Deşi am ieşit deja din hotel şi ne plimbăm pe malul golfului, încă mai resimt efectele masajului de aseară. Din păcate Malina e mai rău: spatele i s-a învineţit de la lupta dusă cu palmele imensei turcoaice. Amândoi recunoaştem însă că a meritat şi noaptea a fost ca o plimbare pe un lac liniştit.
Ne oprim la o cafenea şi servim cafeaua în apropierea Podului Galatei, în timp ce admirăm îngrămădirea de clădiri de dincolo de golf. Pare un fel de „Oraş Vechi” bavarez cu turnul Galatei în centru. Pe apele golfului se târăsc bărci şi vaporaşe într-o forfotă de nedescris, în timp ce pe pod s-au adunat deja zeci de pescari care îşi încearcă norocul. Pe mal, la baza podului, e plin de turişti care fotografiază, cumpără suveniruri, se lasă înşelaţi cu zâmbetul pe buze sau fac tururi de privire de 360 de grade.
- Baby, ce vedem azi?
- Astăzi vom începe cu ceva delicios. Vom vedea Bazarul Egiptean, aflat aici, aproape.
- E ca şi celălalt?
- Nu, e un pic mai deosebit. Altfel de produse.
Într-adevăr, în Bazarul Egiptean există tot felul de tarabe cu mirodenii, parfumuri, fructe exotice, dar descoperim că şi-au făcut loc şi articole de îmbrăcăminte sau „chinezării”. Imaginea oferită de lădiţele cu fructe uscate şi seminţe este deosebită. Am vrea să gustăm din fiecare, să cumpărăm din fiecare. Sunt mirodenii şi produse de care nu cred că am auzit vreodată. Lăsăm la o parte menta, ardeiul, portocalele, oregano, petalele de trandafir sau alte plante aromate măcinate, ne întrebăm ce sunt celelalte! La o altă tarabă e plin de smochine, măsline, curmale, caise sau prune uscate, iar lângă ele, la loc de frunte, peste zece feluri de rahat.
Ieşim cu greu din bazar, după o jumătate de oră. Vizităm Gara Centrală, cu al ei Orient Express, apoi ajungem în vârful Cornului de Aur, punctul terminus al Europei. De pe acest vârf vedem partea asiatică, vapoarele care vin sau pleacă din Istanbul, vedem minunatul pod peste Bosfor.
Ne continuăm plimbarea pe o şosea paralelă cu ţărmul şi ajungem în sfârşit la poarta Palatului Topcapi, reşedinţa sultanilor.
- Baby, oare ce e mausoleul acesta din faţa porţii?
- Pe ghid scrie că e vorba de Fântâna lui Ahmed III. Probabil înăuntru e o fântână.
- Ce ornamente frumoase!
Intrăm pe poarta impunătoare a Palatului, străjuită de doi militari turci şi ajungem în prima curte a palatului, un parc verde cu alei în care principalul obiectiv turistic îl constituie biserica Sfânta Irina.
- Aceasta era una dintre bisericile importante din Constantinopol, pe vremea bizantinilor.
- De ce?
- În primul rând este cea mai veche biserică din Constantinopol. În timpul întemeietorului capitalei, Constantin, existau trei biserici importante: Sfinţii Apostoli, Sfânta Irina şi Sfânta Sofia. Cam aceasta era şi ordinea importanţei lor. În al doilea rând, aici, în biserică, s-a ţinut al doilea Sinod Ecumenic, adică adunarea tuturor episcopilor din lume, toţi câţi au putut participa. Sinodul a avut loc în anul 381 şi la el au luat parte unii dintre cei mai renumiţi ierarhi creştini ai vremii, printre care Grigorie de Nazianz şi Meletie al Antiohiei. Apoi biserica mai prezintă un element important prin faptul că a fost biserica patriarhală până în anul 537, când a fost inaugurată Sfânta Sofia.
- Deci aici slujea patriarhul Constantinopolului?
- Era „catedrala patriarhală” a oraşului. Prin 532, deci cu cinci ani înainte de inaugurarea Sfintei Sofia, împăratul Justinian s-a confruntat cu o mare răscoală în oraş. S-a numit răscoala Nika. În câteva zile răsculaţii au provocat un haos de nedescris, aproape determinându-l pe împărat să părăsească tronul. Au reuşit să incendieze vechile biserici Sfânta Sofia şi Sfânta Irina, dar prezenţa de spirit a împărătesei Teodora şi mâna forte a generalului Belizarie au făcut ca răscoala să fie înăbuşită, cu preţul vieţii a 30000 de oameni.
- Deci tot femeile… E vorba de Teodora, împărăteasa Bizanţului?
- Exact! O femeie ambiţioasă şi foarte deşteaptă, care a ştiut întotdeauna să-şi tragă cărbunii sub oala ei. În fine, Justinian a reconstruit Sfânta Irina, dar a ridicat şi o altă Sfânta Sofia, care avea să devină strălucirea Orientului.
- Vreau să intrăm dincolo de următoarea poartă. Cred că o să vedem lucruri deosebite.
- Cele două turnuri de la poartă şi zidul care le desparte par nişte creneluri de cetate europeană medievală! Parcă sunt construite după modelele din cărţile de poveşti!
- Uite, aici scrie că nimeni în afara sultanului nu intra călare dincolo de poartă. Deci prima curte era folosită ca loc de descălecare şi pregătire pentru întrevederea cu sultanul sau cu oficialii Curţii.
- Începi să te ştii într-ale istoriei!
- Baby, mă ştiu mai bine decât crezi! Tu tot timpul ai impresii proaste despre ceea ce pot.
- Atunci spune-mi ce e cu a doua curte!
- Aici, în a doua curte, vom vedea lucruri surprinzătoare, se laudă Malina.
- Ha! Constat că mi-ai împrumutat metoda. Când nu ştii, mă iei cu „surprizele”.
- Ai să vezi că nu te mint!
Intrăm pe Poarta Mântuirii, cum era numită în vechime şi ajungem în Curtea Divanului. În faţă se află intrarea în Divan sau Sala de şedinţe. Îmi aduc aminte că în câteva picturi era reprezentată o astfel de reuniune în faţa sultanului. Totul era foarte protocolar, ordonat, de faţă cu ienicerii şi înalţii funcţionari. Sultanul asculta păsurile şi dădea verdictul, uneori decizia fiind extrem de severă.
În realitate Divanul era prezidat de Marele Vizir, acompaniat de viziri, comandanţi ai armatei şi judecători. În Sala de şedinţe exista o fereastră aurită prin care sultanul sau mama sa ascultau deliberările. Situat în apropiere, Turnul Judecăţii simboliza ochiul atoatevăzător al sultanului şi dreptatea lui care se răsfrângea asupra întregii lumi.
În partea dreaptă a celei de a doua curţi se mai găsea bucătăria palatului, un loc încărcat de activitate. Se spune că se servea masa pentru un număr de 4000 de persoane, zilnic. Mai ceva ca într-o bază militară!
Vizităm apoi Trezoreria, astăzi o sală-muzeu de prezentare a colecţiei de arme. Colecţia e impresionantă, variind de la arme şi accesorii din Extremul Orient până la cele din Apus, dar pe mine mă interesează să găsesc Sabia lui Ştefan cel Mare. Până la urmă o aflu, însă nu sunt foarte impresionat de imagine. Cred că mă aşteptam la ceva mai impunător. Probabil grandioasele legende ne fac să ne gândim la astfel de relicve ca la ceva care emană raze de soare sau sunt făcătoare de minuni. Aceeaşi poveste ca în cazul Potirului de la Cina cea de Taină.
Prin Poarta Fericirii intrăm apoi în cea de a treia curte, în care nimeni nu avea acces fără permisiunea sultanului şi chiar Marele Vizir intra doar în momente speciale.
- Locul acesta e încărcat de spiritualitate, dar şi de reguli stricte, spune Malina, admirând intrarea.
- Nu vedea oricine ceea ce e dincolo de această poartă şi mai ales nu puteai să faci ce vrei prin palatul sultanului.
- Nici măcar nu poţi să spui că erai fără griji ca soţie a sultanului sau ca funcţionar în palat.
- Eu cred că pe cât erau de plini de tot ceea ce-şi doreau, oamenii care trăiau aici erau şi supuşi unor reguli stricte. Cred că mult mai liberi se simţeau cei de jos, din oraş sau de aiurea.
- Aşa a fost întotdeauna.
Vizităm Sala de Audienţe, cea în care sultanul îi primea pe înalţii funcţionari.
- Am un deja-vu faţă de această cameră şi modul în care erau primiţi aici cei care îl întâlneau pe sultan.
- Adică?
- Ştiu că în multe antecamere din România primirea sau „audienţa” seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmpla aici acum câteva sute de ani. Ne place foarte mult să abuzăm de tradiţia bizantină şi otomană.
- Cu excepţia faptului că nu se pupă colţul veşmântului sultanului.
- Ai fi uimită să constaţi că se întâmplă câteodată.
Trecem în sala picturilor, în care portretul lui Mehmet II e la loc de cinste. Vizităm apoi sala relicvelor, cu obiecte care ar fi aparţinut profetului Mahomed şi haremul, în care locuia mama sultanului şi întreaga lui familie, cu concubinele, prinţii şi eunucii servitori. Trecem prin sala imperială, în care sultanul oferea dineuri diferiţilor oaspeţi în prezenţa familiei, apoi ajungem în cea de-a patra curte interioară, cea mai intimă şi mai îndepărtată de lume. Sala Circumciziei, cea în care erau tăiaţi împrejur prinţii, dormitoarele, mai multe „chioşcuri” sau pavilioane destinate sultanului sau apropiaţilor acestuia, cum era medicul şef sau prinţul moştenitor, panorama spre Bosfor.
Peste tot bogăţie, opulenţă, ferestre în vitralii sau uşi aurite, mozaicuri şi mătăsuri!
Ne încheiem turul prin Palatul sultanului servind un ceai la terasa care dă înspre Marmara. Servitul mesei aici e un act de curaj având în vedere preţurile, aşa că ne rezumăm în a ne bucura de priveliştea de dincolo de zidurile palatului şi ale continentului.
Ajunşi din nou la prima intrare a palatului suntem nerăbdători să vedem următorul obiectiv, Sfânta Sofia.
- Cred că nu îmi doream să văd atât de mult Topkapi, cât să intru în Sfânta Sofia!
- E atât de importantă? Am văzut ieri moscheea lui Soliman, care părea mult mai impunătoare.
- E adevărat. Dar imaginează-ţi un oraş plin cu locuinţe din lemn, în care cele mai mari clădiri sunt bisericile, în principal Sfânta Irina, de pe mal şi Sfinţii Apostoli, de pe deal.
- Îmi place rima.
- Mai exista palatul imperial, dar în rest cam acesta era orizontul bizantin. Acum imaginează-ţi că în acest orizont apare o biserică mult mai mare decât cele două. Mult, mult mai mare şi mai frumoasă! Expresia bogăţiei şi luxului bizantin. Care din clipa în care va fi inaugurată va scrie istorie zi de zi. O catedrală în adevăratul sens al cuvântului, locul de slujire al patriarhului ecumenic şi al altor sute de preoţi şi diaconi. Apropos de asta, se spune că la un moment dat slujeau deodată un număr de 700 de preoţi şi diaconi.
- 700??
- Dacă ajungi să conştientizezi numărul, atunci cu siguranţă îţi imaginezi ce reprezenta Sfânta Sofia.
- E foarte mare.
- Până în anii 1500, când a fost ridicată catedrala din Sevilla, Sfânta Sofia a fost cea mai mare catedrală din lume. Deci timp de 500 de ani a fost neîntrecută.
- A fost ridicată în 500?
- Inaugurată în 537, de către împăratul Justinian, care în clipa în care a văzut-o gata a spus: „Te-am învins, Solomoane!”, făcând referire la Templul lui Solomon din Ierusalim.
- Ce înaltă e! exclamă Malina, privindu-i cupola.
- Peste 55 de metri, baby!
- Cine a construit-o?
- Împăratul a adus doi meşteri, de fapt doi arhitecţi: Isidor din Milet şi Anthemius de Tralles. Cei doi au folosit materiale aduse din Asia Mică, Siria, Egipt sau Grecia, din templele păgâne sau din carierele de marmură.
- E impresionantă! Păcat de mozaicurile distruse.
- Şi Sfânta Sofia a avut de suferit de pe urma luptei împotriva icoanelor, fiindcă era biserica cea mai importantă din imperiu, dar a suferit în special de pe urma cutremurelor. Cupola a fost distrusă de câteva ori numai de către cutremure.
- Ce ecou puternic are!
- Aceasta este una dintre cele mai importante caracteristici ale arhitecturii bizantine şi a geniului celor doi arhitecţi.
- Nu aveau nevoie de microfon!
- Uite, mozaicul acesta, cu Maica Domnului, e deosebit!
- Daa! Imaginează-ţi cum se vedea când întregul perete era acoperit cu fondul auriu!
- Ce cald e! Ce familiar!
- Vino să vezi! Am găsit altul! Ce nuanţe de albastru! Splendid!
- E Hristos Pantokrator, iar lângă El e împăratul Constantin IX Monomahul şi împărăteasa Zoe.
- Uite, dincoace!
- Icoana aceasta e numită „Deisis”, adică „Rugăciune”. Hristos stă pe tronul judecăţii, flancat de Fecioara Maria şi Ioan Botezătorul, care I se închină, cerând milă faţă de întreaga omenire în ziua judecăţii.
Ajungem şi în Loja Împărătesei, locul din care împărăteasa cu suita ei asista la Sfânta Liturghie. Senzaţia e covârşitoare, atmosfera e încărcată.
- Baby, imaginează-ţi cum răsunau cântările religioase aici, din sute de glasuri.
- Mi-ar fi plăcut să asist la o astfel de slujbă, deşi tu ştii că mie nu-mi prea plac spaţiile imense şi aglomerate, mai ales la o slujbă.
- Îmi aduc aminte că odată, prin anii 800, un împărat a venit la slujbă dar a fost implicat într-o tentativă de asasinat. Stătea undeva în centru, sub policandru. Un bărbat a venit din spate şi a ridicat o bâtă asupra lui, dar când să-l lovească şi-a încurcat bâta în policandru.
- S-a petrecut în timpul slujbei?
- Da. Pe de altă parte biserica Sfânta Sofia avea un caracter aparte. Cei care comiteau o infracţiune şi se temeau de repercusiuni se puteau adăposti în biserică, locaşul devenind astfel adăpost pentru ei. Nimeni nu avea voie să-i scoată de aici.
- Nu era o modalitate prea dreaptă de a rezolva problema.
- Se considera că dacă a reuşit să ajungă până aici, atunci merita să fie iertat, măcar de Hristos care sălăşluia aici. Pe de altă parte, răufăcătorul avea posibilitatea ca aici să se căiască de păcate. Au existat multe astfel de cazuri. Uneori a fost vorba de înalţi funcţionari imperiali care au făcut uz de dreptul de azil în Sfânta Sofia. Unii au fost norocoşi. Alţii s-au văzut, totuşi, scoşi cu forţa de gărzile imperiale, care le-au aplicat pedeapsa capitală, trecând peste caracterul protector al bisericii.
Ieşim din Sfânta Sofia impresionaţi de tot ceea ce am văzut. Am făcut o mulţime de fotografii şi ne-am acoperit de imagini de neuitat. După două astfel de obiective ca Topkapi şi Sfânta Sofia e momentul pentru masa de prânz. Descoperim o terasă la soare, destul de căutată, aşa că decidem să ne aşezăm.
- Ce servim? Sunt moartă de foame!
- Tu?? Tu niciodată nu mănânci!
- Azi e altceva. Camerele sultanului mi-au deschis apetitul.
- Atunci servim ceva pe măsură.
- Eu vreau peşte, ceva turkish.
- Eu nu mă mai risc. Iau exact ceea ce vrei şi tu, în felul acesta ştiu sigur că nu mai schimbăm felurile de mâncare.
Comandăm şi apoi rămânem să inspectăm cu privirea împrejurimile. E forfotă, ca peste tot în Istanbul, dar e frumos. Din când în când trece câte un tramvai, urmat de autoturisme de toate felurile, în special cele din gama Renault. Taxiurile sunt cele mai grăbite şi mai lipsite de respect, cum se întâmplă peste tot în lume.
- Baby, aseară am vorbit în emisiunea lui Diaconu despre forfota din Istanbul.
- I-ai cumpărat suveniruri? I-ai promis.
- A fost o promisiune de convenţie. Sunt convins că el a fost de 20 de ori în Istanbul.
- Data viitoare când faci promisiuni adu-ţi aminte că trebuie să le onorezi.
- Dar a fost ceva de convenţie! O discuţie despre nimic, aşa cum se întâmplă în majoritatea timpului în emisiunea aceea!
- Nu contează. Te vei trezi cândva că te întorci acasă şi îl întâlneşti şi îţi dai seama că îţi cere suvenirurile.
- Vrei să comandăm şi Karisik Kompostosu?
- Nu-mi plac compoturile.
- Dar de unde ştii că e compot? Cum să servească aici compot?
- Sunt sigură că e compot.
- Punem pariu?
- Pe ce?
- Pe… pe cea mai scumpă îngheţată din restaurantul acesta!
- Dacă câştig, o să plăteşti amarnic!
- Malina, eu întotdeauna câştig.
Comand Karisik, dar numai pentru o persoană. Urmează ca îngheţata să o dea cel care pierde.
- Baby, am să te iau!
- Malina, ştiu că ai umblat prin lume, dar de data asta îmi pare rău pentru tine.
- Vom vedea imediat.
Ni se aduce felul de mâncare comandat. Peşte cu garnitură de orez şi legume. Arată destul de bine şi cred că şi gustul e delicios, având în vedere mulţimea de aromate care se odihnesc în farfurie. Mâncăm cu poftă, foarte satisfăcuţi de ceea ce am comandat. De data asta nu mai am probleme cu ceea ce a comandat Malina şi sunt convins că voi servi şi o îngheţată delicioasă.
După masă apare desertul.
- Ha! Baby, ţi-am spus să nu te pui cu mine? Malina îşi iese din pene.
- Dar de unde naiba ai ştiut??
- Ce e atât de greu să traduci? Karisik, adică cireşe. Cel puţin aşa bănuiesc. E drept, asortate cu alte fructe, dar tot cireşe. Iar Kompostosu… nu mai are nevoie de traducere. Baby! Eşti bun de plată!
- Nu e corect!
- E foarrrrte corect!
E atât de satisfăcută, încât mă enervează de-a dreptul. Într-un mod plăcut. Oricum, eu trebuie să plătesc.
- Lasă, nu te supăra, am să-ţi dau şi ţie să guşti…
- Nu vreau să gust nimic!
- Nu fii prostuţ!
- Nu e corect. Am să-i cer socoteală chelnerului. Trebuia să scrie şi în româneşte. Sunt convins că sunt mulţi români pe aici.
- Da. Noi doi şi ăla de cerşeşte la colţ. Baby, revino-ţi. Acum vrei să-ţi vină cu meniu în limba moldovenească!
Supărarea mea e mai mult de faţadă. Satisfacţia de pe chipul ei e cel mai important lucru din lume.
Apare şi îngheţata, cea mai scumpă îngheţată din restaurant. Pe o farfurie de un alb imaculat se află câteva globuri de îngheţată, unul din ciocolată, altul în mod sigur din vanilie, altul din ceva ce-mi scapă. Pe marginea lor curge un sirop purpuriu care îl acoperă pe cel roz, probabil din căpşuni. Siropul purpuriu a fost atât de bine aplicat, încât odată ajuns pe farfurie a creat imaginea unui trandafir. De jur împrejurul ansamblului farfuria a fost ornată cu mici cuburi de rahat îngheţat, iar într-unul din colţuri două inimioare din biscuit, presărate cu zahăr pudră desăvârşesc opera de artă.
Malina e încântată de ceea ce primeşte şi, cu ochii în farfurie, a uitat demult de compotul meu răcoritor. Nu-mi rămâne decât să o privesc invidios cum savurează fiecare linguriţă de îngheţată.
Când chinul ia sfârşit, nu atât de mult din cauza poftei pe care mi-a făcut-o, cât din cauza preţului plătit, ne continuăm plimbarea de după-amiază îndreptându-ne spre Moscheea Albastră, ultimul mare obiectiv de astăzi.
- Baby, spui ce vrei, dar aceasta este cea mai frumoasă moschee din Istanbul, după părerea mea, spune Malina.
- De ce?
- Uită-te ce frumoasă e! Şi cele şase minarete care o înconjoară!
- E una dintre caracteristicile moscheei. Nici una nu mai are atâtea în Istanbul.
Facem un tur al clădirii şi apoi intrăm în parcul din spatele ei.
- Baby, suntem în Egipt?
- Nu, dar ne-am fi putut considera. Obeliscul acesta e adus din Egipt. La fel ca orice împărat sau rege, şi cei din Bizanţ au vrut să aibă aproape minunile lumii, aşa că au adus din Theba un obelisc ce măsura vreo 60 de metri la origine. Monumentul s-a spart însă în timpul călătoriei pe mare, aşa că a fost expus doar partea care se vede.
- Ştii egipteana? Vreau să ştiu ce scrie.
- Având în vedere că am lipsit de la ora de egipteană, o să-ţi spun altădată.
- Aici era Hipodromul?
- Da, aici era nebunia oraşului. Constantin a ridicat el un oraş cu biserici, dar nu a lăsat deoparte elementele păgâne, aşa că le-a oferit cetăţenilor un stadion. Aici se dădeau întrecerile cu care de luptă, spectacolele, dar şi revoltele dintre partide. În 532 Hipodromul a fost punctul de plecare pentru răscoala Nika.
- Dar ce pretenţii aveau răsculaţii?
- În Constantinopol existau mai multe partide rivale, dintre care s-au impus două: „verzii” şi „albaştrii”. Partidele acestea fuseseră la origine grupări de suporteri ai concurenţilor din hipodrom. Primii dintre ei, pe fondul unor nemulţumiri faţă de aristocraţie, au ocupat Hipodromul şi au încercat numirea unui alt împărat în locul lui Justinian. Atunci s-a lăsat cu sânge, dar să ştii că împăraţilor nu le era indiferentă părerea partidelor în legătură cu anumite probleme, mai ales că unii dintre ei ajungeau pe tron cu ajutorul uneia sau a celeilalte grupări. De exemplu prin 580 a existat o nouă ceartă între verzi şi albaştri, de data aceasta din cauza numelui pe care trebuia să-l poarte prinţul moştenitor al împăratului Mauricius. Unii voiau să-l cheme Teodosie, alţii ţineau să-l numească Justinian.
- S-a ajuns până acolo încât împăratul îi punea nume copilului său după voia partidelor?
- Cam aşa a fost.
- Mai zi-mi de răscoala Nika.
- Păi totul a început în urma unei competiţii din hipodrom care s-a lăsat cu bătăi şi ucideri la sfârşit. Vinovaţii au fost arestaţi şi mulţi dintre ei condamnaţi la spânzurătoare, dar câţiva urmau să fie doar închişi, la cererea celor două partide. Ca să stingă conflictul, Justinian a organizat un alt concurs în Hipodrom. Palatul imperial era aici, în sudul Hipodromului, deci împăratul vedea totul de la fereastră. Spectatorii s-au adunat, dar erau foarte nemulţumiţi de măsurile luate de împărat împotriva colegilor lor, aşa că spre seară au început să scandeze împotriva împăratului şi şi-au unit glasurile în strigătul „Nika!”, care înseamnă „Cucereşte!”. Apoi cu toţii, verzi şi albaştri, au asediat palatul.
- Ziceai că l-au pus pe altul împărat.
- Au încercat. Asediul palatului a ţinut câteva zile, timp în care Justinian era pe punctul să abdice şi să plece, dar soţia lui, Teodora, a avut o replică de milioane: „Nu voi trăi ziua în care nu voi mai fi salutată ca împărăteasă”.
- Ce-a făcut?
- L-a pus pe un eunuc foarte renumit, Narses, să se ducă în Hipodrom cu o valiză mare de aur, pe care acesta a dat-o grupării albaştrilor, cu menţiunea că împăratul e de partea lor. Tertipul a funcţionat imediat şi verzii au început să fie bătuţi de albaştri. Ulterior a intervenit armata generalului Belizarie, care i-a făcut praf şi pulbere pe verzi. Din clipa aceea Justinian nu a mai avut probleme în Constantinopol.
Ne îndreptăm spre nord, pe nişte străduţe înguste, spre Forumul lui Constantin.
- Baby, aici a fost inugurată, în 11 mai 330, Columna lui Constantin, la baza căreia se spune că au fost aşezate raze de soare din coroana lui Apollo, bucăţi de spini din cununa lui Hristos şi fragmente din Sfânta Cruce. Forumul care o înconjoară era împodobit cu statui ale zeităţilor păgâne, ale sfinţilor creştini şi ale împăraţilor romani. Un amestec foarte interesant care caracterizează perfect perioada lui Constantin.
- Dar el era creştin, nu?
- A fost primul împărat creştin. S-a botezat pe patul de moarte, deşi s-a implicat destul de mult în problemele creştine, încă cu 20 de ani înainte să moară. O diferenţă trebuie să facem, oricum, între decizia lui de a deveni creştin şi atmosfera încă destul de păgână din imperiu şi din Constantinopol. Nu mai departe în urmă cu 30 de ani, prin 300, creştinii erau arşi pe rug sau decapitaţi cu miile, în acelaşi loc. O să avem timp să îţi povestesc şi despre partea asta a istoriei.
- Ce înălţime are coloana aceasta?
- Undeva la 35 de metri. În vârf se afla o statuie a lui Constantin, dar în 1106 a căzut şi a fost înlocuită cu o cruce. În partea de nord a Forului se afla clădirea Senatului din Constantinopol, pentru că ţi-am spus, împăratul ţinuse să aducă aici toată organizarea administrativă şi politică din Roma. Constantinopolul se va şi numi întotdeauna „A doua Romă” sau „Noua Romă”.
- Păcat că această coloană e în renovare. Nu prea vezi mare lucru în spatele schelelor.
- Să sperăm că va fi o renovare reuşită. Merită toată atenţia.
- Cum ţi-ar fi plăcut să stai pe o astfel de coloană, să vezi oraşul, babe?
- Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut neapărat. Având în vedere că sus era o statuie a împăratului care mergea pe ideea statuii lui Apollo, nu cred că mi-ar fi plăcut să mă vadă toţi cetăţenii. Imaginează-ţi Statuia Libertăţii, dar să fie bărbat şi să fie în bustul gol. Cam aşa arăta Constantin pe columnă.
- Ce mai vedem azi?
- Păi având în vedere că e doar ora 16.00, propun să ne luăm bicicletele de la hotel şi să trecem de cealaltă parte a golfului, să vizităm magazinele.
- Am terminat de văzut obiectivele turistice?
- Pe partea aceasta a oraşului, cam da. În restul zilei facem misiuni de spionare a centrelor comerciale şi a magazinelor.
- Perfect! Vreau să văd cu ce se laudă turcii!
După o oră suntem pe biciclete, trecem Podul Galata şi ajungem în cartierul cu acelaşi nume. Aici lumea pare schimbată, străzile sunt pline de magazine moderne, clădiri noi şi instituţii bancare.
Nu rezistăm tentaţiei şi vizităm şi Turnul Galata, o construcţie genoveză care la inaugurare a fost cea mai înaltă clădire din Constantinopol.
- Baby, se spune că prin 1600 un tip a zburat de pe turn cu nişte aripi confecţionate rudimentar şi a reuşit chiar să facă o aterizare bună. Sultanul s-a speriat de faptul că acel om reuşeşte orice-şi pune în gând să facă, aşa că i-a oferit un sac de aur şi l-a trimis în exil, în Algeria.
- Vezi ce înseamnă să nu-ţi vezi de treaba ta?
- Da, dar s-a ales cu sacul de aur! Şi cred că nici în Algeria n-a stat locului, deşi a trebuit să rămână acolo până la moarte. Păcat că lumea antică sau medievală nu a avut posibilitatea să consemneze toate evenimentele locale importante. Am fi fost uimiţi de câte lucruri minunate am fi citit.
- Am fi înnebunit, baby, am fi înnebunit, spune Malina urcând în şa.
Ajungem pe bulevardul Istiklal, probabil centrul comercial al Istanbulului. Peste tot magazine moderne, lume multă pe un bulevard pavat şi închis circulaţiei maşinilor. Doar tramvaiul mic şi roşu trece din când în când, sunând din clopoţel.
Magazine de îmbrăcăminte, de încălţăminte, bănci, librării, galerii, cinematografe, restaurante, cafenele, tot ce vrei. În Piaţa Taksim facem fotografii cu un monument care reprezintă probabil ideea de luptă şi independenţă a Turciei.
- Ce independenţă, babe? întreabă Malina. De cine a trebuit să se elibereze Turcia?
- Ştiu eu? De ea însăşi. Kemal Ataturk e considerat eroul Turciei moderne, pentru că a rupt-o cu trecutul şi a impus nişte reforme radicale în toate domeniile.
- Cred că a fost şi motivul pentru care Turcia e o ţară atât de înaintată astăzi, deşi e ţară musulmană.
- Uite, baby, Hotelul Intercontinental. Nici minarete, nici cupole. Pur si simplu modern! Satisfacţia Malinei vine din atracţia faţă de tot ceea ce este contemporan, civilizat şi cu condiţiile minime de viaţă asigurate.
- Vom sta aici data viitoare.
- Uite, altul, şi mai interesant. Ritz-Carlton!
- Face parte din Topul 100 al celor mai înalte clădiri. În acesta vom sta a treia oară când vom veni la Istanbul.
- Da, da! Glumeşti!
- Cât poate fi de scump? Mergem să întrebăm?
- Vrei să ne dea afară cu biciclete cu tot?
- Doar „să facem o întrebare”.
- Baby… fii serios! Ne-am lăsat cardurile acasă, spune Malina râzând.
- Acesta ce stadion e? Sper că ţine de Galatasaray.
- Nope! Scrie BJK Inonu Stadyumu! Baby, nu le prea ai cu fotbalul, aceasta e arena celor de la Beşiktaş, râde ea.
- Stai puţin! Şi Galatasaray unde e? Am trecut de el??? Ah, nu, m-am speriat! E undeva mai la nord.
- Eşti ciudat. Ţi-a mai spus cineva că eşti ciudat? Te afectează atât de mult să ratezi un stadion?
- Toată lumea mi-a spus că sunt ciudat, râd eu, dar să ştii că nu e un stadion oarecare. Aici a jucat Hagi, „fratele” tău şi în plus, dacă e să favorizez cu vreo echipă din Turcia, atunci eu sunt fan Galatasaray.
- Chiar eşti ciudat, baby.
Coborîm pe lângă Hotelul Elveţian şi ajungem aproape de ţărm, în preajma palatului Dolmabahce, fosta reşedinţă a lui Ataturk. Pentru că e deja spre seară, palatul s-a închis, aşa că nu ne rămâne decât să-l fotografiem.
Urcăm apoi spre Hotelul Plaza şi ajungem în sfârşit la Stadionul Ali Sami Yen, reşedinţa celor de la Galatasaray.
- Campionii, campionii, ole, ole, ole!
- Babe, eşti nebun!
Câţiva tineri trec pe lângă noi zâmbind.
- Sunt liber să mă manifest în ţara lui Hakan Şukur!
- Chiar ai luat-o razna!
- Stăteam nopţi întregi uitându-mă la Galatasaray în Liga Campionilor!Şi muream de ciudă când erau bătuţi de câte o echipă de-aia cu pedigree.
- Hai să plecăm până nu ne ia cineva la întrebări.
- Nu plecăm nicăieri! Am venit să aducem aerul de România!
- Babe…
- Apropos, baby, ştii ce a făcut unul de la vulcanizare pe vremea lui Ceauşescu?
- Nu vreau să ştiu!
- A venit unul cu o maşină din vest să-şi schimbe cauciucul. Şi omul nostru de la vulcanizare a desfăcut căpăcelul de la roată şi stătea cu faţa în calea aerului care ieşea, spunând satisfăcut: „Aaahhhh! Aer din Vest!”
- Ha, ha, ha! Eşti complet nebun!
- Aş fi vrut să stăm la un meci, dar cum e vineri şi cum ei sunt musulmani, sigur nu au meci astăzi.
- Hai să plecăm. Trebuie să găsim un hotel.
- Îl găsim în câteva minute. Ai răbdare.
- Mă omori cu Galatasarayul tău!
Plecăm în căutarea unui hotel. Soarele apune undeva după clădiri, dar nu ne stresăm, hoteluri găsim peste tot. Nu suntem în savană.
După ce ne stabilim într-un hotel curăţel, nu foarte scump dar „cu condiţii”, ieşim la plimbarea de seară. Am ochit ceva impresionant, nişte clădiri moderne şi foarte înalte şi vrem să ştim ce e acolo.
- Ha! Uite, credeam că e vorba de clădiri pentru birouri, dar sunt construcţii rezidenţiale. Metrocity Residences! Faima Levantului!
- Sunt impresionante. Oare putem să le vizităm?
- Hai să încercăm.
Din întâmplare a treia dintre clădiri e de fapt un Shopping Center. Unul de lux. Nu suntem nişte necunoscători într-ale shopping-ului, dar parcă tot e impresionant ceea ce vedem. Parcă suntem în paradis! Pe cele câteva etaje ochii ne fug în toate părţile, la magazinele de lux, dar produsele sunt pentru noi obiecte de muzeu: privim, dar nu atingem.
Cineva sesizează statutul nostru de turişti şi ne întreabă dacă am vizitat şi Kanyon Shopping Center. Nu avem idee despre ce e vorba, dar suntem foarte bucuroşi să aflăm că e în apropiere. După ce terminăm plimbarea prin Metro City mergem să vedem ce e dincolo. Nu ne interesează atât magazinele, cât arhitectura spectaculoasă a clădirii. Totul e construit în curbe incredibile, armonioase, nemaivăzute. Luminile serii amplifică senzaţia de extraordinar şi sentimentul că ne aflăm în Vegas!
- Ce frumos e, şopteşte Malina.
- Reflectoarele acestea roz care se înalţă pe cer te fac să te simţi în luna de miere!
- Deci aici voiai să mă aduci de prima dată! Aceasta era surpriza ta!
- Ai văzut că ai înţeles totul?
- E minunat, babe!
Luăm cina într-unul din restaurantele mall-ului, într-o atmosferă romantică. E nemaipomenit totul, de la mediul înconjurător la servire şi felurile de mâncare gustoase.
Ne întoarcem la hotel după vreo trei ore de plimbare prin magazinele turceşti. Am făcut o grămadă de fotografii pe care va trebui să le descărcăm pe un suport magnetic şi să le trimitem acasă. Toate sunt foarte frumoase şi nu merită să riscăm să le pierdem sau să le distrugem din greşeală. N-a trecut decât o săptămână de când suntem pe drum şi deja am umplut un compact-disc.
Deşi mâine vom părăsi probabil Istanbulul, cred că am avut parte de un final spectaculos şi extrem de nimerit. Sunt locuri care trebuiau văzute, trăite şi gustate. Poate cândva vom reveni, pentru că atmosfera a fost fantastică: relicve făcătoare de minuni, ziduri impunătoare, biserici bijuterii îmbrăcate în mozaic, străzi cu terase relaxante, moschei bogate, parcuri bătrâne, palate încărcate în aur, mall-uri strălucitoare, băi fierbinţi şi peste tot, istorie veritabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu