Duminică, 22 iunie 2008. Moise

- Hello! Good morning!

- Hello.

Pe faţa vameşului nu se citeşte nici o urmă de zâmbet. Suntem priviţi cu atenţie, ne sunt cercetate actele, suntem întrebaţi unde mergem şi dăm răspunsul corect: la Amman. Sunt convins că a auzit acest răspuns de zeci de ori şi de aceea nu se mai sinchiseşte să ne demonstreze că ne cunoaşte traseul. Dar nu l-am minţit deloc. Drumul nostru chiar va trece prin Amman.

- Era neapărat nevoie să-i spunem că mergem la Amman?

- Dacă îi spui în faţă că mergi în Israel e ca şi cum ai spune: “Uite, sunt aici, merg în ţara duşmanului tău. Hai, arestează-mă, întoarce-mă din drum, înjură-mă, fă ceva cu mine, nu mă lăsa să trec fără să te răzbuni”.

- Crezi că s-ar comporta aşa?

- Nu sunt sigur. Dar nici nu vreau să aflu.

Primul oraş prin care trecem, imediat ce am ieşit din vamă, e Ar Ramtha, o localitate destul de curăţică, cu case orientale, fără acoperiş şi cu stâlpi şi fire de electricitate peste tot. În afara oraşului domnesc livezile de măslini care ocupă mare parte din pământul roşu, dealtfel destul de cultivat.

Şoseaua 15 se intersectează cu o alta într-o floare, apoi trece pe lângă Universitatea de Ştiinţe şi Tehnologie şi Spitalul Universitar Regele Abdullah.

- Uite, babe, încă o universitate în mijlocul deşertului. E ca şi cum ai deschide o universitate în Podişul Transilvaniei sau în Bărăgan. Chiar şi acolo nu ţi s-ar părea atât de nefiresc, pentru că mai vezi ţipenie de om, dar aici?

- Chiar e ciudat.

La ora 11.00 ajungem la Jarash, vechea Gerasa din perioada antică. Ruinele oraşului vechi se află în latura vestică, pe partea dreaptă a şoselei noastre. Din tot ceea ce am văzut până acum, cu excepţia amfiteatrului din Efes, acesta este cel mai bine păstrat sit arheologic. Începând din partea de nord, cu strada principală dreaptă flancată de coloane imense, cu templul zeiţei Artemis şi Tetrapylonul impresionant, până în partea centrală, unde se află fosta catedrala creştină a oraşului, înălţată la capătul unor nenumărate trepte, apoi latura de sud cu incredibilul for roman, amfiteatrul, templul lui Zeus, Hipodromul şi Arcul lui Adrian, toate edificiile Gerasei de altădată sunt extraordinare. Peste toate, mozaicul cu figuri geometrice din biserica Sfinţilor Cosma şi Damian întrece în frumuseţe orice construcţie din piatră, de dinainte, din perioada sau mult timp după perioada sa.

- Aici chiar mă simt într-un oraş antic care n-a murit, n-a fost distrus, ci e prezent, viu, cu cetăţeni care se odihnesc pentru câteva ore ascunşi de soarele arzător al amiezii, ca să iasă apoi la piaţă, în for sau să meargă la templu sau la biserică.

- Mă bucur că-ţi place.

Înaintând pe şoseaua 15 ajungem într-o zonă muntoasă, cu stânci sterpe. În vale curge râul Zarqa, ce formează un lac de acumulare, o perlă şerpuitoare în această mare roşie.

- Baby, de aici încep istoriile biblice. Ne apropiem de locuri legendare, care toate la un loc formează istoria sfântă a mozaismului, creştinismului şi mahomedanismului.

- Acesta e unul din motivele pentru care fiecare din aceste religii a căutat întotdeauna să-şi aroge drepturi asupra regiunii.

- Acolo jos e râul Zarqa. Numele nu spune nimic. Dar numele de Jabbok, cum era cunoscut în vechime, spune multe.

- Vreau povestea.

- Hai să-ţi spun în mare povestea antică a evreilor. Cum se spune, să o luăm de la Adam, coane Fănică.

- De la Adam să fie!

- Adam şi Eva au avut doi fii prima dată, pe Cain şi Abel. Au urmat şi alţii, băieţi şi fete, dar aceştia au fost importanţi. Dintre cei mai apropiaţi urmaşi s-a remarcat Noe, care a salvat natura umană şi câte o pereche din fiecare exemplar de vieţuitoare atunci când a venit potopul. Ce e foarte important e faptul că potopul apare în memoria istorică şi în documentele celor mai multe popoare antice, de unde rezultă că evenimentul chiar a avut loc. După potop principalul personaj important este Avraam, care devine şi primul om foarte apropiat de Dumnezeu. Omul căruia Dumnezeu îi face promisiuni: că îl va proteja, că îl va înmulţi pe faţa pământului, că generaţiile născute din el vor stăpâni pământul acesta. Începând cu Avraam, patru oameni au fost renumiţi în acea perioadă, tată, fiu, nepot şi strănepot. Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif. Toţi au trecut prin istorii extraordinare, dar povestea noastră de azi se opreşte la Iacov.

- Nepotul lui Avraam.

- Da. Ce s-a întâmplat: tatăl său, Isaac şi-a chemat într-o zi copiii, pe Isav şi Iacov, ca să le dea binecuvântarea paternă. Era o chestie importantă, era ca un testament, dar şi un act sacru. Isav, fiind cel mai mare, avea drepturi mai multe, dar printr-un şiretlic Iacov a reuşit să primească binecuvântarea cea puternică: pentru că Isav era mai păros, Iacov s-a îmbrăcat în piei de oaie şi a venit la bătrânul lui tată şi a primit binecuvântarea care i se cuvenea celuilalt.

- Inteligent.

- Ulterior, de teamă să nu fie omorît de fratele său, Iacov a fugit în Mesopotamia, în zona Irakului, la rudeniile mamei lui, unde a stat mai mulţi ani, s-a căsătorit, dar a şi făcut o avere uriaşă. Şi pentru că dorea să se întoarcă în locurile natale, la un moment dat şi-a luat averea şi femeile şi a plecat spre Palestina. A trecut pe aici, a traversat râul, apoi s-a oprit în vale, pentru că a aflat că fratele lui vine să-l întâmpine şi vine cu vreo 400 de oameni, ceea ce nu era bine. Peste noapte se spune că a venit cineva la el şi s-a luptat cu el. Era întuneric, nu vedea nimic, dar Iacov s-a luptat cu el până în zori. Pe când se crăpa de ziuă acel cineva i-a cerut lui Iacov să-l lase să plece, dar omul nostru a refuzat până nu va fi binecuvântat de adversarul său. I-a cerut să-şi spună şi numele, dar acela i-a spus doar atât: “De ce vrei să ştii numele meu? Numele meu este minunat”.

- Cine era?

- Cine crezi că era?

- Era Dumnezeu?

- Nu. Era un înger al lui Dumnezeu, dar un înger care practic Îl reprezenta pe Dumnezeu.

- Şi ce s-a întâmplat?

- Îngerul i-a spus că din acea clipă numele lui Iacov va fi schimbat în “Israel”, apoi l-a binecuvântat şi a dispărut.

- Deci numele de Israel vine de la Iacov?

- Da, iar acel eveniment s-a întâmplat aici, în vale, în locul numit Peniel. În traducere, locul se numeşte “am văzut faţa lui Dumnezeu şi am rămas în viaţă”, pentru că în credinţa evreilor nu se putea să vezi faţa divină şi să rabzi energiile care emană din aceasta. Cine ar fi văzut faţa lui Dumnezeu ar fi murit instantaneu.

- Interesant.

- În acest loc s-a schimbat, pentru a nu ştiu câta oară, istoria evreilor.

- Şi ce s-a întâmplat cu Iacov şi cu fratele lui?

- Iacov era un tip foarte dezgheţat. Ce crezi c-a făcut? Şi-a împărţit turmele în mai multe grupuri şi le-a trimis pe rând, grup cu grup, înaintea fratelui său, ca daruri pentru a-l îmbuna. În momentul în care s-au întâlnit Isav era atât de bine dispus încât s-au împăcat imediat şi Iacov a fost invitat să se stabilească în Palestina, ba şi-a primit şi turmele înapoi.

- Deştept tipul.

- Mai că-mi vine să spun că de la Iacov se trage ideea de jidan.

Vorbind într-una despre istoria lui Iacov ajungem la Amman, capitala Regatului Haşemit al Iordaniei. Şoseaua trece pe lângă Universitate, un complex de clădiri în care se află multe din facultăţile Iordaniei, apoi pe lângă stadion şi Hotelul Mariott. Peste tot sunt clădiri noi sau în curs de construcţie, bulevarde foarte largi şi intersecţii imense. Pe un deal din partea stângă se înalţă un catarg de peste 100 de metri, pe care flutură un steag foarte mare al Iordaniei. Probabil este unul din cele mai mari steaguri din lume.

Luăm masa la o terasă, apoi continuăm vizita. E interesant că în Amman temperatura nu e atât de critică precum în Damasc, deşi cutreierăm oraşul cam la aceleaşi ore. Nici traficul nu e atât de intens ca în Damasc, dar merită luat în seamă. Caracterul acesta de oraş oriental, cu străzi acoperite de construcţii, din care nu poţi observa mare lucru şi prin care te pierzi fără ajutorul hărţii sau al GPS-ului se poate observa şi în capitala Iordaniei.

După ce vizităm oraşul vechi, aflat jos, în centru şi amfiteatrul roman ne îndreptăm spre vest, urcând pe un bulevard spre ieşirea din oraş. Zona aceasta este mai aglomerată, mai mult din cauza pietonilor care trec strada pe oriunde, determinând îngreunarea traficului şi apariţia celorlalte efecte: gălăgie, noxe, risc de accidente. În afară de noi, turiştii străini, nimeni nu acordă importanţă problemei.

Cu piaţa Ras Al Ain şi Primăria capitalei se încheie scurtul nostru tur al oraşului. Ieşim din Amman pe şoseaua 30, urcând mereu până la intersecţia cu una din şoselele de centură ale capitalei. De aici Ammanul se pierde după coline, iar noi ne îndreptăm atenţia spre obiectivele turistice din faţă: Madaba, Muntele Nebo şi Marea Moartă.

La sud de orăşelul Na’ur intrăm în dreapta, pe şoseaua 31, cea care duce la Madaba. Rulăm în jos, cu efort scăzut, un lucru foarte bun pe căldura după-amiezii. Drumul curge printre colinele line, pe care pământul roşu alternează uneori cu cel negru sau galben.

Ora 18.00 ne prinde tocmai când ajungem la Muntele Nebo. De fapt coborâm spre Nebo, pentru că cu cât înaintăm spre Marea Moartă cu atât se coboară mai mult, cu mult mai mult decât nivelul oceanului.

Pe Muntele Nebo se află o veche mănăstire bizantină. În apropiere e memorialul din marmură care ne anunţă că ne aflăm într-un loc sfânt pentru evrei şi creştini şi simbolul şarpelui înălţat de Moise în deşert pentru izbăvirea israeliţilor.

- Babe, am văzut filmul cu Moise, am citit despre el, dar ce e adevăr în toată povestea vieţii lui?

- Păi cam tot e adevărat. Ce nu ştii e faptul că Moise a scris primele cinci cărţi din Vechiul Testament. El e autorul relatării despre facerea lumii, despre Adam şi Eva, Noe, Avraam şi ceilalţi care au venit după ei.

- Dar când a trăit?

- Ti-am zis azi că după Avraam a fost Isaac, apoi Iacov şi Iosif. Odată cu Iosif poporul evreu s-a mutat în Egipt, dar după moartea acestuia a început să fie asuprit şi statutul social i s-a schimbat. Evreii sau israeliţii cum erau numiţi au fost transformaţi în sclavi şi puşi la muncile grele. Atunci a apărut Moise, copil de evrei crescut la curtea faraonului. Dar despre viaţa lui o să vorbim mai încolo, când o să ajungem în Peninsula Sinai. Aici e vorba de moartea lui.

- Aici a murit?

- Când israeliţii au fost scoşi din Egipt au rătăcit prin deşert timp de 40 de ani. Dumnezeu s-a supărat la un moment dat pe ei şi a spus că nici unul dintre cei care a ieşit din Egipt nu va vedea Pământul Făgăduinţei, ci doar următoarea generaţie. De aceea israeliţii au venit pe aici, prin zona Madaba, iar când au ajuns la Muntele Nebo Moise a fost invitat de Dumnezeu să privească Pământul Făgăduinţei. Aşa cum s-a jurat, Dumnezeu nu i-a permis nici unuia dintre bătrâni să intre în Palestina. Inclusiv Moise a murit aici, pe munte şi a fost îngropat într-un loc secret, pentru ca trupul lui să nu devină obiect de adorare pentru evrei.

- Ce interesant!

- Mai e ceva important legat de muntele acesta. Într-una din cărţile Vechiului Testament se spune că atunci când Ierusalimul a fost cucerit de babilonieni, templul distrus şi poporul evreu dus în robie aici, în acest munte, a ascuns profetul Ieremia Chivotul Legii.

- Cufărul acela aurit despre care e vorba în Indiana Jones?

- Cufărul din aur în care evreii ţineau Tablele Legii, toiagul lui Aaron şi mana.

- Sunt prea multe informaţii. Mai încet.

- Tablele Legii le ştii. Cele două table din piatră cu cele zece porunci pe ele. Toiagul lui Aaron era acel toiag folosit de fratele lui Moise pentru a face minunile în faţa faraonului, minuni în urma cărora israeliţii au putut pleca din Egipt.

- Şi mana e mâncarea cu care s-au hrănit în deşert timp de 40 de ani.

- Da, o hrană divină care a încetat să apară în clipa în care israeliţii au intrat în Pământul Făgăduinţei sau Ţara Canaan.

- Deci în acest munte a fost ascuns Chivotul?

- A fost pus într-o peşteră. Câţiva evrei au încercat să menţină urmele, dar Ieremia a avut grijă să le şteargă şi a spus că acel Chivot va fi găsit atunci când Dumnezeu va considera de cuviinţă.

- Foarte interesant. A fost găsit vreodată?

- Niciodată. Problema e că mai multe locuri din lume revendică acest Chivot, care se spune că ar fi ajuns în Etiopia sau Egipt sau se află sub Templul din Ierusalim.

- Crucea aceasta seamănă cu semnul acela folosit la farmacii, cu şarpele pe cruce.

- E acelaşi semn. E vorba despre un eveniment petrecut în deşert, în timp ce israeliţii vagabondau spre Canaan. Oamenii au dat peste o zonă în care se aflau mulţi şerpi veninoşi şi au început să moară cu sutele. Prin inspiraţie divină, Moise a făcut un astfel de semn, iar toţi cei muşcaţi de şerpi se uitau la semn şi reuşeau să se vindece. Semnul a fost considerat ulterior o prefigurare sau profeţie a jertfei lui Hristos pe cruce, pentru că toţi cei muşcaţi de şarpele-diavol privesc spre crucea mântuitoare şi sunt vindecaţi de rănile spirituale provocate de diavol. Ideea de bază e că tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul evreu în Vechiul Testament a fost o prefigurare şi o pregătire pentru venirea lui Mesia şi pentru ceea ce avea să aducă Mesia. A fost un joc al lui Dumnezeu prin care omenirea trebuia pregătită şi anunţată de venirea Aceluia prin care ar fi putut ulterior să se apropie din nou de Dumnezeu şi să se mântuiască, adică să scape de blestemul divin rostit asupra lui Adam şi Eva şi prin ei, asupra întregii omeniri.

- Nu e complicat, dar sunt multe lucruri care se leagă şi pe care, dacă nu le cunoşti pe cele de dinainte, nu reuşeşti să le înţelegi.

- De aceea istoria evreilor şi religia mozaică e atât de interesantă şi profundă. Totul se învârte în jurul încercării milenare a oamenilor de a ajunge înapoi la Dumnezeu, după ce Adam a preferat să se îndepărteze de El. Prin Avraam evreii au primit promisiunea că din neamul lor va apărea acel cineva care să-i aducă iar la Dumnezeu, Mesia, deci aşa se explică marea lor mândrie de “popor ales”. Doar că în timp au făcut atâtea gafe, siguri pe ei că sunt popor ales şi că nimic nu li se mai poate întâmpla, încât Dumnezeu la un moment dat le-a zis prin profeţi: “Gata, m-am săturat! Nu vă mai vreau! Îmi aleg alt popor!”. Şi când a venit Mesia, pe care ei îl aşteptau ca pe un rege care va sfărâma pe toţi duşmanii lui Israel, s-au şocat de umilinţa acestuia şi au zis că nu poate fi adevărat. Şi l-au executat ca pe un nebun.

- Vezi? Când îmi vorbeşti mai pe larg încep să înţeleg din ce în ce mai bine tot ce s-a întâmplat şi care e legătura dintre religiile astea.

- O să înţelegi totul. Oricum, şi tu cunoşti multe detalii despre istoria aceasta a religiilor, doar că nu le-ai luat în seamă până acum.

- Hai să ne continuăm drumul. Soarele începe să apună.

Odată cu apusul intrăm în Madaba. Poate că orăşelul ar fi trecut neobservat de-a lungul istoriei dacă aici nu s-ar fi descoperit în secolul XIX celebrele mozaicuri-hărţi din biserica Sfântul Gheorghe. Locaşul este administrat de comunitatea grec-ortodoxă şi se află în centrul oraşului, în capătul unei alei pavate, într-o curte generoasă.

- Baby, aici se află cea mai veche hartă descoperită a Ţării Sfinte. Datează din secolul VI, deci de prin timpul împăratului bizantin Justinian.

- Cine a făcut-o?

- Nu se ştie, dar în orice caz e vorba de autori bizantini. Pe atunci arabii încă nu veniseră prin părţile astea. Ce e interesant e faptul că secolul VI a fost primul în care oamenii au început să se gândească la descrierea regiunilor în care trăiau sau a celor învecinate. În aceeaşi perioadă un călugăr egiptean, Cosma Indicoplevstul, a scris o carte intitulată Topografia creştină, în care descria mai multe regiuni din Orient.

- Şi unde e mozaicul?

- Hai să intrăm.

Opera de artă se întinde chiar sub candelabrul cel mare şi e protejată de picioarele trecătorilor. Se vede clar Ierusalimul, Nilul şi numele altor localităţi din Palestina.

- Literele bizantine seamănă cu cele ruseşti.

- Invers. Cele ruseşti, care sunt caractere chirilice, provin din cele bizantine. Prin anii 800 fraţii Chiril şi Metodiu, doi călugări din Tessalonic care răspândeau creştinismul prin Cehia de azi, şi-au dat seama că trebuie să inventeze un alfabet pentru popoarele slave. Aşa s-a născut alfabetul chirilic, folosit de popoarele de origine slavă: ruşi, sârbi, bulgari, etc.

- Dar alfabetul bizantin provine din cel grec, nu?

- E acelaşi.

După ce ieşim din biserică mergem să căutăm un hotel şi ne cazăm în oraş. Duşul răcoritor e binevenit în urma a două zile în care am rulat prin deşert şi căldură. Luăm cina, apoi încercăm să vedem ce s-a mai întâmplat la Euro 2008. Spre deosebire de turci, iordanienii nu mai sunt atât de interesaţi de ceea ce se întâmplă în Europa. Malina deja s-a pregătit de somn şi m-a lăsat să caut măcar vreo urmă de ştire sportivă, dar dau numai de muzică orientală, ştiri despre arabi şi închinări la moschei. Oboseala e mai puternică decât setea de cunoaştere, aşa că după o jumătate de oră de căutări încep să produc vise.

Sâmbătă, 21 iunie 2008. Lapte şi … ouă

Versurile cântate de muezin la difuzoare ne trezesc brusc. Sunetul strident al ceasului deşteptător, luni dimineaţa, nu e nimic pe lângă strigătele orientale ale omului, făcute să-i dea fiori unui occidental.

- Vezi ce înseamnă să vezi multe filme, babe? râde Malina.

- E incredibil de înfiorător, deşi lor li se pare spiritual. Mă aştept ca în orice moment să se întâmple ceva rău, o explozie, o bubuitură, nişte strigăte de luptă.

- Termină. Lasă-i pe oameni să se roage.

- Eu n-am nimic cu ei, dar e straniu pentru un turist din Apus.

- Ce vedem azi, babe?

- Ai observat dealul acela din nordul oraşului? Vrei să mergem până sus să vedem Damascul de acolo?

- Da, mergem, dar apoi mai vedem şi altceva, nu?

- Normal. Vedem partea de vest, în care n-am fost ieri.

Ca să urci pe colina Qassioun trebuie să treci pe lângă Memorialul Eroului Necunoscut. Se află într-un parc de la poalele colinei şi e format dintr-o alee largă terminată cu un monument reprezentând Universul şi arcul victoriei care străbate spaţiul şi timpul cosmic. În spaţiul de sub globul care reprezintă Universul au fost realizate mai multe imagini ale unor bătălii din istorie.

De pe colină se vede întregul oraş, cu instituţiile, monumentele şi pieţele lui. Sunt puţine clădiri înalte în Damasc, o caracteristică interesantă a capitalei. Dealtfel pe munte dintre străzi am văzut case în ruină sau construite demult, din lut şi cărămidă de deşert, gata să se prăbuşească.

- Uite, noi vom merge în direcţia aceasta. Aici, în dreapta, după deal, se află Palatul Prezidenţial, dar nu ştiu dacă ni se permite accesul până acolo, pentru că nici măcar să fotografiezi obiectivele astea nu prea ai voie.

- Nu-i nimic, mergem pe unde putem.

Coborâm în parcul Tishreen, o grădină minunată cu alei, verdeaţă şi copaci bătrâni. Tinerii se plimbă ţinându-se de mână, copiii se dau cu bicicleta sub privirile atente ale bunicilor. Toate aceste imagini sunt identice cu cele din alte colţuri de lume, deşi la marginea oraşului domneşte deşertul.

După ce ieşim din parc trecem prin piaţa Al Omaween, un loc foarte aglomerat al oraşului, apoi mergem drept spre centru, prin faţa Operei, a Teatrului şi a Muzeului Naţional, în paralel cu canalul râului Barada. Aproape de Turnul Damasc, probabil cea mai înaltă clădire din oraş, facem stânga, spre Gară. Clădirea gării e una dintre cele mai interesante opere arhitecturale din capitală, situată în capătul unui bulevard, cu o largă suprafaţă în faţă, asemenea castelelor englezeşti.

Prin spatele gării, pe un bulevard care se măreşte din ce în ce mai mult, ieşim în şoseaua care ne duce spre Iordania, iar după vreo 10 km trecem pe drumul naţional 5. Suntem din nou pe drum, în deşert, deşi trecem prin numeroase localităţi sau zone rezidenţiale limitrofe capitalei. La un moment dat în partea dreaptă, din şosea până la baza unei coline, apare un vast poligon militar. Trebuie să amintesc faptul că pe tot drumul camioanele armatei ne-au mâncat zilele cu gazele lor de eşapament; acum am văzut şi unul din locurile în care acestea se opresc.

Cu excepţia celor câtorva opriri pentru odihnă sau masă, până seara nu facem decât să rulăm spre graniţa cu Iordania. Trecem prin câteva orăşele şi sate fără mare importanţă şi ne uităm cu teamă spre înălţimile Golan, acolo unde războiul pare să nu se mai sfârşească. Spre seară ne oprim aproape de graniţă, la marginea oraşului Dara’a, pe malul unui lac mic. Aşezăm tabăra, apoi facem un foc care să ne ofere cina, probabil o conservă cu carne de vită sau un ceai cu biscuiţi.

În câteva minute nişte copii care se joacă pe câmp se apropie de noi şi ne privesc plini de curiozitate. Îşi dau coate, râd şi se apropie pentru a primi ciocolată, ating bicicletele şi se distrează de noi. Sunt foarte curioşi şi băgăreţi, nu se tem de doi străini îmbrăcaţi ciudat şi nici nu le pasă de dorinţa noastră de intimitate. Mă joc puţin cu ei, mă prefac că-i fugăresc, apoi că nu-i bag în seamă. Şi-au găsit cu cine să se joace şi nu mai vor să plece deloc. Până la urmă se plictisesc şi fug în oraş, dar se întorc cu unul din localnici, care ne dă bineţe cu zâmbetul pe buze. Se uită şi el atent la noi şi la biciclete şi înţelege.

- Turists?

- Yes. Tourists. Hello!

- Hello, my friend! Where are you from?

- From Romania. Europe.

- And where you go, my friend?

- We are going around the world. We go to Saudi Arabia.

- Hm… Ok, my friend. Come with me.

Invitaţia lui neaşteptată mă încurcă. Figura lui serioasă îmi lasă impresia că e sincer, dar nu vreau să intru în vreo încurcătură. Îi fac semn că mulţumesc pentru tot dar prefer să rămân pe loc. Sirianul reînnoieşte invitaţia făcându-mi semn cu mâna să-l urmez şi porneşte înainte fără să mai aştepte răspuns.

- Malina, stai aici. Dacă vezi că nu mă întorc într-o oră urcă-te pe bicicletă şi du-te în oraş, caută postul de poliţie şi spune-le ce s-a întâmplat.

- Vlad, unde te duci?

- Nu ştiu. M-a chemat cu el şi nu acceptă refuz.

- Dar nu trebuie să te duci.

- Ba da. Nu e bine să-l refuz. O să fie bine, nu te îngrijora.

- Ok…

Mă ridic şi-l urmez pe om, în timp ce iubita mea, cu prezenţă de spirit, scoate aparatul foto şi face o poză cu noi doi îndepărtându-ne.

- My wife… spun eu arătându-i-o îngrijorat pe Malina străinului care mă duce în oraş.

- Don’t worry. It’s ok. It’s ok, mă linişteşte el cu palma întinsă spre pământ.

La a patra sau a cincea casă intrăm în curte şi sunt poftit să mă aşez. Copiii sunt alungaţi din preajma noastră şi omul dă câteva ordine scurte în casă. O femeie îmbrăcată în negru se apropie de mine, se închină şi îmi toarnă apă să mă spăl pe mâini. Nu vreau să greşesc cu ceva, aşa că fac tot ceea ce înţeleg că sunt îndemnat să fac. Intru în casa întunecoasă şi sunt poftit la ceai. Pe bărbat îl cheamă Nizar, e stăpânul casei şi m-a chemat să primesc de la el o carafă cu lapte. Ca să nu existe neînţelegeri îl întreb prin semne dacă e de oaie sau de cămilă. Râde amuzat, pentru prima dată. E de oaie. Cămile nu are, pentru că nu e atât de bogat. Mai primesc şi câteva ouă şi pâini coapte pe pereţii cazanului, apoi sunt liber să plec. Nizar mă conduce până la marginea oraşului şi vrea să se întoarcă, dar mă simt dator să-i întorc omului ospitalitatea, aşa că-l invit pe malul lacului.

Îngrijorarea Malinei dispare când vede că mă întorc cu daruri. Îi înmânez alimentele şi în timp ce ea le pune pe foc îi povestesc tot ce s-a întâmplat.

- Ce să-i dăm omului pentru că ne-a oferit astea, baby?

- Nu ştiu. Vezi dacă vrea câteva conserve din carne de vită. Mâine vom cumpăra altele. Sau poate vrea bani.

- Nu vrea bani, l-am îndemnat eu dar a refuzat categoric.

Încerc să-i ofer trei conserve mari din carne de vită dar sunt refuzat din nou, deşi subliniez că e vorba de carne de vită. Se aşează pe iarbă şi îmi face semn să mă liniştesc, pentru că nu vrea nimic.

- How is in Europe, my friend?

- It’s ok. It’s green, a lot of green fields, forests, but the roads are not so good like in your country.

Zâmbeşte mulţumit.

- Do you like here?

- Yes, I like very much. We come from Damascus.

- Are you muslims?

- No, we are christians.

Omul zâmbeşte din nou, arătându-mi prin zâmbetul său că religia nu e nici o problemă în ceea ce ne priveşte. Profit de îngăduinţa lui pentru a-l măguli cu o întrebare despre Islam.

- Today in the morning I’ve heard the muezzin’s voice in Damasc calling for prayer. You know… “Allahu akbar…”

- Yes, yes! “Allahu akbaru”. The Adhan. The God is great, spune Nizar cu mândrie şi respect.

- Can you explain the meaning of the words?

- It’s a call for prayer. It’s our prayer.

- Yes, we know. But the words?

- “Allahu akbaru” means God is great. You know… Big.

- Yes…

- “Eşhelu elle illehe ila-llah” means “there is no god but Allah”.

- Ok. We understand.

- “Eşhelu enne Muhammadaru rasulu-llah” means “Muhammad is the messenger of God”. “Haia ala s-salat” means “come to prayer”, and “haia ala l-feleh” means “come to salvation”.

- That’s it?

- Yes. That’s it, spune el cu mândrie.

- Very good. Very nice. Great…

- It’s our prayer, repetă el cu demnitate.

Pe când să plece observă depozitul nostru de apă îmbuteliată, pe care am cumpărat-o încă de alaltăieri. Realizez repede că apa potabilă e o mai mare avere pentru el şi îi dăruiesc câteva sticle pe care de data aceasta nu le mai refuză. Pleacă zâmbitor, urându-ne drum bun şi binecuvântându-ne în limba lui.

- Ce om cumsecade! spune Malina, terminând cina. Ai văzut cum a venit şi ne-a oferit de-ale gurii fără să-i fi cerut ceva?

- Uite-aşa ne-am făcut cu lapte de oaie şi omletă. Păcat că nu avem nişte cacao.

- Eu rămân la ceai.

- Haide, gustă şi tu, măcar nişte lapte.

- Nu vreau. Nu că n-am încredere, dar dacă nu e neapărat nevoie prefer să rămân la mâncărurile pe care le ştiu.

- Aşa ai zis şi prima dată când ai gustat melci?

- Nu se compară. Lasă, am să beau un ceai şi o să mănânc câţiva biscuiţi şi gata.

- Dar trebuie să ai forţă. Altfel nu putem merge mai departe.

- O să am. Mănânc când mi-e foame.

- Uite-aşa mă aleg eu cu o carafă de lapte şi cu o omletă mare.

- Sper că nu vrei să mănânci atâta în seara asta!

- Păi nu am ce face. Tu ai zis că mă laşi singur.

- Haide, că beau şi eu un pic de lapte. Dar omletă tot nu mănânc. Omletă nu mănânc din principiu. Poate de câteva ori pe an.

- Mă bucur că te-am convins cu laptele. Lasă că bag eu omleta. Oricum, n-am să mănânc totul. Las vreo trei ouă şi pe dimineaţă, la micul dejun, pe care am să le fierb încă din seara asta.

- Fă cum vrei, eu vreau să dorm cât mai repede. Sunt destul de obosită, iar mâine dimineaţă ne aşteaptă vama. Oare oamenii aceştia nu aveau şi o baie cu duş?

- Nu, baby, nu. Aveau doar un lighean în care am fost rugat civilizat să mă spăl înainte de a intra în casa lor.

- Păcat. Mi-aş fi dorit o baie bună.

- De ce nu facem aici în lac?

- Nu ştiu… Nu pare foarte limpede.

- Lasă că găsim mâine un hotel şi rezolvăm. Acum o să dormim aşa nespălaţi, râd eu.

- Nu e frumos, dar asta e.

Vineri, 20 iunie 2008. Damasc

- Babe, e foarte multă linişte aici. Nu sunt obişnuită cu atâta linişte.

- Bună dimineaţa. Eu am dormit foarte bine. Chiar mă simt odihnit.

- Hai să vedem ce e pe afară.

- Stai puţin, nu te grăbi aşa. Eşti foarte neliniştită.

- Nu sunt neliniştită. Sunt curioasă. Cu ce trăiesc oamenii aceştia? Ce condiţii au?

- Ai văzut şi tu aseară.

- E incredibil!

După o jumătate de oră ieşim afară. “Curtea” mănăstirii e un spaţiu destul de restrâns în care şi-au făcut deja apariţia turiştii. Biserica e împodobită cu fresce vechi, unele dintre ele distruse parţial din cauza timpului sau a răuvoitorilor. Suntem invitaţi la ceea ce pare micul dejun, o masă compusă din ceai şi câteva bucăţi de lipie, totul pregătit şi servit în linişte, într-o atmosferă de profundă sfinţenie şi dăruire. Deşi oamenii aceştia nu vorbesc mult, se simte o mare apropiere faţă de ei şi de stilul lor de viaţă.

La plecare îi mulţumesc unuia dintre ei pentru felul în care am fost trataţi şi îl întreb dacă trebuie să plătim ceva. Nu se plăteşte, dar pot face o donaţie, atâta cât doresc, într-o cutie din biserică.

Odată ajunşi înapoi în parcare ne recuperăm căruciorul pe care ar fi fost imposibil să-l urcăm până la mănăstire şi ne întoarcem la autostradă. Malina e încă impresionată de ceea ce a văzut acolo, sus.

- E greu de crezut că poate trăi cineva acolo şi totuşi, ai văzut ce condiţii şi-au creat? Strict, foarte organizat, dar şi foarte primitor.

- Să înţeleg că ţi-a plăcut?

- Da, dar n-aş putea trăi acolo.

Şoseaua ne duce în urcuş lin şi îndelungat, de mai mulţi kilometri, spre vârful unei coline.

- Ar trebui să ne oprim undeva pentru o cafea, dar unde?

- Hai să mai mergem puţin. De aici încolo coborâm. Poate dăm de ceva.

După o coborâre în viteză de vreo jumătate de oră întâlnim un indicator spre dreapta. Sunt 15 km până la Maloula, aşa că decidem să vizităm oraşul. Nimerim într-o localitate situată în umbra unei stânci imense, pe o vale săpată de un izvor antic. Avem bucuria să constatăm că localitatea are mulţi creştini de rit sirian, iar în capătul dinspre munte se află două mănăstiri.

- Baby, parcă am fi la noi acasă, atâţia creştini sunt pe aici, râde Malina.

- Hai să servim o cafea undeva, apoi mergem să vizităm.

Mănăstirea Sfânta Tecla e situată sub stânca din dreapta, acolo unde se spune că prima martiră a lui Hristos a fost înghiţită de munte atunci când soldaţii urmăritori încercau să o ucidă. Faţada clădirilor e mult diferită de locul în care am rămas azi noapte. Mănăstirea e placată cu imitaţie de piatră, iar interiorul e foarte curat, înnoit, cu o curte interioară asemănătoare vechilor case romane. Biserica e pictată cu fresce abundând în verde deschis, de la fonduri până la veşmintele sfinţilor. Totul e nou, modern, deşi exteriorul lasă impresia de antic.

Grota Sfintei Tecla e îngrădită cu grilaje, dar e la fel de bine amenajată. În faţa grilajului creşte un imens copac ornamental, strâmbat în toate direcţiile ca şi cum ar fi trecut prin chinurile facerii.

În spatele mănăstirii se desfăşoară defileul îngust prin care cândva un râu şi-a făcut loc spre a se elibera în zona oraşului. Aceasta este crăpătura formată de munte atunci când sfânta s-ar fi pierdut de urmăritori. De o parte şi de alta a stâncii monahii din vechime şi-au săpat chilii în care s-au rugat lui Dumnezeu şi sfintei Tecla.

- E uimitor! În timp ce treci prin defileul acesta te temi ca muntele să nu se unească la loc şi să te înghită aici, spune Malina impresionată.

- Uită-te la grotele astea săpate în stâncă.

- Incredibil cum au putut trăi oamenii prin locurile astea!

Într-o altă latură a oraşului dăm peste mănăstirea Sfinţilor Sergius şi Bachus, alţi doi martiri foarte veneraţi în Siria. Locaşul este amenajat asemănător cu mănăstirea soră din Maloula, deşi este mai mic ca dimensiune. Se spune că ar fi fost înfiinţat în secolul VI.

- Ce-mi place curtea interioară! E aşa de intimă şi caldă!

- Acesta e tipul de mănăstire modernă. Care există într-un loc arid şi sever dar care are condiţii moderne.

- Vezi că se poate şi aşa? râde Malina.

- Oricum, cred că şi aici, ca şi la Deil Mar Mousa, se mănâncă la fel de aspru.

- Da, dar poate aici au internet.

- Şi Mercedes.

Aflăm de la un preot că mănăstirea este greco-catolică şi că aici, în Maloula, se vorbeşte limba aramaică veche, cea vorbită de Iisus Hristos. E unul dintre ultimele şi puţinele locuri în care se mai vorbeşte acest dialect.

Plecăm din Maloula plăcut impresionaţi de ceea ce am văzut. Autostrada ne duce direct la Damasc, capitala Siriei şi capitala religioasă a creştinilor din Orientul Mijlociu sirian.

- Trebuie să ne cazăm undeva, la un hotel, apoi să vedem ce putem vizita. Oraşul e foarte mare şi aglomerat, aşa că va trebui să ştim dinainte unde vrem să mergem.

- Hai să găsim un hotel.

După ce ne cazăm la un hotel destul de scump pentru buzunarele noastre şi facem un duş extraordinar de bun ieşim în oraş. E după amiază şi aici căldura pare şi mai mare decât în deşert, poate din cauza asfaltului şi a aglomeraţiei. Decidem să vizităm centrul oraşului, deşi pare o aventură foarte riscantă. E atât de aglomerat încât Bucureştiul “e mic copil”. Ajungem cumva în apropierea cetăţii, în faţa statuii sultanului Saladdin, un frumos grup format din sultanul călare, pregătit de luptă şi patru luptători, apoi intrăm în vechiul bazar al Damascului. Pe o stradă întreagă, lungă de vreo 700 de metri, acoperită în întregime, se află tarabele şi magazinele siriene. Complexul e şi mai orientalizat decât bazarul din Istanbul. Aici chiar te simţi într-un bazar arăbesc, plin de mărfuri din Orient atât la parter cât şi la etaj. Cumpărăm şi noi câteva obiecte simbolice care să ne amintească de capitala Siriei, precum şi câteva vederi pe care le trimitem cunoscuţilor din ţară.

Bazarul se încheie înspre est, în piaţa centrală, acolo unde se află ruinele unui for roman şi poarta de intrare în Moscheea Umayyazilor. E o piaţă pavată în granit, cu fântâni arteziene care răcoresc atmosfera şi cu zeci de porumbei. Locul e destul de aglomerat, aşa că ne grăbim să trecem în curtea moscheei.

- Babe, aici circulă ăştia pe lângă tine de parcă vor să te doboare!

- Fii atentă la ei. Ai grijă şi la buzunare.

- Ce facem cu bicicletele?

- Le lăsăm în grija cuiva, aici înăuntru.

Din păcate nu putem părăsi bicicletele, aşa că vom intra cu rândul. E destul de ciudată situaţia, pentru că toate ghidurile de călătorie spun că femeile nu pot circula singure în ţările arabe. Pe de altă parte, cu bicicletele nu putem intra. Vom încerca prima variantă.

Interiorul clădirii e imens. O adevărată operă de artă. Ferestrele mari, cu vitralii albastre, verzi sau roşii, lasă să pătrundă suficientă lumină încât să te simţi bine. Pe jos aceleaşi covoare roşii, ca în Istanbul. Pereţii sunt placaţi cu marmură albă, cu mozaicuri impresionante sau împodobiţi cu intrări din lemn sculptat. Totul este impunător, scump, opulent.

În clădire se află o altă construcţie, de dimensiuni mai mici, în care se află capul Sfântului Ioan Botezătorul. În 2001 însuşi papa Ioan Paul II a vizitat moscheea pentru a se închina moaştelor, acest eveniment reprezentând prima vizită a unui papă într-o moschee. În partea de est se află o altă construcţie care îi comemorează pe eroii de la Karbala.

Curtea moscheei, pavată cu marmură, e o adevărată piaţă San Marco arabă. De aici se poate vedea arhitectura construcţiei, care se apropie foarte mult de cea romană sau bizantină, dovadă că la ea au lucrat muncitori bizantini.

Malina e ameţită de tot ceea ce i-a fost dat să vadă.

- Babe, e incredibil de frumoasă. Aşa ceva n-am văzut nici la Istanbul!

- Mă bucur că ţi-a plăcut.

- Ai văzut acolo, în interior, mausoleul cu capul lui Ioan Botezătorul?

- Dar ai văzut relicvele eroilor de la Karbala?

- Cine au fost ăia?

- Karbala e un oraş din Irak. Acolo s-au întâlnit două oşti ale căror conducători şi-au discutat supremaţia peste triburile arabe. Un grup era condus de Husayn, nepotul profetului Mohamed, care susţinea că are dreptul genealogic de a fi conducătorul triburilor arabe, în timp ce de cealaltă parte era califul umayyad Yazid I, prin doi dintre generalii săi. Cei peste 70 de susţinători ai lui Husayn au fost masacraţi, iar soţiile şi copiii lor au fost aduşi la Damasc. Episodul a fost considerat unul din momentele cruciale ale istoriei arabe şi este comemorat în fiecare an. Acum hai să-ţi arăt ceva ce are legătură cu Apusul.

În latura de nord a moscheei, lângă zidul acesteia, se află mormântul sultanului Saladdin.

- Aici e înmormântat cel ce a îngropat ideea de cruciadă şi i-a alungat pe latini din Palestina. Pe numele lui arab, Salah ad-Din Yusuh ibn Ayyub.

- Ce nume impresionant! A fost tare la vremea lui, nu?

- Foarte tare. Şi mare. Cruciaţii aveau un mare respect pentru el, nu atât ca adversar, cât ca om condus de un profund spirit cavaleresc. Se spune că era generos cu învinşii şi drept în decizii.

- A recucerit Ierusalimul de la cruciaţi?

- Ierusalimul şi toată Palestina. Cruciaţii au mai păstrat câteva castele pentru scurt timp. Dar Saladdin a ajuns mare şi între grupările arabe. La un moment dat conducea Egiptul, Palestina, Peninsula Arabă, Siria şi Mesopotamia.

- Cum a murit?

- A murit în patul lui, bolnav de febră. Partea interesantă e că toată averea sa fusese donată în scopuri caritabile, astfel încât atunci când i-au cercetat vistieria aceasta nu mai conţinea nici măcar banii suficienţi pentru înmormântare.

- Frumos.

- A fost înmormântat în sarcofagul acesta din lemn şi deşi împăratul Wilhelm II al Germaniei a oferit sarcofagul din marmură care e tot aici arabii au considerat că nu e bine să-i deranjeze mormântul şi l-au lăsat în cel din lemn.

- Foarte bine au făcut. E mai bine să rămână în sicriul în care a fost pus de la început.

- Ştii cu cine a mai luptat Saladdin? Cu Richard Inimă de Leu, marele rege al englezilor care a venit şi el în a treia cruciadă, dar s-a întors în Anglia când şi-a dat seama că nu are şanse să câştige şi să păstreze Ierusalimul.

- Richard a fost în cruciadă în timpul când fratele lui, Ioan, a rămas să conducă abuziv Anglia. E perioada în care se desfăşoară povestea lui Robin Hood, nu?

- Exact. Robin Hood se lupta cu şeriful din Nottingham în timpul regelui Ioan, uzurpatorul drepturilor lui Richard Inimă de Leu.

- Ce mai vedem?

- Vom merge pe Strada Dreaptă. E una din cele mai vechi străzi din Damasc, amintită şi în Noul Testament, unde se spune că Pavel predica aici, în casa unui oarecare evreu pe nume Iuda.

Pe Strada Dreaptă se află Arhidioceza Grec-Ortodoxă, cu o biserică destul de mare şi primitoare. De acolo mergem spre Bab Kisan, una dintre intrările în cetate. Aici se află astăzi o capelă ortodoxă închinată Apostolului Pavel.

- Baby, în Noul Testament se spune că Pavel a predicat o perioadă la Damasc, chiar la începutul activităţii sale. Dar din cauza urii pe care o stârnea printre evreii din oraş a trebuit să fugă la un moment dat şi ca să nu se afle a fost coborât de creştini peste zidul cetăţii, în dreptul acestei porţi. Când eram mic mă uitam adesea într-un album de picturi ale unui autor transilvănean, Picu Petruţ, în care Pavel era reprezentat coborând într-un coş peste zidul oraşului. Îmi amintesc foarte bine acea icoană pentru că m-a marcat adesea imaginea omului sfânt care fuge de duşmanii lui.

- Ce sunt acele semne de pe zid? Cercul în care sunt aşezate literele P şi X.

- E monograma creştină. În alfabetul grecesc litera X îi corespunde lui H, iar P este R. Deci e vorba de HR, care înseamnă “Hristos”.

- Un alt simbol creştin?

- Da.

- Cred că imaginea aceea a unei ferestre închise de pe mijloc simbolizează fereastra prin care a fugit Pavel.

Ne îndreptăm spre nord pe un bulevard care înconjură zidurile în exterior şi ajungem într-o intersecţie din care se vede un avion parcat în parc. E vorba de un avion Boeing, deci destul de mare pentru ca prezenţa lui acolo să pară firească.

Ajungând în dreptul lui ne dăm seama că e vorba de un restaurant, aşa că intrăm şi noi, împinşi de curiozitate. Interiorul nu e atât de spectaculos pe cât te-ai fi aşteptat. E, totuşi, un avion, cu puţin spaţiu. Poate dacă ar fi fost un Hercules… Oricum, servim cina aici şi ne bucurăm de o îngheţată delicioasă.

- Ştii… cred că îngheţata asta e făcută din lapte de cămilă.

- De ce crezi asta?

- Pentru că pe aici n-am prea văzut vite. Doar oi, capre şi cămile. Deci sigur e făcută din lapte de cămilă.

- Şi e cu aromă de măsline?

- Nu. Doar din lapte de cămilă.

- Termină odată cu cămila! Lasă-mă să o savurez. Oricum, zice că e mai bun decât cel de vacă.

- Da, se cunoaşte, râd eu, încercând să-i stric pofta de îngheţată.

Dacă e să-i placă ceva pe lume Malinei, atunci acel ceva e îngheţata. Niciodată nu a refuzat una, chiar dacă uneori s-a temut că îngraşă. Iar aici, pe căldurile astea, merge întotdeauna.

După cină ne întoarcem la hotel, obosiţi de traficul din capitala Siriei. Am văzut de toate: bazar, statui, palate, moschei, biserici, instituţii, zidul cetăţii, pieţe, bulevarde, trafic, trafic, trafic. Mai ales traficul ne-a obosit. E infernal să conduci o maşină prin Damasc şi e şi mai dificil să mergi cu bicicleta printre maşini. Noroc că am avut inspiraţia să lăsăm bagajele şi căruciorul la hotel şi să ne plimbăm cu bicicletele eliberate de greutăţi. Chiar şi aşa a fost destul de greu de răzbătut prin mulţimea de maşini şi claxoane.

- Ai văzut că era unul cu turma de oi pe trotuar, în piaţa aceea? E ţara lui Papură-Vodă pe aici!

- Păi ăla şi Becali. Poate are vreo echipă de fotbal aici, în Damasc şi se ducea la stadion, la meciul pentru cupa Asiei.

- Cu berbecuţii?

- Bineînţeles. Apropos de asta, întotdeauna m-am întrebat ce caută echipele din Israel în UEFA? De ce nu joacă în Cupa Asiei?

- Hm! Poate pentru că nici unul dintre vecini nu vrea să joace cu ei?

- Adică sunt orfanii lumii? Nimeni nu se joacă cu ei? Am căutat răspunsul la această întrebare dar am dat numai de tâmpenii. Unii ziceau că nu joacă în Cupa Asiei pentru că Israelul e mai aproape de Europa. Deci chiar tâmpenii. Cum să fie mai aproape de Europa când Israelul e în Asia? Şi ce te faci cu Libanul, care e şi mai aproape de Europa? Alţii ziceau că din cauză că vor să aibă mai mulţi bani şi faimă, pentru că în cupele europene se câştigă mulţi bani.

- Nici acesta nu e un motiv întemeiat.

- Fii atentă: alţii ziceau că joacă în Europa pentru că mulţi evrei stau în Europa! Ăsta da răspuns inteligent! Le întrece pe toate.

- E ca şi cum am vrea să facem şi noi parte din campionatul Spaniei sau al Italiei. Sau ca şi cum Mexicul al avea propriile echipe în campionatul Statelor Unite. Nu că e un campionat mai bun decât al Mexicului, dar vorba vine.

- Da, chiar! Statele Unite de ce nu pot face parte din Cupele Europene dacă Israelul poate?

- Babe, hai să-ţi dau eu răspunsul, că văd că voi bărbaţii vă gândiţi doar la cum se joacă fotbalul, nu şi la cum se organizează. Nu te-ai gândit niciodată la simplul fapt că cetăţenii israelieni nu sunt primiţi în multe din ţările arabe din această parte a lumii? Nu ai văzut că dacă intri în Israel şi vrei să treci apoi într-o ţară arabă şi dacă ai viza israeliană în paşaport rişti să fii întors din drum? Şi nu-ţi aduci aminte că atunci când am luat vizele pentru statele astea arabe unii aveau scris clar că nici un cetăţean israelian nu are voie să intre în ţările lor?

- Ai dreptate, baby. E cel mai bun răspuns. Hai să te sărut!

- Da, sigur! Doar atunci când îţi dovedesc că am dreptate!

- Cum doar atunci?? Ai uitat cât de mult te iubesc?

- Astăzi nu mi-ai zis-o niciodată!

- Ei, uite că ţi-o spun acum.

- Şi eu te iubesc, nesuferitule.