoare, de peste 45 de metri înălţime, decorată cu tot felul de sculpturi în relief, unică în felul ei şi în acea perioadă.
- Cine a construit-o?
- Vrei să mă verifici? Să ştii că nu-ţi merge! A fost construită de Artemisia, sora şi soţia satrapului Mausolus, conducătorul Cariei. La moartea acestuia Artemisia a decis să îi ridice un mormânt care să nu fie egalat în frumuseţe.
- Era şi soră, şi soţie?
- Da. Aşa se obişnuia, ca să nu se risipească puterea.
- Şi ce-mi mai poţi spune despre mausoleu?
- Păi în primul rând de la Mausolus vine numele construcţiei de acest gen. Apoi îţi mai pot spune, despre acest monument, că a fost înfrumuseţat de patru sculptori vestiţi, dintre care unul reconstruise templul Artemisei din Efes.
- Poţi să-mi spui şi numele lor?
- Babe! Nu fii nesimţit! Eu n-am făcut aşa cu tine!
- Ok, ok, râd amuzat. Mi-a plăcut lecţia de istorie. Poate-mi poţi spune ce s-a întâmplat cu mausoleul.
- Păi e pe aici pe undeva. La geografie şi orientare tu eşti mai bun. Dar să nu te aştepţi la minuni. N-au mai rămas din el decât bazele, pentru că a fost distrus de cutremure prin 1300-1400. Când cavalerii latini s-au stabilit aici la începutul anilor 1400 monumentul era în ruină. Ei s-au folosit de piatra mausoleului pentru a ridica viitorul castel Bodrum, pe care-l vezi în port.
- Vrei să-l vizităm?
- Bineînţeles, doar de-aia ne aflăm aici.
Locul mausoleului e presărat cu pietre rămase din coloanele de demult. Cu greu îţi poţi imagina că aici a existat un monument considerat printre primele şapte minuni ale lumii. Dar dacă elimini întreaga lume şi laşi doar templul din Efes, piramidele şi celelalte construcţii antice monumentale, se poate.
Castelul Bodrum, în schimb, e impunător. Se vede măiestria celor care nu aveau altă slujbă decât să lupte pentru credinţă şi putere. Fortăreaţa a folosit piatră şi coloane de la mausoleu, dar şi rocă vulcanică. Înăuntru s-au construit cisterne pentru captarea apei de ploaie, creneluri pentru apărare şi atac. Dovada invulnerabilităţii sale a constat în aceea că turcii l-au capturat numai ca urmare a condiţiilor capitulării cavalerilor ospitalieri din Rhodos şi nu prin luptă, deşi au încercat şi această modalitate de câteva ori. Citadela îmi aminteşte de cetatea Sucevei, care la fel, se laudă cu trăinicia zidurilor sale.
- Cine erau cavalerii ospitalieri? întreabă Malina.
- Aaa! E o poveste lungă!
- Vreau s-o aud.
- Istoria lor începe prin anii 1080-1090. În Ierusalim se găsea un spital latin, întemeiat de comunitatea din Amalfi, care oferea ajutor şi asistenţă medicală pelerinilor săraci sau bolnavi. În acest spital s-a format prin 1080 o grupare monahală care administra aşezământul, dar după vreo 10 ani monahii şi-au lărgit sfera de activităţi, oferind nu numai servicii medicale şi adăpost, ci şi protecţie armată. Era epoca primei cruciade, în care latinii au cucerit Ierusalimul şi mari porţiuni din Palestina de la selgiucizi.
- Şi cum se împăca statutul monahal cu cel de soldat?
- Păi în acea vreme oricine apăra Ţara Sfântă, prin sabie sau cu crucea, era considerat om al lui Dumnezeu, pus sub protecţia papalităţii. Ordinul cavalerilor ospitalieri sau ioaniţi (pentru că sediul lor în Ierusalim era într-o fostă mănăstire închinată Sfântului Ioan Botezătorul) a devenit foarte puternic în câţiva ani şi destul de renumit, alături de cel al templierilor. Şi-au clădit zeci de fortăreţe, dintre care cele mai renumite au fost cele de la Krak de Chevaliers şi Margat (în Siria), Rhodos, aici aproape şi Malta. Ultima a devenit centrul lor, de unde vor primi şi numele de cavaleri de Malta. În timp ce cavalerii templieri au dispărut, cavalerii de Malta vor rămâne în Europa până astăzi. Au fost mereu încercaţi, proprietăţile le-au fost confiscate sau returnate, s-au mutat prin Franţa, Germania sau chiar Rusia, dar s-au restabilit în Malta şi şi-au deschis un sediu la Roma. Şi-au schimbat steagul din fond negru cu cruce albă în fond roşu cu cruce albă şi s-au dedicat activităţilor cu scop umanitar. Dar să ştii că au steagul lor, paşapoartele lor, ambasadori, chiar şi numere de înmatriculare proprii pentru maşini.
- Stat în stat?
- Ceva de genul. Sunt recunoscuţi de ONU şi cunoscuţi în lume.
- Şi castelul acesta a fost construit şi deţinut de ei până când turcii l-au câştigat ca şi condiţie de capitulare.
- Să ştii că au avut posesiuni şi la noi în ţară. Prin 1250 regele Ungariei le-a dat în stăpânire Oltenia de Vest şi o parte din Sudul Banatului, deci prin zona Severinului, cu condiţia că vor apăra statul de năvălirile tătarilor.
- Ăştia da monahi! S-au întins peste tot în lume.
- Baby, pentru că e destul de târziu deja, îţi propun să rămânem aici peste noapte. Şi facem o mişcare inteligentă: ca să nu înconjurăm golful timp de o jumătate de zi şi să trebuiască să mai aşteptăm o noapte pentru a merge în Rhodos, mai bine stăm aici peste noapte şi plecăm mâine dimineaţă cu feribotul direct spre Rhodos.
- Hai să vedem care e programul.
Ne interesăm la una din companii şi aflăm că există o cursă dimineaţa la 8.30, care ne va face legătura cu o alta, din Rhodos spre Marmaris. Avem şi noroc, pentru că mâine e joi şi cursa de după amiază dintre Rhodos şi Marmaris se face doar marţea şi joia.
După ce luăm biletele şi clarificăm locul de plecare ne îndreptăm spre un hotel din apropiere, lăudat pentru preţurile medii.
Haspeyma Hotel are numai două stele, dar e curat şi ok, la preţul de 35 de euro pentru o cameră single. Nu suntem foarte pretenţioşi, aşa că nu avem nevoie de locuri scumpe, mai ales că se adună şi preţurile biletelor spre Rhodos.
După ce ne instalăm facem o plimbare prin oraş. Ţărmul e plin de cafenele şi restaurante cu terasă, iar turişti sunt cu sutele. Toată lumea se bucură de atmosfera de vară, se mănâncă, se bea, se fumează, se vorbeşte tare. Bărcile mişună în port sau îşi aşteaptă ademenitoare clienţii. Casele albe de pe coline se scaldă în ultimele raze de soare, apoi se răcoresc în amurg.
- Sunt mulţi oameni cu bani aici în Bodrum, spune Malina.
- De ce zici asta?
- Uită-te câte vase sunt în port!
- Cred că trăiesc de pe urma turismului.
- Hai să urcăm până pe colina aceea! Sunt convinsă că de acolo se vede cea mai mare parte din oraş.
Până la colină ne ia o jumătate de oră bună. Plimbarea a meritat, pentru că s-a lăsat seara şi oraşul îşi oglindeşte luminile în apele portului. Dincolo de locuinţele de pe deal nu mai e decât bezna, dar aici, jos, în port, e ca în pomul de Crăciun.
- Ai văzut că am ştiut unde să te aduc? întreabă Malina încântată.
- Da, baby. Ai fost inspirată. Cred că, dincolo de mausoleul şi castelul care meritau vizitate, priveliştea aceasta de seară face singură tot efortul depus până aici.
- Lumea e foarte destinsă pe aici. Nu se stresează, se ştiu distra…
- Păi ce au de făcut? Să aştepte. Aşteaptă turişti, aşteaptă să se prindă peştele în plasă, femeile îşi aşteaptă bărbaţii acasă de pe mare. Toată lumea aşteaptă. Şi în timp ce aşteaptă se distrează.
- Oare cum sunt cluburile de aici?
- Vrei să mergem să vedem?
- Hai să intrăm într-unul, dar nu stăm mult.
Chiar în port e Marine Club Catamaran. Un club discotecă foarte asemănător cu cele din ţară. Încă nu e foarte aglomerat, pentru că e devreme, e abia 22.00, dar clienţii apar pe rând.
- Hai, măi! Ce naiba cauţi tu aici?? aud o voce cunoscută în spatele nostru.
- Nu se poate!! Nici aici nu scăpăm de voi??
- Malina, cum te-a convins ăsta să vii până aici?
- Salut! Nu m-a convins el, ci eu am fost de părere că Bodrum merită!
Sunt Ioana şi Marcel, prietenii noştri de la Cluj. Sunt în vacanţă pe riviera turcească şi petrec nevoie mare.
- Măi, oameni buni, ce faceţi voi aici? Cu ce aţi venit? întreabă Marcel, curios.
- Noi suntem într-o călătorie specială, spune Malina, cu un ton de mândrie.
- Da? Ceva în genul expediţiilor de regăsire a eului interior, râde el ironic.
- Ceva asemănător.
- Aţi venit cu avionul de la Cluj?
- Tu nu auzi? Suntem implicaţi în ceva special. Am venit cu bicicletele.
- Cu ce?? Aveţi chef de glume?
Celor doi nu le vine să creadă.
- Suntem cu bicicletele. Facem înconjurul lumii pe bicicletă.
Marcel izbucneşte în râs. E timpul să scot aparatul foto şi să-l convingem. În timp ce văd o parte din fotografii cei doi rămân cu gura căscată.
- Oameni buni, voi nu sunteţi normali!!
- De ce, măi? N-ai crezut chiar tu că am venit cu avionul? Nu părem sosiţi de câteva ore?
- Asta… da. Dar totuşi, să plecaţi aşa, în lume… V-aţi luat tot ce vă trebuie?
- Tot… e mult spus. Dar pe drum ne-am descurcat şi o să ne adaptăm. Învăţăm din mers.
- Şi pe unde aţi venit?
După ce află ruta Ioana se ocupă de Malina, iar Marcel nu mă mai slăbeşte cu întrebările.
- Până acum a fost bine, închei eu povestea. Suntem aici şi mergem spre Orient.
- Pe legea mea, nu mă aşteptam la aşa nebunie din partea voastră, îngână Marcel. Ioana, îi auzi?? Păreau oameni normali!
- Păi sunt normali. Poate sunt cei mai normali dintre noi, spune Ioana cu o urmă de regret.
- Haide, haide… Acum nu mă pune să-ţi cumpăr bicicletă şi să îi urmăm, o atenţionează Marcel.
- Să ştiţi că nu e uşor. Dar ne-am obişnuit încet şi ne place. Sperăm să nu ne confruntăm cu probleme mari pe parcurs.
- Malina, tu cum eşti? întreabă Ioana în şoaptă.
- Bine, Ioana, râde Malina. Sunt bine. Vlad ştie când trebuie să oprim şi când nu o face el, o fac eu. Mă omoară cu ruinele antice şi cu moscheile, dar a început să-mi placă. Eu îl trag întotdeauna spre locurile moderne.
- Aşa e şi al meu.
- Fetelor, întâlnirea asta merită un toast! strigă Marcel. În cinstea voastră, băi trotterilor!
- În cinstea noastră!
- Unde locuiţi? întreabă el.
- La hotelul Haspeyma. E drăguţ. Nu e scump, nu e de fiţe, dar nouă nu ne trebuie fiţe.
- Foarte bine, foarte bine. Voi sunteţi pe două roţi. Şi ce faceţi mâine?
- Păi mâine dimineaţă avem feribot spre Rhodos, iar de acolo trecem din nou pe continent, dar la Marmaris.
- Păi şi noi mergem în Rhodos!! Că ne cam plictiseam pe aici. Dar mâine seară ne întoarcem la hotel.
- Şi plecaţi şi voi mâine dimineaţă??
- Da, bineînţeles! Uite biletele!
- Perfect! Înseamnă că vom călători împreună!
- Nici nu se putea altfel! Hai să bem!
- Cu ce ai început? Cu Johnny Plimbăreţul?
- Bineînţeles! Deşi e cam scump pe aici.
- Subscriu. Malina?
- Eu vreau o vodca dacă au aşa ceva.
- Au, au, spune Marcel. Ruşii beau toată ziua votcă.
- Şi ce-aţi văzut pe aici de când aţi venit? îi întreb pe cei doi.
- Păi am venit şi noi la civilizaţie, undeva unde să ne putem distra, să avem condiţii, să avem oportunităţi. Am stat la plajă, am ieşit cu barca în larg, ne-am plimbat cu sky-jet-ul şi mai ales am făcut cunoştinţă cu toate cluburile din oraş, râde Marcel.
- Bine, dar e doar începutul sezonului.
- Păi de-asta am venit atât de repede. Prin august vom mai face o vacanţă, de data asta în vest. Oricum, suntem mici copii faţă de voi. Frate! Încă nu-mi vine să cred că aţi plecat de acasă pentru câţiva ani!
- Lasă, lasă, că-ţi trimitem vederi de pe drum, râde Malina.
- Încă un rând, să nu ne lăsăm!
Ne despărţim târziu în noapte, cu promisiunea că dimineaţă la 8.30 ne vedem la bordul feribotului. Cu părere de rău, nu mai am puterea să beau din „izvorul sacru” al lui Apollo, dar încă pot să-mi ţin în braţe iubita în timp ce adorm scăldat de valuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu