- Aţi reuşit să vă treziţi? strigă Marcel de departe.
- Greu, omule! E destul de dimineaţă. Ne-am învăţat cu binele.
- Mamă, dar văd că aveţi material, nu glumă, spune el, uitându-se spre biciclete. Malina, lasă-mă să te-ajut.
- Uite ce gentleman! Dac-ai fi aşa şi acasă! râde Ioana.
- Cât facem până în Rhodos?
- Habar n-am! Noroc că ne-am întâlnit, că trece timpul mai uşor.
- Păi dacă nu, te conversai cu vreo băbuţă turcoaică, râde Malina.
- Eu?? Nu vezi că ăştia nu te-ntreabă decât de bani? Adevărul e că bătrânele lor par de pe la noi, din Ardeal, dar oricum n-ai cu cine vorbi. Numai dacă dai peste români.
- Auzi, oare ăştia ne lasă să fumăm în feribot?
- Nu ştiu, poate sunt locuri amenajate. Ar trebui, având în vedere că sunt mari fumători.
În timp ce Malina şi Ioana îşi ocupă locurile iar eu cu Marcel aranjăm bicicletele vasul se umple de turişti şi se îndreaptă spre larg. Noi doi, bărbaţii, preferăm să stăm afară, pentru că Marcel fumează. Unul dintre turci, angajat pe vas, se uită pofticios la ţigara lui, aşa că primeşte şi el una. Zâmbeşte politicos şi ne mulţumeşte în engleză.
- Cât facem până la Rhodos? îl întreb eu curios.
- Dacă mergeaţi cu celălalt, mai scump, făceaţi 2 ore. Aşa facem mai mult.
- Marcele, ce înseamnă „mai mult” la ăştia?
- Ştiu eu? Lasă-i naibii, oricum suntem în vacanţă.
- Asta ce insulă e? întreb din nou, în timp ce ne apropiem de un capăt de pământ.
- E Kos. Dacă vreţi să mergeţi în Kos, să ştiţi că sunt cluburi de noapte destul de bune.
- Ia te uită, omule! exclamă Marcel. Nu mă aşteptam să găsesc atâta viaţă în insulele grecilor!
- Şi alte atracţii?
Marcel nu-mi înţelege curiozitatea pentru antichitate sau obiective turistice, atâta timp cât am aflat „esenţialul”. Cât despre turc, pare şi el destul de încurcat, pentru că era sigur că ne va da gata cu vechea lui placă.
- Puteţi vizita ruinele, plaja, staţiunile…
- Ok. Mulţumim.
- Ce zici, Vlad, ce-ar merge un peşte aici!
- Pe întinderea asta de apă trebuie să fii ori fără momeală în ac, ori ghinionistul Universului să nu prinzi ceva.
- Oare ce peşti sunt pe aici?
- Măi, habar n-am, că nu mă pricep la peşti, decât la mâncatul lor.
- Dar ţi-ar plăcea să lansezi aşa, de câteva ori, nu? râde el, pofticios.
- Poate aşa, să văd şi eu cum e. Drept să-ţi spun, n-am pescuit niciodată serios în viaţa mea.
- Eh, nu ştii cum e… Să stai să simţi firul, să simţi momeala…
- Du-te, mă, în pana mea, cu momeala ta cu tot! Naiba ştie ce vă place să staţi aşa pe baltă, până vă îngheaţă gogoşarii!
- Habar n-ai ce e viaţa! Umbli prin lume dar nu cunoşti plăcerea de a simţi peştele-n băţ, cum se zbate.
- Îmi pare rău pentru tine. Atâta timp cât îl găsesc la supermarket, e totul ok. Nu zic nu, mă duc şi eu să pescuiesc, dar asta se întâmplă o dată pe an. Şi uite, anul acesta deja am bătut recordul, pentru că în câteva săptămâni am pescuit de mai multe ori.
- Ia să văd ce sculă ai?
Îi arăt „scula”.
- Ce lidere ţi-ai luat? întreabă el, cu figura expertului.
- Ce-s alea?
- Poftim? Pleci la drum şi nu ştii cu ce pleci? Tu eşti normal? Ia să vedem!
Îmi ia undiţa, o analizează, dă din cap nemulţumit sau mormăie satisfăcut, apoi mă întreabă supărat:
- De ce nu m-ai sunat, să-ţi spun ce să-ţi iei?
- Ce să te sun, mă, că eram pe la Canakkale când am luat-o!
- Păi vezi că iei aşa, orice sculă proastă şi după aia te plângi că nu sare nimic.
- Băi, ştii ceva? Eu nu cred în poveştile astea ale voastre, cu scule şi lidere şi dracu şi lacu’! Dacă peştele e căpos şi înfometat şi vrea să muşte, muşcă.
- Habar n-ai! Lasă, că-ţi explic eu pe drum. Tu-ţi notezi şi te duci cu notiţele la magazin şi-ţi iei ce-ţi trebuie, pentru că aşa nu prinzi nimic.
- Bine, bine, spun eu, plictisit de discuţiile pescăreşti. Tu ai prins ceva de când eşti aici?
- Băi, să vezi ce păstrugi blonde am văzut zilele astea… Toate rusoaice!
- Du-te naibii! Eu te-ntreb de peşte şi tu-mi vorbeşti de vulpi!
- Rămâi cu privirea blocată până le scanezi pe toate! Păcat că nu mai staţi pe aici. Am dat de un club mişto într-o seară… numai bunăciuni!
- Şi Ioana ce zice?
- Ioana! Ştii cum e! Dar nu mă bagă în seamă. Se uită şi ea după slip de mascul italian.
- Deci sunteţi ok din punctul acesta de vedere, râd eu. Nici unul n-are treabă cu celălalt.
- Păi nu? Seara nu ajungem unul lângă celălalt? Ce, mă încălzeşte rusoaica? Ascultă la mine, băi, aia fără 5000 de euro pe zi nu încălzeşte nici apa de la robinetul roşu!
- Şi tu, cum eşti băiat cinstit şi fără bani…
- Eh, pe dracu! Dacă ne mai măreau şi ăştia salariile! Dar n-am avut noroc. Lasă, că nu e rău, trage el concluziile.
- Uite, delfini!
Le fac semn fetelor să vină şi ele afară, dar Malina nu vrea să se mişte de pe scaun. Preferă să privească din cabină, reţinută faţă de mare.
Delfinii zboară pe lângă vas, jucăuşi, vioi, dornici de hârjoneală. Sunt obişnuiţi cu rutele feriboturilor şi parcă aşteaptă „la cotitură” ca să însoţească vasele în larg. Sunt atât de drăguţi!
Ocolim capul Knidos, pe ţărmul căruia se vede farul alb împodobit cu drapelul Turciei. Valurile se sparg de ţărm, dar şi de epava unui vas scufundat aproape în întregime la câţiva metri de pământ.
- E cargoul JOJO-A, sub pavilion georgian. S-a scufundat acum câteva luni, spune turcul de adineauri, mândru că are ce povesti turiştilor. A fost plin de petrol în zona asta!
Informaţiile oferite de Kadir (am aflat până la urmă numele) fac furori printre turişti. Toată lumea vrea să vadă o copie nereuşită a Titanicului, iar unii apucă să fotografieze epava şi ţărmul. Încep apoi întrebările: ce s-a întâmplat, a murit cineva, poate fi scos din apă, etc., moment în care îmi dau seama că e timpul să merg în cabină. Malina se delectează grijulie cu valurile şi ţărmurile îndepărtate, dezinteresată de ceea ce se întâmplă pe cealaltă parte a panoramei.
Aproape de amiază sosim în portul Rhodos. Cumpărăm bilete pentru cursa de Marmaris, apoi ne grăbim să vizităm oraşul, pentru că timpul e destul de scurt.
- No, spune-mi şi mie pentru ce se tot ceartă ăştia, turcii cu grecii? E la fel ca în Bodrum, spune Marcel nemulţumit. Aceleaşi clădiri, acelaşi port, aceiaşi oameni.
- Haide, haide, recunoaşte că te copleşeşte peisajul. Clădiri, fortăreaţă, palat, lume multă, verdeaţă, magazine…
- N-ai auzit de Colosul din Rhodos?
- Ba da. A fost un film cu titlul acesta, prin anii 60, cu Kirk Douglas parcă.
- Eşti nebun, omule! E vorba de celebra statuie înaltă de 30 de metri, care străjuia intrarea în port. Era zeul Helios cu un picior pe un ţărm şi celălalt pe ţărmul de lângă. Cam unde sunt acum coloanele astea cu căprioare în vârf.
- Şi corăbiile treceau pe sub el?
- Bineînţeles! Era un fel de „Statuia Libertăţii” elenă.
- Şi ce-a păţit?
- Malina, spune-i tu.
- A pierit în cutremur, spune Malina râzând. Nu sunt sigură, dar dacă Vlad m-a întrebat, înseamnă că acesta i-a fost sfârşitul. Majoritatea clădirilor impunătoare din regiunea aceasta au fost distruse în cutremur.
- Să ne grăbim spre Palatul Marelui Maestru. Nu vreau să pierdem timpul.
- Ne luăm după turiştii cu grup organizat. În acest fel aflăm şi noi câte ceva despre locurile astea.
- Da, să ştii că ai dreptate, Malina. Uite, ghidul ăsta le spune că suntem pe Strada Cavalerilor şi vom urca spre palat.
În câteva minute suntem în faţa zidurilor impunătoare de la intrarea în palat. Intrăm după grupul de turişti şi ascultăm în linişte povestea, admirând mobilierul vechi, marmura, sculpturile, icoanele sau covoarele orientale.
- Palatul a fost reşedinţa Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, cunoscuţi şi sub numele de ospitalieri sau cavaleri de Rhodos. Aceştia au ocupat insula în 1309 şi şi-au stabilit sediul aici.
- De ce se numeau ospitalieri? întreabă unul din turişti.
- Malina, îi spui tu? şoptesc eu.
- Dacă-i bag prin istorie, ghidul lor o să-şi dea demisia, râde iubita mea.
- Ce, ştii istoria lor? întreabă Marcel mirat.
- Bineînţeles. Tu n-o ştii?
- De unde vrei s-o ştiu? Am lipsit de la ora aia.
- Păi atunci taci şi ascultă ghidul, râde Malina.
- Palatul a fost reconstruit de italieni la începutul secolului XX şi a fost folosit ca reşedinţă de vară de către regele Vittorio Emmanuelle III şi Benito Mussolini, continuă ghidul netulburat. În 1948 insula i-a revenit Greciei, iar monumentul a fost transformat în muzeul pe care-l vedeţi astăzi.
După o oră ieşim din palat şi ne scăldăm în mulţimea de tarabe cu suveniruri. Malina ţine să-şi cumpere brăţara obişnuită, o dorinţă pe care şi-a manifestat-o încă de la începutul călătoriei, apoi ieşim pe poarta Amboise, prin spatele palatului, îndreptându-ne spre Muntele Smith.
- Ce vedem aici, oameni buni? întreabă Marcel încuurcat.
- Păi tu ce crezi că o fi fost aici?
- Aaaa! Uite, arena! Cred că aici jucau fotbal.
- Poate. Dar mai mult se luptau sau se luau la întrecere cu carele.
- Şi dincoace ascultau piesele de teatru sau se uitau la film?
- Cu siguranţă se uitau la film, râde Malina. La Top Gun se uitau.
- Haide, măi, terminaţi! Cu voi ajung să cred că mâncau şi Popcorn!
- Poate nu Popcorn, dar în mod sigur spărgeau seminţe, intervine şi Ioana.
- Uitaţi-vă ce frumos se vede marea de aici!
- Eu vă propun, totuşi, să ne întoarcem şi să mâncăm ceva, pentru că mie îmi cam dă târcoale foamea, încheie Marcel turul.
- De data asta ai dreptate. Cred că tuturor ne e foame. Ai vreo idee în legătură cu meniul?
- Haideţi să găsim terasa, că ăştia nu duc lipsă de meniu.
Ne oprim din nou în port, în apropierea Arhiepiscopiei şi a fostului loc al Colosului. Servim o supă de găină, apoi pastitsio, un fel de pizza grecească, amestec de carne, paste şi vegetale în două rânduri de foi, deosebit de gustoasă. Cu greu mai încap băuturile răcoritoare şi îngheţata.
Din păcate la ora 14.00 trebuie să ne despărţim de Marcel şi Ioana, pentru că feribotul nostru pleacă spre Marmaris. Avem chiar noroc pentru că era cât pe ce să-l pierdem. Ne luăm rămas bun de la cei doi, cu promisiunea că vom avea grijă unii de alţii şi vom ţine legătura. Legăm apoi steguleţul Greciei de mica antenă a bicicletei şi facem ultimele fotografii odată cu ieşirea din port. Vizita aceasta ni s-a părut foarte scurtă, probbail din cauză că au fost şi cei doi prieteni cu noi.
La ora 15.30 acostăm la Marmaris, înapoi în Turcia. Un orăşel frumos, între câteva dealuri, deschis mării. Trecem de formalităţi şi plecăm la drum pe coasta de est, părăsind apoi ţărmul pentru a urca pe dealurile împădurite. După o oră ajungem la Baza Navală Aksaz, o comunitate militară asemănătoare bazelor americane, cu blocuri de locuinţe şi tot ceea ce trebuie pentru buna desfăşurare a activităţilor militare. Ceva de vis pentru un militar român.
Drumul continuă apoi pe dealurile împădurite, urcând şi coborând, strângându-ne în păduri ce coboară pe şosea sau deschizându-ne câte o panoramă uluitoare asupra mării, cum e cea a golfului Ekincik.
La ora 19.00 suntem în sfârşit la Dalyan, un orăşel situat între lacul Koycegiz şi mare, pe râul care leagă cele două ape. Drumul se termină la marginea râului, unde aşteaptă bărcile localnicilor. E o modalitate de a face nişte bani, prin trecerea râului sau plimbarea turiştilor în aval, spre vestitele morminte lyciene săpate în stâncă.
- Aţi fost la băi? întreabă într-o engleză proastă unul dintre localnici.
- Nu. Venim de departe. Există băi aici?
- Da, uitaţi acolo, aţi trecut pe lângă ele. Sunt băi de nămol.
- Uh! face Malina, dezgustată. Pe mine nu mă vezi acolo.
- Sunt foarte bune pentru sănătate, continuă turcul, văzând reacţia ei.
- Nu sunt pentru noi, se scuză iubita mea. Noi vrem să vedem mormintele în stâncă şi ne continuăm drumul.
- Atunci veniţi cu mine.
Nu suntem singuri în barca turcului. Ne ajută politicos la urcatul bicicletelor, apoi porneşte la vale, indiferent, ca un Caron care face asta de trei veşnicii. Admirăm, sau mai bine zis privim dezamăgiţi peisajul din jur, pentru că e multă trestie şi vegetaţie mediteraneană: pini pe deal, tufişuri, iarbă, stânci arse de soare. Ceea ce vedem de vreo două săptămâni.
Peisajul se schimbă spectaculos după „Cornul de Aur” al Dalyanului, bucata de pământ aflată faţă în faţă cu centrul localităţii. Pe stânga sunt restaurantele, terasele, moscheea cu minaret şi micul port al oraşului, pe dreapta tronează vârfurile stâncilor, cu mormintele lyciene sculptate în formă de templu.
- Cine le-a făcut? întreabă Malina.
- Locuitorii din zonă. De aici începe regiunea Lycia, aşa că locuitorii s-au numit lycieni. Sunt cam singurele lor monumente, deşi ei, ca popor, au o istorie veche.
- Cred că au preferat să se bucure de viaţă mai mult decât să clădească temple.
- Mormintele acestea sunt o dovadă a faptului că respectau viaţa şi moartea. În rest au rămas puţine relicve.
- A fost, totuşi, o idee ingenioasă să faci morminte atât de sus. E la fel de ingenioasă ca ideea piramidelor sau a incinerării pe mare.
- Deci ţi-ar plăcea să pluteşti în sicriu deasupra oraşului? Să-ţi fie văzut „apartamentul” de toată lumea, ba să mai vină şi din alte părţi să-şi facă poze cu el?
- Trebuie să recunoşti că ăla de-a făcut mormântul avea cultul personalităţii. A rămas în istorie? A rămas.
- Nu ştiu dacă el însuşi a rămas, pentru că dacă au venit şi alţii cum venim noi, să vadă ce-i aici, atunci cu siguranţă au fost câţiva care au vrut să vadă şi ce-i înăuntru. Şi nu cred că acum 500 de ani turcii chiar aveau vreo problemă de moralitate.
Barca face un popas după al doilea cot al râului, de data asta pe partea oraşului. E momentul să părăsim ambarcaţiunea şi să ne oprim în oraş, pentru cină. În zonă există multe terase şi restaurante, majoritatea pregătite să îşi adune resursele în perioada estivală, când localitatea e înţesată de turişti.
- Rămânem în oraş sau ieşim în afară?
- Tu nu vezi ce de turişti? Sunt convinsă că e totul plin şi pierdem timpul întrebând. Hai să mai mergem o perioadă, încă mai e ziuă vreo două ore. E seară şi e răcoare, deci încă putem face kilometri buni astăzi.
- De aici mergem spre nord, ne despărţim de mare pentru vreo două săptămâni, cât să vedem partea centrală a Turciei.
- Mergem până se vede, apoi facem popas într-un loc plăcut.
Cu stomacul plin şi bucurându-ne de răcoarea serii, înaintăm o jumătate de oră prin câmpia din preajma lacului Koycegiz, apoi trecem dealul în şoseaua D400, care merge spre capătul de nord al apei. Abia aici dăm din nou de pământuri fertile şi multă verdeaţă, ceea ce ne determină să ne oprim la marginea unei păduri şi să aşezăm cortul.
- Babe, mi-e foarte dor de tine, râde Malina, complice.
- Dar baby, sunt aici!
- Eh, nu aşa. Mi-e dor de tine.
- Baby, ştii cât m-am gândit zilele astea la „izvorul sacru”? Am crezut că nu îl mai găsesc!
- Hai în cort, lasă vorba. Mi-ai tot vorbit pe drum, mi-ai vorbit şi când am stat, dar m-ai sărutat rar zilele astea. Cred că m-ai uitat.
- Vino încoace, să-ţi arăt cine e lângă tine!
O cuprind în braţe şi o sărut dulce, suav. Chiar că n-am sărutat-o demult. Îmi era dor de buzele ei moi şi de pielea fragedă. Mă cuprinde imediat emoţia când o ating şi simt cum mi se înfierbântă sângele. Palmele îi sunt unite cu palmele mele si respiraţia îmi trece pe lângă ureche. Pletele îmi acoperă faţa în timp ce îi ating urechea cu buzele şi o fac să se înfioare de plăcere. Se lasă pe umărul meu şi mă trage spre ea, intră cu mâinile pe sub tricoul meu şi mă dezbracă într-un ritm unduitor. Îi ghicesc dorinţa în întuneric şi îi sărut cu poftă sânii goi, făcând-o adesea să ofteze.
- Babe, te vreau…
O mângîi pe pântece şi pe pulpe, o fac să tresară şi să se mişte în ritmul meu, o înnebunesc de dorinţă, apoi mă ridic deasupra ei.
- Mă vrei?
- Te vreau, babe, te vreau. Te vreau mult de tot…
Intrând în ea simt cum tot corpul mi se înfioară şi e cuprins de căldură. Mă scald într-un ocean de dragoste, plutesc pe valuri de foc. Simt cum mă strânge între picioarele ei şi mă cere repetat, dornică să trăiască acelaşi dans erotic. Mă sărută fugar, mă frământă în mâini, îşi lasă capul pe spate şi revine cu gemete de plăcere, mă alungă şi mă cheamă ameţită de euforie. Îşi grăbeşte apoi respiraţia, mă cere din ce în ce mai des cu gemete scurte şi dornice, mă cheamă să-i urmez trăirile, apoi explodează într-un geamăt sacadat, copleşit, sfârşit. Râde cu fiecare răsuflare şi se lasă pe spate, îşi acoperă faţa cu mâinile şi trăieşte clipa, tremurând şi încercând să se liniştească. E transpirată toată şi înfierbântată. Îşi ţine în continuare chipul în palme, dar nu mai râde. Plânge încet, cuprinsă de linişte şi relaxare.
- Baby! Baby! De ce plângi? De ce plângi?
O las să se liniştească. O simt cum tremură în timp ce mă cuprinde în braţe şi mă ţine strâns la pieptul ei.
- Baby… De ce plângi?
- Nu plâng, babe…
- Cum nu plângi?
- Sunt fericită. Mi-a fost aşa de dor de tine!
- Bine, dar de asta plângi?
- Nu plâng, babe. Plâng pentru că sunt fericită.
- Eşti incredibilă, zâmbesc eu liniştit.
- E atât de bine să fiu cu tine! Mi-a fost aşa de dor de tine! Nici nu ştii cât te iubesc!
- Ştiu, baby, ştiu. Linişteşte-te şi pune-ţi capul pe umărul meu. Încearcă să te odihneşti şi relaxează-te. Te iubesc mult.
- Babe? Să ştii că eşti dragostea vieţii mele. Să ştii că nu vreau să te pierd niciodată.
- Ştiu babe. Şi tu să ştii că nu aş putea să trăiesc fără tine. Te iubesc mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu