- Baby, unde era turnul acesta aseară? N-am mai avut ochi pentru el.
- Aseară eram îmbătaţi de tot ceea ce am văzut.
- Cred că e cel mai înalt turn din partea aceasta de lume.
- Iş Bank. Aşa-i zice, Iş Bank. Nici nu mă aşteptam să fie clădirea vreunui azil de bătrâni.
- Cred că şi celelalte două turnuri fac parte din acelaşi ansamblu. Probabil e o bancă foarte profitabilă.
- Trebuie să trecem pe lângă turn, apoi ne îndreptăm spre mare, spre Podul Fatih Sultan Mehmet.
- Sunt atâtea maşini! Abia aştept să ies din infernul acesta.
După ce trecem de Iş Bank intrăm în linie dreaptă pentru podul peste Bosfor, dar apare marea problemă: la punctul de taxare, asemănător celor de pe o autostradă, ni se spune că nu avem voie să trecem cu bicicletele. Asta ne dă peste cap socotelile.
- Ce facem?
- Păi va trebui să ne întoarcem într-unul din porturile mici din strâmtoare, de unde să luăm o cursă spre celălalt mal. Cel mai aproape pare a fi Bebek.
- Puteau să ne lase să trecem!
- La ce trafic e pe şosea şi la cum circulă turcii cu maşinile, mai sigur e cu barca.
- Măcar să ne apropiem să facem câteva poze.
După ce rezolvăm problema cu pozele căutăm o rută cât mai scurtă spre sud şi reuşim să ne strecurăm spre Bebek chiar pe malul mării. După doar un kilometru găsim şi motivul pentru care nu am fost lăsaţi să trecem podul pe bicicletă: în drum ne apare celebra fortăreaţă Rumeli Hisari.
- Baby, aş fi murit de ciudă să-mi fi adus aminte ulterior că am trecut pe aici şi n-am văzut-o!
- Dar ce e aici? Iar moschee?
- Nu, doar o fortăreaţă. Dar foarte importantă.
- Ce e cu ea?
- Rumeli Hisari. Construită în patru luni de zile de meşterii lui Mehmet II, înainte de a asedia Constantinopolul. Pe cealaltă parte e Anadolu Hisari. Cele două erau ca nişte vame sau porţi pentru tot ceea ce trecea prin strâmtoare. Au avut o istorie foarte interesantă.
- Tot ce e aici a fost construit în patru luni?
- Sultanul i-a pus pe trei funcţionari otomani să se ocupe cu construcţia. Zice că erau mii de muncitori.
- Baby, schimbă Malina discuţia, mai jos este un alt pod. Să mergem până acolo şi să încercăm să trecem pe acela.
- Aşa vom face, deşi mi-e teamă că seamănă cu cel de mai sus.
- Vom avea parte şi de o plimbare super pe malul strâmtorii.
Accesul pe Podul Bosfor, aflat mai jos, e interzis pietonilor şi bicicliştilor. Va trebui să trecem cu barca.
- Baby, să-ţi zic o fază tare: în 2005 David Coulthard a trecut pe pod cu bolidul de Formula 1 şi tot atunci, dar cu o altă maşină, a fost amendat pentru că nu a plătit taxa de pod, de la care sunt exceptaţi doar preşedintele, poliţia şi Salvarea.
- Ăştia sunt tari de fiecare dată. Cu cât l-au amendat?
- Cu 20 de euro.
- Foarte mult! râde Malina.
La sud de pod, în imediata vecinătate, se află staţia Ortaköy, de unde luăm vaporaşul pentru malul estic. Despărţirea de Europa e emoţionantă, pentru că e prima dată când părăsim continentul şi în faţă ne aşteaptă o lume aproape necunoscută. Frumuseţea Istanbulului, văzut de pe apă, nu ne lasă însă timp de regrete. Plimbarea cu vaporaşul e minunată şi ne permite să facem o sumedenie de fotografii. Podul Bosfor, aflat în apropiere, e şi el un mare punct de atracţie. Păcat că n-am reuşit să-l trecem cu bicicletele…
Acostăm la Kuzguncuk, un cartier de pe malul asiatic. Ne îndreptăm apoi spre sud, rulând o porţiune de drum pe mal, apoi prin cartier.
Suntem în Asia!!!!
După o oră de căutări ajungem în Portul Kadicöy. Străzile aglomerate şi traficul obositor ne-au împiedicat să fim foarte eficienţi în expediţia noastră.
- Baby, ne aflăm într-unul dintre cele mai importante oraşe din antichitate.
- Nu suntem tot în Istanbul?
- Ba da, dar acum 1500 de ani aici era un oraş aparte, Calcedon. „Oraşul orbilor”.
- A, cred că ştiu! Îi spunea aşa pentru că locuitorii nu vedeau cât de profitabilă e partea cealaltă a strâmtorii, Cornul de Aur, pe care se vor aşeza ulterior romanii, grecii şi turcii.
- Bra-vo! Ce vedem aici?
- Păi am putea să mergem la balonul acela galben din port, să vedem ce e cu el.
- Aşa vom face.
Pentru un preţ bunicel avem posibilitatea să vedem oraşul de la o înălţime de 200 de metri. Malina e fericită. Priveliştea e extraordinară! În apropiere se află clădirea mare a gării Haydarpaşa şi portul cu mulţimea de steguleţe roşii şi albastre. Mai departe e dealul împădurit al unui cimitir. Dincolo de golf se vede Istanbulul, Podul Bosfor, până şi clădirile Iş Bank şi Metrou City!
- Uite, Malina, acolo am fost noi ieri!
- Şi dincoace am fost alaltăieri! Uite Topkapi!
- Eu nu văd decât Constantinopolul şi Calcedonul, două oraşe bizantine.
- Eu văd mall-urile, terasele din Istanbul şi palatele sultanilor, râde Malina.
- Uite, aici în Kadiköy trebuie să vizităm biserica aceea galbenă. Pentru mine e locul cel mai important din cartier.
- Dar stadionul acela? Ce e cu el?
- Hm… cred că e stadionul lui Fenerbahce. O să-l vedem de aproape, dar nu mă întreba ceva despre echipă, că nu ştiu. Ţi-am spus că eu sunt cu Galata.
- Atunci eu am să ţin cu Fenerbahce, spune ea convinsă.
- Nesuferito!
- Cineva trebuie să fie şi cu ei.
După ce coborîm din balon vizităm biserica Sfânta Eufimia, astăzi un locaş grec ortodox.
- Baby, biserica aceasta este închinată Sfintei Eufimia, o fecioară creştină care a fost martirizată la Calcedon în 307. Poate că locaşul n-ar fi fost atât de important dacă nu s-ar fi ţinut aici al IV-lea Sinod Ecumenic din istoria Bisericii.
- Eşti foarte entuziasmat de chestia asta.
- Păi sunt. A fost cea mai importantă adunare din primul mileniu creştin, atât ca număr de participanţi, cât şi din punctul de vedere al efectelor pe care le-a avut.
- Câţi au fost?
- Numărul lor variază între 560 şi 620.
- Episcopi? Atâţia?
- Da. Au venit reprezentanţi de la Roma, din Africa (mă refer la partea de vest a Africii, zona Tunisiei de azi), dar cei mai mulţi au fost din Răsărit.
- Bine, dar n-au putut încăpea aici!
- Probabil aici era o biserică mult mai mare. Oricum, la fel cum s-a întâmplat şi la celelalte sinoade, împăratul a pus la dispoziţia participanţilor toate condiţiile pentru ca aceştia să se simtă bine.
- E totuşi, un efort considerabil să cazezi 600 de episcopi, care probabil veneau cu suita, nu?
- Suita reprezenta una sau două persoane în plus. Un diacon sau un preot.
- Şi ce-au făcut aici?
- Păi povestea e lungă şi a început cu câţiva ani înainte, la Constantinopol. Un călugăr pe nume Eutihie, în acţiunea lui înverşunată de a combate unele erori dogmatice legate de persoana lui Hristos, a căzut în extrema cealaltă. Eutihie spunea sus şi tare că Iisus Hristos nu a putut fi doar un „om special”, aşa cum zicea patriarhul Nestorie al Constantinopolului, adversarul său. Hristos nu era doar un om cu ceva calităţi, iar Fecioara Maria nu era doar o femeie care a născut un om-geniu. Hristos era în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu Tatăl să ne mântuiască, deci era Dumnezeu care luase un trup uman. Până aici totul corect, doar că Eutihie, mânat de dorinţa lui de a apăra dumnezeirea lui Hristos, s-a trezit spunând că de fapt Hristos e atât de mult Dumnezeu, încât partea sau firea umană din El aproape că nici nu mai există, se topeşte în cea dumnezeiască.
- Deci că Hristos e un fel de Dumnezeu care a împrumutat un trup, apoi trupul său a sfârşit prin a se transforma în Dumnezeu, fără să mai aibă nici o calitate umană.
- Ceva în sensul acesta. Bine, termenii aceştia erau foarte periculoşi atunci, pentru că încă Biserica nu-şi formulase întreaga învăţătură despre Dumnezeu şi Iisus Hristos. Deci era periculos să te joci cu termenii şi se întâmpla des ca vreunul, chiar fără să vrea, să ajungă să vorbească prostii.
- Cam cum ne-am da noi astăzi cu părerea despre Univers.
- Exact. Ei bine, erorile lui Eutihie duceau la nişte concluzii şocante. Dacă Hristos era doar Dumnezeu, deci trupul uman din el dispăruse sau se topise în dumnezeirea Sa, rezulta că El n-a făcut de fapt nimic pentru noi. Că a rămas ceea ce era şi înainte de a veni pe pământ. Mai mult, însemna că atunci când s-a jertfit pe cruce El nu s-a jertfit ca un om sau cu firea umană alături de cea dumnezeiască, ci s-a jertfit ca Dumnezeu, deci era imposibil să sufere, să piardă jocul cu diavolul sau să ne facă nouă iertate păcatele. Îi era imposibil să ne readucă în bune relaţii cu Dumnezeu, atâta timp cât firea umană nu participa cu nimic la jertfa aceea.
- Am înţeles.
- Erorile lui Eutihie au fost sesizate imediat de noul patriarh al Constantinopolului, Flavian, un om deosebit. Dar călugărul avea pile la curtea imperială a lui Teodosie II şi a reuşit să-l aducă de partea sa şi pe patriarhul Alexandriei Egiptului, Dioscor, un tip cu o foarte mare putere. Povestea lui Eutihie avea să fie tranşată la un sinod care urma să se ţină la Efes, pe coasta de est a Turciei asiatice de azi. La acel sinod, în 449, Dioscor a condus ostilităţile şi a prezidat o adunare de episcopi înconjuraţi de gărzile imperiale şi de o adunătură de călugări care îi ameninţau cu bătaia. Toţi au semnat cum au vrut Dioscor şi Eutihie, iar Flavian şi o parte dintre cei care au refuzat să semneze deciziile au fost bătuţi şi exilaţi. Dealtfel Flavian a şi murit la câteva zile după ce fusese bătut.
- Incredibil!
- Aşa ceva nu se mai întâmplase în toată istoria Bisericii. Papa Leon, aflat la Roma, a fost atât de scandalizat de ceea ce se întâmplase încât a numit adunarea de la Efes „sinod de tâlhari”.
- Şi ce s-a întâmplat apoi?
- Un an mai târziu împăratul Teodosie II a murit într-un accident de călărie şi sora lui, Pulheria, cea care a ridicat biserica de la Vlaherne şi care i-a urmat la tron s-a căsătorit cu renumitul general Marcian. Amândoi erau în vârstă, deci cred că a fost mai mult o căsătorie de convenienţă, pentru ca un bărbat cu mână forte să conducă destinele imperiului. Dealtfel Pulheria era foarte apropiată de latura monahală, se ocupa foarte mult cu problemele religioase şi nu era atrasă de politică. Ei bine, cei doi au convocat imediat un nou sinod, la Calcedon, pentru a reanaliza problema dogmatică. În 8 octombrie 451 s-a deschis aici cel mai mare sinod ecumenic, în care Dioscor şi Eutihie au fost condamnaţi pe baza mărturiilor şi acuzaţiilor aduse de cei persecutaţi şi a fost emisă o hotărâre sinodală legată de persoana lui Hristos. A fost cea mai importantă şi mai fermecătoare formulare scrisă vreodată de mâna omenească, la adresa lui Hristos. Printre altele se spunea acolo: „Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate, fiind în toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu, s-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după dumnezeire, iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi şi pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit. Ultimele patru atribute ale lui Hristos erau o formulare genială despre ceea ce este şi ceea ce nu este El, pentru că se refereau la ceea ce cunoaştem despre El, dar şi la ceea ce nu ştim şi nu putem afla, datorită caracterului său divin.
- Va trebui să-mi scrii pe ceva hotărârea aceea sinodală. N-aş putea s-o ţin minte.
- E foarte logică, dar în acelaşi timp e şi foarte adâncă. E rezultatul a sute de ani de gândire creştină. Ca să o înţelegi, trebuie să stai în linişte, să o gândeşti şi să-i descoperi înţelesul. Sunt convins că te va fermeca şi vei înţelege multe despre Iisus Hristos.
- Ce s-a mai întâmplat aici?
- Aici totul s-a încheiat cu o festivitate la care a participat şi împăratul. În schimb după ce toţi au ajuns pe la casele lor, unora nu le-au plăcut deciziile. O mare parte dintre episcopii din Siria şi Egipt au fost nemulţumiţi de hotărâri şi au rupt legăturile cu Biserica, spunând că ideile de la Calcedon sunt ideile unei Biserici „imperiale” care s-a rupt de tradiţia şi dogmele Părinţilor. În realitate cele două regiuni se aflau de mai mult timp sub altfel de influenţe şi parcă abia aşteptau momentul să se rupă de centru. Egiptenii erau nemulţumiţi că liderul le fusese condamnat, iar orgoliul lor avusese de suferit. Şi ei, şi sirienii considerau că la Calcedon Biserica s-a întors din nou spre nestorianism (învăţătura patriarhului Nestorie al Constantinopolului despre Hristos – omul-geniu) şi s-au rupt de Biserică, înfiinţând tot felul de grupări monofizite. Termenul „monofizit” vine de la grecescul „mono-fisis”, care înseamnă „o singură fire” şi se referă la învăţătura egiptenilor şi sirienilor că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască).
- Complicat.
- Deloc. Rezumatul e acesta: Calcedonul a stabilit calea de mijloc între nestorianism şi monofizism, dar a distrus unitatea Bisericii din cauza încăpăţânării unora de a merge pe propriile căi.
- Deci din 451 Siria şi Egiptul n-au mai făcut parte din Biserică?
- Biserica şi-a numit ulterior proprii reprezentanţi în Siria şi Egipt, pentru că provinciile au rămas în continuare sub tutela politică a Imperiului Bizantin. Dar Bisericile Monofizite s-au dezvoltat mai puternic decât curentul originar şi l-au sugrumat. Ele au devenit un fel de Biserici naţionale, ceea ce şi-au şi dorit de la început: Biserica Monofizită din Egipt, Biserica Monofizită Siriană, etc.
- Prin urmare noi ne aflăm pe locul celebrului sinod ecumenic de la Calcedon…
- La fel de important pentru mine ca Sfânta Sofia din Constantinopol.
- Mda. Acum va trebui să vedem şi stadionul, ca să contrabalansăm situaţia. Eu vreau partea modernă.
- N-aş putea spune că mă impresionează ceva la stadionul celor de la Fenerbahce.
- Nici pe mine, pentru că nu cunosc pe nimeni din echipă şi sincer, nici nu mă interesează. Dar e doar ideea de a compensa anticul cu modernul.
Ajungem la stadion. Trebuie să recunosc că pare mai interesant decât cel al Galatei, pentru că are un mall la intrare şi imi plac culorile: galben şi albastru închis. E o construcţie modernă, plăcută. Nu degeaba a fost ales ca loc de desfăşurare a Finalei Cupei UEFA din 2009!
- Baby, ai văzut unde te-am adus? mă citează Malina, încântată.
- Mda! Frumos. „Şükrü Saracoğlu”. De unde-i vine numele?
- Întreabă-mă să te-ntreb! De la vreun jucător de mai demult. Sau de la vreun proprietar.
- Hai să citim.
Aflăm că Şükrü Saracoğlu a fost preşedintele clubului Fenerbahce şi prim ministru al Turciei în perioada interbelică.
- Gata, am terminat şi cu stadionul, acum vom urca în şa şi vom părăsi Istanbulul. Avem ceva de mers, vreau să-ţi fac o surpriză.
- Ce surpriză? Iar surpriză?
- De data asta o să-ţi placă, dar nu mai discutăm, plecăm.
Ieşim într-o stradă care ar trebui să ne scoată din zona rezidenţială, dar durează foarte mult până se întâmplă asta. Ne oprim la un Carrefour, unde mâncăm şi facem un tur prin mall. Dacă n-am da de afişe şi etichete în limba turcă, am putea spune că suntem la Cluj.
Drumul nostru continuă apoi în paralel cu o autostradă, pe care o intersectează adesea. După două ore reuşim să ieşim din zona rezidenţială şi luăm în piept dealurile pe ceea ce se numeşte „Bulevardul Istanbul”, în realitate o şosea naţională cu numărul 34-25.
- Baby, mergem aşa, în neştire?
- Nu, Malina, te duc la un parc. Istanbul Park.
- E ceva interesant în parcul acela?
- Ceva foarte interesant.
- Vreo moschee? Vreo cetate?
- Nimic din toate astea.
- Vreo grădină zoo? Haide, spune-mi!
- Ţi-am zis că e surpriză! Nu mai insista!
- Ok. Nu te mai întreb nimic, nesuferitule!
- Poţi să mă întrebi orice altceva.
- Păi hai să vedem… ce e cu casele astea pe aici? Să nu-mi spui că până în zona aceasta se întinde Istanbulul!
- Nu ştiu, baby. Dar ar fi, într-adevăr, mare de tot dacă ajunge până aici.
Pe dreapta şi pe stânga noi zone rezidenţiale, unele în construcţie, altele terminate. Case extraordinare, cu piscine şi gazon, aşa cum vezi în reclamele imobiliare.
- Ha! Ştiu unde mergem! Am văzut un indicator!
- Nu cred că ştii!
- Mergem la circuitul de Formula 1!
- Hm.. Pana mea! Vezi cum e şi cu indicatoarele astea? Când nu există, sunt rele. Când există, îţi dau surprizele peste cap.
Malina râde satisfăcută. N-am reuşit să păstrez secretul despre destinaţia noastră.
În câteva minute ajungem la Istanbul Park, locul în care se desfăşoară cursele de Formula 1, sau, ca să folosim formularea turcă, „Petrol Ofisi Turkish Grand Prix”.
- Ce regiune interesantă au ales pentru circuit! Între nişte dealuri, destul de departe de oraş…
- Dar ce şosele duc la parc! Trebuie să recunosc că au unele dintre cele mai bune şosele.
- Bernie Ecclestone spunea despre circuitul acesta că e cel mai bun din lume.
Intrăm în incinta circuitului şi ascultăm liniştea care ne înconjoară. Nu se aude decât vântul.
- Când te gândeşti că acum două săptămâni aici era o gălăgie de nedescris!
- Da. Şi aici s-au aflat Raikkonen şi Alonso…
- Şi Massa…
- Verde cu albastru! Cine a ales combinaţia asta, babe?
- Te referi la zonele de refugiu de lângă circuit? Poate ştiau ei ce ştiau despre partidele din Constantinopol, spun eu, amuzat.
- Sunt convinsă că la alea s-au gândit când au vopsit refugiile!
- Care crezi că e cel mai bun loc pentru a asista la o cursă?
- În afara celui din cock-pit? Malina râde. Mi-a dat răspunsul cel mai neaşteptat.
- Mda… În afara aceluia…
- Păi cred că în capătul liniei drepte de la start ar fi o variantă. Sau undeva, pe la jumătatea ei, acolo unde se aud motoarele. Dar eu aş prefera la capătul liniei de start. Întotdeauna vor fi doi-trei care o vor da în bară la start, atunci când se vor înghesui în prima curbă.
- Singura parte proastă la acest circuit e că nu are o curbă strânsă la capătul liniei drepte.
- Mi-ar fi plăcut mult să fiu aici acum două săptămâni. Dar nu-i nimic, când ne vom întoarce pe partea cealaltă a lumii poate vom prinde o cursă pe undeva prin Europa.
- Cu siguranţă, baby.
După o oră de relaxare pe circuitul de la Istanbul ne întoarcem pe şosea şi ne îndreptăm spre Golful Izmit. Ne intersectăm din nou cu autostrada, dar nu avem nici o legătură cu ea. Drumul nostru duce prin oraşul Gebze, numit în antichitate Libyssa.
- Acesta e locul în care Hannibal s-a sinucis pentru a nu fi prins de romani. Destul de departe de casă, remarcă Malina.
- Era din Cartagina. Şi a trecut cu elefanţii prin Spania şi prin Munţii Alpi, ajungând în Italia.
- Ce groază pe romani să-l vadă venind cu elefanţii!
- Ca să scape de el romanii au apelat la un şiretlic. Scipio Africanul, care era un elev de-al lui Hannibal, a făcut o campanie spre Cartagina, determinându-l pe comandantul african să se întoarcă pentru a-şi apăra cetatea. În felul acesta l-a făcut să iasă din Italia. Apoi l-a învins definitiv în bătălia de la Zama, unde a folosit tacticile profesorului său.
- Baby, ce îngrămădire în oraşele astea turceşti! Blocuri peste blocuri şi case din case. Parcă toţi ar fi vrut să stea în centru!
- Probabil aşa le place să stea. Să fie un fel de reminiscenţă din perioada în care stăteau mai mulţi într-un cort?
- Nu fii nesuferit. Există o explicaţie, dar nu cred că am găsit-o pe cea bună.
- Se lasă seara, imediat o să apună soarele. Eu zic să ne oprim undeva în zonă, pentru că mai încolo vom intra din nou în oraş.
- Hai să ne oprim pe malul mării.
Ieşim din Gebze şi apoi din Tavşancil şi după câţiva kilometri desfacem cortul pe ţărm, nu departe de şosea şi de autostradă. Priveliştea e minunată. Dincolo de apele golfului se văd oraşele de pe malul celălalt. Apa mării e de un albastru splendid, dar numai înspre partea închisă a golfului, pentru că în larg capătă nuanţe roşii-maronii de la soarele care apune.
- Baby, îţi place la mare?
- E de o sută de ori mai frumos decât într-o cameră de hotel sau în oraş! Aş putea să rămân aici câteva zile şi tot nu m-aş plictisi!
- Păcat că nu avem undiţe. Am fi putut pescui ceva.
- Babe! Iar vrei să pescuieşti? Săptămâna trecută voiai să prinzi balena.
- Dar uită-te şi tu ce frumos e aici! Am putea să stăm pe mal, pe pietrele acelea şi să pescuim, să bem un pahar de vin sau altceva şi să povestim. Îmi aduc aminte că odată am încercat să pescuiesc păstrăv. Erau foarte mulţi şi se plimbau aşa, în grup, la suprafaţa apei, iar când le aruncai o bucată de pâine săreau toţi, flămânzi, pe ea. Am făcut repede o undiţă dintr-un băţ, am pus o aţă, am pus ac, am avut şi momeală, dar nimic. Nici unul nu s-a apropiat de momeala mea.
- Ştii care cred că e explicaţia? E una simplă, babe. Nu te ştii.
- Uite, o să-ţi demonstrez că mă ştiu. Mâine o să-mi cumpăr undiţă şi o să vezi că prind!
- Bine, bine… Cum zici tu. Sper că nu vom trăi din ceea ce prinzi tu.
- Poţi să râzi cât vrei. O să vezi că o să prind.
- Uite ce frumos e pe apă! E atâta pace! Dincolo se aprind luminile în oraş.
- E mult mai frumos pe partea aceasta.
- Ştii ce e cel mai frumos din tot ceea ce există?
- ?
- Faptul că sunt cu tine aici. E cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu