De ce aveam impresia aseară că o să adormim în linişte? Nici o şansă! Am fost sunaţi cu precizie de ceasornic, pe la 22.00, să intrăm în direct şi să povestim pe unde am umblat şi ce am făcut. Din fericire am avut parte de interlocutori interesanţi, părinţii Malinei şi mama mea, ba chiar şi tatăl lui Marcel, care a auzit că ne-am întâlnit în Turcia cu fiul lui şi pentru nu ştiu ce motiv a vrut să-i transmită acestuia „distracţie plăcută”. Am adormit târziu, pe la miezul nopţii, jurând că astăzi ne vom trezi exact atunci când vom deschide ochii şi nici o secundă mai devreme.
Din păcate nici noaptea n-a fost una deosebită. Cuvântul de ordine: ţânţari! N-au intrat în cort, dar cel puţin pe mine m-au distrus cu zumzăitul de tractor împotmolit. Acesta e preţul pentru stabilirea în apropierea unei ape sau a unui lac.
Aşa se face că în dimineaţa aceasta, în care cu un ochi întredeschis citesc pe ceas 9.30, pare încă devreme şi foarte devreme. Aş vrea să mai dorm, dar din când în când trece câte o maşină care nu ţine seama de somnul nostru şi distruge liniştea pădurii. E chiar enervant!
Într-un târziu, pe la ora 11.00, ne mişcăm din loc fără acea nerăbdare de a vedea ceva sau de a avea parte de surprize pe parcursul zilei. Ne mişcăm doar ca să fim cu câţiva kilometri mai departe şi pentru plăcerea de a simţi aerul bătându-ne în faţă. Trecem prin câmpia verde, cu bogate culturi de cereale, apoi urcăm pe dealurile din preajma lacului Koycegiz şi ajungem la şoseaua 48-28, cea care trebuie să ne ducă spre nord.
- Babe, un lucru nu înţeleg la turcii ăştia: uită-te cât de puţine resurse au pentru agricultură şi cum ştiu să le folosească! Dacă nu merge grâu, pun livezi de măslin. Dacă nu sunt livezi de măslin, e miere de pin. Dacă e aproape râul, folosesc tot ce pot ca să-l transforme în viaţă pentru plante.
- Şi noi am putea face multe, mai ales că avem o ţară atât de bogată, doar că ne e lene să ne folosim mintea.
- Iar dacă vine altul din afară şi începe să facă, îl lăsăm să termine, apoi îi spunem că naţionalizăm afacerea.
- Sau defrişăm până nu mai există nimic.
- Babe, de aceea nu e la alţii cum va fi la noi întotdeauna: un sistem ticăloşit.
- Uită-te cât de frumos ştiu să-şi cultive câmpiile şi dealurile! Nu lasă nimic deoparte.
- Şi să ştii că până acum n-am văzut şosele proaste.
- Păi adevărul e că e cea mai mare calitate a lor. Au şi de unde, pentru că resurse sunt din belşug. N-ai văzut? Marmură, granit, piatră, ciment… Toate sunt la ordinea zilei aici.
- Nu-şi îngrijesc şoselele ca nemţii sau nici măcar ca italienii, dar totuşi, nu există gropi. E o plăcere să mergi cu bicicleta pe aici.
- Totuşi, turcii n-au fost dintotdeauna aici. Ce i-a făcut să ocupe Anatolia?
- Baby, când o să ajungem prin Orient, în zonele din care ei au venit, închipuie-ţi ce-ai să vezi. Deşert, stepă. Cum să nu vină încoace?
- Oricum, nici n-au intenţionat să rămână pe aici. Chiar tu spuneai la Istanbul că au fost până la Viena.
- Şi-ar fi dorit să cucerească toată Europa. Aveau şi pentru ce. Toate bogăţiile lumii se adunau aici. Şi să ştii că s-a demonstrat o chestie: popoarele care au locuit în regiuni bine dotate cu resurse naturale s-au dezvoltat mai repede. De exemplu se spune mai nou că originea omenirii e undeva spre Malaezia. De acolo oamenii ar fi trecut spre Africa, dar omenirea nu s-a dezvoltat decât după ce a ajuns în zona mediteraneeană.
- Indo-europenii?
- Exact. Din indo-europeni s-au dezvoltat toate grupele de popoare din Europa. Iar numele le arată originea. Au venit dinspre Orient şi s-au îndreptat spre Europa, trecând prin zona Istanbulului sau pe la Gallipoli. S-au dezvoltat în Grecia şi în Asia Mică, dar şi în regiunea ţării noastre sau mai înspre nord, trecând apoi în vest, spre Germania sau Spania. Aici era verdeaţa, aici erau râurile, pământurile care puteau fi cultivate cu cereale. Aici s-au dezvoltat cetăţile, politica, războiul, într-un cuvânt, aici a început viaţa.
- Ai observat că toate oraşele mari, iar aici nu mă refer numai la Turcia, ci la lumea întreagă, se află pe râuri sau la vărsarea acestora în mare?
- Pentru că acolo au avut resurse.
- Şi ţânţari, spune Malina dezamăgită.
- I-ai auzit şi tu?
- Tu ce crezi, babe? Dacă mişcă ceva sau se aude zgomot, s-a zis cu somnul. Am adormit la 2.00 şi m-am trezit pe la 5.00.
- Şi de ce nu m-ai trezit şi pe mine?
- Babe! Am nevoie de tine odihnit şi în putere, râde ea. Mi-a plăcut cum dormeai.
- Ai stat şi te-ai uitat la mine cum dorm? Te-ai răbdat tu să nu mă trezeşti ca să-ţi povestesc ceva?
- Nu numai că m-am răbdat, dar te-am şi ţinut în braţe, te-am apărat de vise urâte şi te-am sărutat.
- Hm! Credeam că am visat. Pentru că visam că sărut o turcoaică.
- Ce? În timp ce dormeai cu mine? Hm! Şi era frumoasă baba? Avea sub 80?
- Era de vreo 25 de ani, cu ochii negri şi părul în vânt.
- Babe, cred că te-a afectat soarele. Sau dacă nu, te afectez eu în câteva clipe, dacă nu-ţi revii.
- Dar de ce te superi? S-a întâmplat din cauza ta. În clipa în care m-ai sărutat am visat asta.
- Da, da… Vezi să nu visezi că te loveşte trenul! Măcar era îmbrăcată bine?
- Era îmbrăcată ca o turcoaică, babe. Cu năframă albă, înflorată, şi cu rochie neagră, tot cu flori.
- Şi era cu coşul de măsline după ea.
- Exact.
- Babe? La noapte dormi cu ea, că eu mă mut la hotel.
- Bine, bine. Dacă te-ai supărat, atunci nu-ţi mai spun…
- Eu să mă supăr? Spune tu, m-ai văzut vreodată supărată cu adevărat? Să nu-ţi doreşti să mă vezi supărată.
- Eşti rea când eşti supărată?
- Nu sunt rea. Dar te execut, râde ea.
- Aşa te breau, baby. De-asta-mi place de tine. Că eşti elegantă, vorbeşti puţin şi gândeşti bine şi când trebuie, execuţi pe cine trebuie.
- Baby, eu nu execut nimic. Se execută singur fiecare.
Firescul cu care-mi vorbeşte e câteodată de-a dreptul înspăimântător. Dar o cunosc şi ştiu că sub aceste cuvinte directe, seci, concise, se ascunde de fapt o fină atitudine de amuzament interior. Malina se amuză pe seama celor cu care vorbeşte, pentru că vorbeşte cu o figură serioasă, dar niciodată nu ştii dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Şi de cele mai multe ori glumeşte.
- Unde oprim astăzi?
- Ştiu eu? Vedem pe drum. Oprim doar când ne va fi foame.
- Asta se va întâmpla destul de curând.
Din păcate nu se vede nici o urmă de civilizaţie la orizont. Câteva sate, dar în rest şosea de munte, cu stânca pe o parte şi prăpastia pe cealaltă sau invers. Nimic care să te facă să opreşti pentru prânz. Şi chiar pe când credeam că ne vom mulţumi cu bucăţile de baton ajungem la liman. Sus, pe un deal, se află ruinele vechii cetăţi Tabae, dar ne piere cheful de orice când descoperim dincolo de colină, în toată splendoarea lui, oraşul Kale. Suntem salvaţi!
Se face ora 16.00 în timp ce stăm la masă. Am mers destul de bine, dar aveam nevoie de masă şi prânzul s-a transformat în „ojină”.
- Ce e aia „ojină”?
- „Ojină” e termenul bunicii mele pentru masa de după amiază.
- Există aşa ceva?
- E mai mult un fel de pretext pentru o pauză de muncă. Ţăranii opresc lucrul şi se odihnesc vreo jumătate de oră, pentru „ojină”.
- Şi când are loc?
- În jurul orelor 16.00-17.00. Dacă e prea târziu, ojina devine cină. Dacă e prea devreme, poate fi considerată prânz.
În apropiere se vede dealul cetăţii Tabae. Pe o altă colină au fost ridicate de curând câteva blocuri de locuinţe în contrast flagrant cu restul oraşului, dar deja ne-am obişnuit cu această imagine care a cuprins fiecare orăşel al Turciei. Oamenii sunt amabili, mai de la ţară. Până şi ei par stingheriţi de noutatea imobiliară din oraşul care, deşi nu pare vechi, e destul de bine aşezat.
Nu avem ce să vizităm în Kale, aşa că plecăm mai departe imediat ce am terminat masa, în speranţa că vom vedea, totuşi, ceva interesant pe ziua de azi. Din păcate şesul se prelungeşte până la Tavas, reducându-ne interesul pentru colinele din partea dreaptă a drumului. După Tavas încep din nou munţii, iar singurul obiectiv important e un mic lac de acumulare, la vreo 15 km de oraş, pe malul căruia s-au adunat pescarii.
Odată cu primele semne ale apusului se vede şi partea frumoasă a acestui traseu: Muntele Honaz.
- Cred că e cel mai înalt munte din această parte a ţării, spune Malina.
- Aici, pe hartă, scrie că are 2300 de metri. Asta înseamnă că e la fel de înalt ca Munţii Făgăraşului. Munţii noştri îşi pierd zăpada în perioada asta a anului, deci Honaz şi-a pierdut podoaba albă de cel puţin o lună.
- Cu câte grade suntem mai jos decât în ţară?
- Păi prin zona Vâlcei se află paralela 45. Aici trebuie să fie cam 38.
- Oricum se simte diferenţa de temperatură. Şi de relief.
- Uite ce frumos străluceşte muntele în lumina apusului!
- Avem noroc că venim dinspre vest şi soarele e în spatele nostru.
- Va trebui să ne oprim în curând. Se va lăsa seara.
- Vrei să ne oprim?
- Nu. Încă mai mergem. Să ajungem cât mai aproape de Denizli.
- Mâine vom avea o zi specială. Ajungem la Pamukkale, la izvoarele termale.
- Acolo facem iar popas, vreau să mă bălăcesc.
- Tu? Ai început să te împrieteneşti cu apa?
- Babe, e vorba de apă mică, nu de lacuri sau mare.
Ne oprim pe vârful unei coline, nu departe de Denizli, de unde putem vedea oraşul. Aşezăm cortul, apoi facem un foc mic pentru masa de seară şi deschidem două sticle de bere cumpărate de la Kale. Încă e cald afară şi berea merge de minune, mai ales că am avut grijă să ne aprovizionăm cu ceva gheaţă.
- Adu-mi aminte mâine dimineaţă să mai luăm bere.
- Sunt convinsă că vom găsi la Pamukkale. Luăm doar când plecăm mai departe.
- Uite ce frumos e oraşul! Să ai o casă aici, pe deal…
- Şi o terasă, să priveşti seara munţii…
- Şi o soţie care să te iubească atât de mult…
- Şi câţiva copii, …trei, care să alerge pe afară…
- Şi un căţel.
- Te iubesc, baby. Îmi place cu tine.
- Aferim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu