Sâmbătă, 17 mai 2008. Ideea

Aseară, stând la discuţie cu prietenul nostru, am descoperit că are o idee super bună. Spunea că trebuie să dăm şanse încercării noastre şi să o facem cât mai plină de reuşită, aşa că el a propus să ne facem reclamă, să creem un brand al nostru care să ne faciliteze expediţia şi chiar să ne ofere beneficii. „Beneficii”. Termen pe care nu l-am avut în vocabular în legătură cu această încercare a noastră şi nici nu intenţionăm să-l aducem în discuţie. Nu vom transforma expediţia noastră într-o afacere. În schimb, dacă se poate, vom primi bucuroşi sprijin pentru ca să reuşim.

Ideea prietenului nostru a fost una strălucită. Va vorbi cu un amic bine cunoscut care are o televiziune. Amicul cu pricina va lua legătura cu noi, ne va oferi spaţiu de emisie, va avea exclusivitate asupra transmiterii ştirilor despre noi şi despre locurile prin care vom ajunge. În schimb noi vom beneficia de asistenţă financiară şi probabil vom deveni cunoscuţi în ţară pentru încercarea noastră.

În dimineaţa aceasta l-am lăsat pe prietenul nostru să se ocupe de problemă, cu speranţa că va şi reuşi şi am ieşit din Bucureşti prin sud, în ceea ce sperăm că va fi ultima zi petrecută în România, înainte de încheierea expediţiei.

Până la Călugăreni drumul pare ok, fără ceva interesant. Trecem peste râul Argeş, apoi ajungem la Neajlov. Braţul de apă pare la fel de mocirlos ca în timpul lui Mihai Viteazul. Oare aici să fi fost locul în care domnitorul l-a bătut pe Sinan Paşa?

- Imaginea pare ruptă din cartea aceea cu povestiri istorice pe care o citeam când eram copii, spune Malina.

- În 2005 aici au fost ceva inundaţii. Dacă şi Mihai Viteazul a avut norocul să obţină o asemenea inundaţie..

- Nu cred că a avut nevoie. Râul nu avea probabil o albie atât de bine formată ca astăzi. Se împrăştia pe teren, formând ditamai mlaştina.

- Cred că dacă am avea un detector de metale am avea ce descoperi pe aceste locuri.

- Iatagane turceşti…

- Steme şi stindarde…

- Oare ce au făcut locuitorii din Călugăreni când vor fi aflat că turcii se apropie de satul lor?

- În primul rând nu ştiu dacă aici era o zonă locuită. Dar dacă era, atunci în mod sigur au aplicat tactica românească: şi-au pus averea la adăpost, au dus femeile şi copiii la refugiu şi ce a mai rămas a fost pregătit pentru incendiere.

- Episodul luptei de la Călugăreni mi se pare unul dintre cele mai bine realizate din toată cinematografia românească. Mi-ar plăcea să revăd filmul Mihai Viteazul. Poate la întoarcere.

- Uite, pe dealul din faţă e o cruce. Cu siguranţă e închinată bătăliei din 1595.

Ajungem în faţa crucii bătrâne. De pe deal se vede toată valea Călugărenilor. De aici îţi poţi închipui cu uşurinţă tot acel episod.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

Cred că a fost extraordinar să-i vadă pe turci retrăgându-se. Nu s-a putut bucura mult, dar a fost extraordinar.

Plecăm mai departe, spre Giurgiu. Câteva sate în care întâlneşti ici-colo case-palat ţigăneşti, apoi periferia oraşului. Nu înaintăm spre centru, deoarece GPS-ul ne direcţionează la stânga, spre vamă. În câteva minute suntem la baza „Podului Prieteniei” construit de români şi bulgari peste Dunăre. Considerăm că a venit momentul pentru un popas organizator şi pentru a ne lua inima în dinţi. Dincolo de fluviu ne aşteaptă o altă lume.

- That’s it! La revedere, ţară! Lume, venim!

- Vlad, o ultimă fotografie înainte de a ieşi.

Luăm prânzul pe iarbă, ne pregătim bani pentru vamă, în orice eventualitate, apoi urcăm pe pod. Sub noi se întinde Dunărea, cu câteva barje şi bărcuţe.

- Crezi că domnii bulgari ne vor face probleme?

- Nu. Nu au pentru ce.

- Ştii cum sunt legendele. Că sunt răi, hrăpăreţi…

- Aşa se spune despre toţi, dar depinde de noroc.

Ajungem pe malul bulgar, la periferia oraşului Ruse. Aceeaşi atmosferă ca pe malul românesc. Un vameş tânăr ne salută în bulgăreşte, dar nu pricepem o boabă.

- Hello! îi răspund, încercând să schimbăm limba.

- Hello, răspunde el. Your passports, please.

Se uită repede peste documente, se uită la noi, apoi întreabă iar, în româneşte:

- Unde mergem?

- Bulgaria.

- Bine. La revedere.

Plecăm fără comentarii. Înaintăm pe ceea ce pare o autostradă ocolitoare a oraşului, dar în câteva minute ne trezim, totuşi, într-unul din cartierele mărginaşe. Autoturismele bulgarilor, cu numere bulgăreşti, par desprinse din filmele vechi ruseşti. Blocurile de 10 sau 8 etaje sunt identice cu cele ale noastre. Privirile ne sunt atrase de un turn de televiziune aflat pe o colină. Cred că acesta e turnul cel mai înalt din Balcani şi, din câte îmi dau seama, are undeva la 200 de metri înălţime. Construcţia îmi aduce aminte de românii din perioada comunistă, care urmăreau meciurile internaţionale cu antene simple montate pe dealuri, „ca să prindă ungurii sau bulgarii”.

Cred că am intrat pe ceea ce este DN2 sau E70. Ne îndreptăm spre Varna pe o şosea destul de bună, prin sate foarte asemănătoare cu cele din sudul României. Întâlnim adesea maşini româneşti, dar toate se îndreaptă spre ţară, pentru că e duminică după amiază şi oamenii se întorc din vacanţă. Românii care vin din sens invers ne fac să trăim o secundă de invidie, dar în acelaşi timp suntem mândri că facem ceva ce nu poate oricine.

La intrarea în satul Pisaneţ observăm de pe viaductul pe care ne aflăm un iaz frumos, pe malul căruia e un hotel. Imaginea e atât de frumoasă încât nu mă rabd să nu fac o fotografie.

- Malina, vrei să ne oprim aici? Am mai putea merge, dar e duminică, e timp frumos, putem să petrecem nişte clipe frumoase aici.

- Asta voiam să-ţi propun şi eu.

Ne întoarcem câţiva metri, ieşim pe un drum de ţară, apoi coborîm la hotel.

- Vezi, Malina? Cam aşa arată ideea mea de loc de odihnă. Retras, dar nu foarte, pe malul unui iaz, cu o barcă, în bătaia soarelui dimineţii şi în răcoarea serii.

- Vreau să ne dăm cu barca, deşi tu ştii că niciodată nu mi-a plăcut apa adâncă.

- Nu pare foarte adâncă. E mai mult un iaz liniştit.

Ne cazăm, inspectăm camera, apoi cerem o barcă. Malina urcă foarte îngrijorată, aproape să renunţe. Tentaţia unei plimbări cu barca, în apus, e mai mare însă.

- Ce frumos e! Ştii să vâsleşti? întreabă ea, râzând.

- Bineînţeles că ştiu.

- Unde ai învăţat?

- Când eram mic, de vreo 4-5 ani, tatăl meu mă plimba cu barca pe un lac din Dumbrava Sibiului. Îmi plăcea să ţin mâna în apă, să văd peştii cum alunecă pe lângă barcă, să îi fac cu mâna mamei mele care stătea pe o bancă de pe mal şi „dantela” cu doamna Popa.

- Ce făcea?

- „Dantela”. Aşa ziceam eu. Făcea dantelă.

Se aşterne liniştea pentru câteva minute. Lumina apusului e extraordinară în unduirile apei. Parcă suntem într-un colţ de rai, într-o vale ferită de orice expunere la vitregiile lumii. Barca alunecă pe nesimţite în lungul lacului, făcând să pară că malul trece pe lângă noi. E atâta linişte şi pace încât simţi că poţi uita de tot ce te înconjoară, rămânând doar cu dragostea ta.

Seara se apropie pe nesimţite, aşa că ne retragem la mal şi facem o plimbare pe jos. Satul pare coborît din copilăria mea, cu uliţele de ţară şi case joase, înconjurate de vie, pomi fructiferi sau flori. Locuitorii par gospodari, îmbrăcaţi destul de bine, odihnindu-se în jurul casei, în grădinile de zarzavat sau sub via din curte.

- Dobr deni, ni se spune prin gard de către câţiva bătrânei simpatici.

- Dobr deni, răspundem respectuos.

La o poartă suntem întrebaţi ceva în bulgară, dar nu ştim să răspundem. Îi arătăm omului că suntem „turisti”.

- A, turisti! Vvedete! Ne face semn să intrăm, dar îi răspundem prin semne că nu vrem să deranjăm.

- Ne, ne! Haide! Anastas, spune el, prezentându-se.

- Vlad. Malina.

- Vlad, Malina, haide!

Înţelegem că trebuie să intrăm. Ne trezim într-o curte aranjată, cu vie şi alei pentru maşină, cu masă sub vie. Suntem poftiţi să ne aşezăm la masă şi ni se aduc în câteva clipe farfurii cu brânzeturi, alimente de casă, gogoşari şi alte legume. Încercăm să refuzăm, dar omul e binevoitor şi nu vrea să lase după noi.

În timp ce servim din fiecare, bătrânelul ne întreabă de unde suntem. Romania, Transilvania, Cluj. Înţelege tot, pare chiar că ştie despre ce vorbim. Teama mea că îşi va schimba atitudinea dacă află de unde suntem este nejustificată. Omul acesta de treabă nu numai că nu ia în seamă tradiţionala competiţie dintre cele două popoare, dar nici măcar nu vrea să audă că trebuie să plecăm. Dispare iar şi se întoarce cu un bol mare de struguri.

- Vlad, văd bine? Malina e surprinsă.

Bătrânelul ne pofteşte să gustăm, ne vede surprinşi şi zâmbeşte. Îl întreb prin semne cum a reuşit să ţină strugurii peste iarnă, până în luna mai şi să-i prezinte atât de proaspeţi? Ne face semn să aşteptăm şi se întoarce cu un cartof. Îl găureşte cu grijă, apoi introduce tulpina ciorchinei în cartof. Ne prezintă apoi realizarea, într-un fel de quod erat demonstrandum. Înţelegem imediat că strugurele îşi preia seva din cartof, rămânând astfel proaspăt şi peste iarnă. Metoda gospodarului bulgar, foarte ingenioasă, ne impresionează. Gustul strugurilor, la fel.

Ca să nu creadă că suntem doi orăşeni care şi-au pierdut tinereţea în faţa calculatorului şi a televizorului, vreau să-i demonstrez şi eu ce ştiu. Am observat de minute bune că omul foloseşte lemn pentru gătitul zilnic, aşa că mă îndrept spre tăietor, iau securea şi în scurt timp îi ofer o grămăjoară de lemne tăiate pe măsura sobei. Bătrânelul e încântat de dexteritatea mea şi mă laudă cu aplauze, dar spune că azi nu e voie să muncesc, e seară şi mâine e nedelia (duminică). Apoi scoate o sticlă cu vin roşu şi seara se transformă într-o mică petrecere la care Malina asistă distrată.

- Dar unde sunt membrii familiei? întreb eu prin semne. Soţia, copiii…

- Ne…, ne… spune bătrânelul, oarecum melancolic. Soţia a murit, iar copii nu are. Din când în când mai vine pe la el sora lui, care locuieşte în apropiere, la Hlebarovo.

Ne aduce câteva fotografii cu soţia, povesteşte ceva în bulgăreşte, apoi oftează zâmbind.

- Nu-i e urît să stea singur? întreabă Malina.

- Urît? Ne urît, zice el, zâmbind. Rabotia (face semn că trebăluieşte).

Ne întreabă unde mergem. Îi fac semnul globului pământesc şi îi spun că vrem să-l înconjurăm. Uimit, ne întreabă unde ne e maşina, dar îi arăt că suntem cu bicicleta.

- Hm… dă din cap îngrijorat. Apoi face spre noi semnul crucii.

Malina izbucneşte în rîs.

- Vlad, credeam că la Giurgiu scăpăm de atitudinea asta!

- Se pare că toată lumea ne tratează la fel, peste tot.

- Nazdraviţî! închină Anastas în cinstea noastră.

- Uite, Malina, vezi? În sfârşit cineva care ne consideră năzdrăvani!

- Nu, prostuţule, rîde ea. Cred că nazdraviţî înseamnă „noroc”.

- Nazdraviţî! îi răspund şi eu bătrânului, să mă edific.

- Nazdraviţî! repetă el, bucuros.

- Dar cum zici curajos? Poţi să-l faci să înţeleagă?

Malina îl întreabă prin semne.

- Smel! răspunde bătrânul, plin de voie bună.

- Aaaa! Ok.

- Ne. Ne „ok”. Ok e anglijskii. Bulgarskii e dobre.

- Dobre!

- Da, se arată el încântat.

Plecăm spre hotel încântaţi de bătrânul ospitalier. Ne amuzăm în continuu de cât de simpatic fusese şi promitem că o să ne amintim de el pentru mult timp de acum încolo.

Nici nu ajungem bine la hotel că sunt sunat de un număr de Bucureşti. Probabil prietenul meu.

- Alo?

- Domnul Vlad Popa?

- Da?

- Sunt Mihai Diaconu, realizatorul emisiunii „Mihai Diaconu în actualitate”. Am înţeles că doriţi să realizăm o colaborare pe termen mai îndelungat. E adevărat ce vreţi să întreprindeţi?

- Perfect adevărat, domnule Diaconu.

- Scuzaţi-mă că vă întreb aşa direct, dar sunteţi cumva nebun?

- Domnule Diaconu, aud întrebarea aceasta de când am plecat. Nu, nu sunt nebun. Poate când mă voi întoarce acasă. Dar până atunci vreau să înconjur planeta.

- Asta merită toată atenţia noastră. Sunteţi convins de ceea ce vreţi să faceţi? Sunteţi echipaţi corespunzător? Ştiţi pe unde vreţi să mergeţi? Aţi luat în calcul toate aspectele?

- Nu, nu suntem nici convinşi şi probabil nici n-am luat în calcul totul. Asta vom vedea pe parcurs. Dar în mod sigur am luat lucrurile de care presupunem că am avea nevoie. În acest sens ne-ar prinde bine ajutorul dumneavoastră şi atenţia pe care doriţi să ne-o acordaţi.

- Care sunt pretenţiile dumneavoastră pentru colaborarea cu noi?

- Nu există pretenţii. Dacă dumneavoastră consideraţi că putem fi sprijiniţi în vreun fel, sprijinul este bine primit. Ne prinde bine mediatizarea, pentru că o vom folosi ca protecţie pe drum şi probabil vom intra în atenţia oficialităţilor din zonele prin care trecem.

- Atât?

- Bănuiesc că da.

- Domnule Popa, sunteţi de milioane! Uitaţi cum vom proceda: noi vă vom suna de două ori pe săptămână şi veţi intra în direct cu noi, povestindu-ne pe unde mergeţi, ce faceţi. Ulterior vom analiza cu partenerii de dialog şi invitaţii din platou implicaţiile drumului dumneavoastră, evenimentele prin care treceţi, într-un cuvânt, totul. Vom ţine legătura cu dumneavoastră şi vă vom sprijini moral şi chiar financiar şi, dacă Dumnezeu ajută, vă vom vedea înapoi peste vreo doi ani.

- Exact.

- Când doriţi să începem?

- Mi-e indiferent.

- Bun. Atunci începem de mâine seară.

- Ok. Dobre.

- Poftiţi?

- Nimic.

- Atunci pe mâine seară, domnule Popa. Drum bun!

- Mulţumesc. O seară plăcută!

Malina e mulţumită de rezultat, dar nu lasă impresia că asta contează prea mult. Între timp a făcut un duş şi a intrat în pat, aşteptându-mă să fac acelaşi lucru. În câteva minute sunt lângă ea, încă entuziasmat de întâlnirea cu Anastas şi telefonul din ţară. Uit însă de toate în clipa în care-i ating buzele şi-i mângîi sânii. E dornică să mă întâlnească, iar eu sunt nerăbdător să-i simt respiraţia grăbită lângă ureche. A trecut atât de mult de când n-am mai făcut dragoste cu ea! În curând nu mai suntem decât noi doi şi un univers de fericire.