Marţi, 20 mai 2008. O zi lungă.

- Hello, Vlad Dracul! Good morning!

- Good morning, Matti! How was your sleep?

- Awesome, man! I was dreaming I’m a valachian warrior.

- Crazy man! Go back to sleep!

- No, no! We have to go! Do you pass in Turkey today?

- Yes, man!

- Good to meet you, Vlad! God bless you and Malina! See you in the next ride!

- God bless you too, Matti! Have a nice trip both of you!

Timo e deja în şosea, luându-şi la revedere cu mâna. Probabil nu voise să ne deranjeze. Le fac cu mâna îndelung, urându-le o călătorie frumoasă. Mă întorc apoi să prepar cafeaua pentru iubita mea somnoroasă, care, chiar dacă a auzit glasul lui Matti, a considerat că e mai dulce somnul.

Într-o oră plecăm şi noi spre Turcia, urcând o scurtă vreme pe valea râului Ropotamo, apoi pe faleză până la Ţarevo, de unde părăsim marea pentru a ne întoarce spre apus. Timp de ore bune înaintăm pe şoseaua şerpuită, printr-o pădure de lăsturiş care nu se mai sfârşeşte decât pe vârfurile colinelor. E frumos, pentru că totul e verde, dar nu vedem nimic altceva decât copaci. E pădurea ce acoperă „Muntele” Strandja. Tocmai când credem că ne-am rătăcit reuşim să întâlnim un sătuc, Kondolovo, ale cărui case se înscriu perfect în ceea ce pare a fi caracteristica principală a regiunii: locuinţe cu parter din piatră calcaroasă şi etaj din lemn. Sunt sigur că există nu numai o explicaţie ştiinţifică, dar şi una tradiţional-istorică a acestui stil arhitectural, însă fără îndrumare specializată mă dau bătut. Apoi din nou pădure, şosea şerpuită şi dealuri golaşe, din nou urcuşuri şi pante.

Ne oprim pe malul râului Veleka pentru a lua prânzul. E soare, e cald, iar râul acesta cu apă liniştită creează impresia de Grădină a Edenului. Ne odihnim o jumătate de oră apoi urcăm din nou în şa, mai mult de dragul de a simţi vântul în faţă decât pentru a ajunge undeva. Acelaşi peisaj ne întâmpină după prima curbă, ca într-un joc de testare a răbdării. De această dată pantele par mai scurte şi urcuşurile mai grele, probabil şi pentru faptul că am mâncat. E de apreciat răbdarea Malinei, care rulează în dreptul meu privind tăcută în lungul drumului. Soarele arde destul de tare şi avem adesea nevoie de apă.

- Pentru o secundă am regretat că ne-am îndepărtat de mare, baby.

- De ce? E frumos şi pe aici.

- Nu te-ai săturat de pădurile astea? Nu vezi nimic dincolo de ele.

- Poate că ar trebui să priveşti invers. Nimeni nu ne vede.

Mă face să zâmbesc. A găsit puterea să fie amuzantă într-un moment în care eu nu găsesc nimic de râs. Mă apropii cu bicicleta de bicicleta ei şi o sărut din mers. Suntem foarte aproape să ne prăbuşim în mijlocul şoselei, dar ne redresăm imediat şi râdem ca nebunii, doar amândoi. Avea dreptate. Pădurea aceasta e cel mai bun mijloc de a rămâne singuri. Nici măcar sateliţii nu ne pot vedea.

De-abia încep să mă obişnuiesc cu partea pozitivă a peisajului şi God, care are simţul umorului, ne scoate sus pe deal, la marginea unui orăşel răsfirat în vale. Imaginea e de-a dreptul amuzantă. Înconjurat de păduri, cu copacii aproape prăvălindu-se şi intrând în casele oamenilor, Malko Târnovo are case în centru şi blocuri sus, pe deal, la liziera pădurii. E prima dată când văd aşa ceva şi nu-mi pot opri surprinderea.

Buna dispoziţie îmi dispare însă când ştiu că nu avem altă variantă să trecem de acest oraş decât pe cealaltă parte de deal, deci iar prin pădure. Şi dacă ar fi o pădure adevărată! Cu stejari şi fagi, să se vadă printre ei! Nimic. Doar alun şi alte tufărişuri de câţiva metri înălţime, greu de găsit acces.

La câţiva kilometri după ieşirea din Malko Târnovo ajungem la vama bulgaro-turcă. Prezentăm documentele şi plecăm repede, ca doi turişti insignifianţi ce suntem.

De această dată însă parcă întreg peisajul se schimbă. Începe panta care ne permite să ne tragem sufletul, încep pădurile adevărate, iar când acestea se termină apar zonele locuite, apare orizontul! Până şi şoseaua pare mai bună, mai îngrijită. Aici, pe dealurile turceşti, s-a instalat vara în toată splendoarea ei.

- Parcă e altă ţară! mă aud exaltând, spre distracţia Malinei.

- Baby, te-a terminat pădurea.

- Tu ştii ca îmi place pădurea. Dar când nu vezi nimic timp de câteva ore bune, când înaintezi mereu şi mereu printre copaci, ajungi să crezi că la un moment dat ai ajuns la capătul pământului şi după următoarea curbă îţi va apărea o barieră pe care stă scris: „Capătul drumului. Atenţie! Trebuie să vă întoarceţi!”

Malina râde în hohote. E distrată de nervii mei.

- Babe.

- Da?

- Ştii că te iubesc?

Întrebarea ei, rostită cu zâmbetul pe buze, mă face să uit de orice neajuns. Înaintând prin pădure am uitat cât de dragă mi-e persoana de lângă mine.

- Ştiu, baby. Şi eu te iubesc. Hai să ajungem din nou la „civilizaţie”.

- Haide.

După ce trecem printre păşuni şi livezi o bună parte de timp observăm de pe deal un lac de acumulare care se strecoară printre văi. E semn că acolo, jos, e „civilizaţia”. Nu durează mult şi într-adevăr, ajungem la Kirklareli. Nume frumos, nume turcesc. Dacă am fi în Irlanda l-aş traduce imediat pe „Kirk” cu „Church” şi aş spune că numele are legătură cu termenul „biserică”.

În centrul oraşului descoperim şi semnificaţia. Numele provine de la o mai veche denumire grecească, „40 de biserici”. Ştiam eu că e ceva legat de biserici! În centru se desfăşoară imperial o moscheie cu minaret şi o baie turcească veche, ambele ridicate în sec. XIV. Orăşelul e curat şi bine îngrijit, ceea ce ne crează imediat o stare de bună dispoziţie. Locuitorii sunt în ţinută estivală, parcă toţi în vacanţă, fără să se grăbească. Magazinele sunt primitoare, deşi trebuie să ne obişnuim cu inscripţiile de neînţeles de pe afişe, panouri, anunţuri şi indicatoare.

După un scurt popas în care uităm de dealurile împădurite din Bulgaria ne continuăm drumul spre Istanbul, dar nu îndreptându-ne spre autostradă, ci pe o şosea naţională, D020, spre Pinarhisar.

Pentru că seara se lasă cu repeziciune hotărâm să ne oprim în oraşul Saray. Sună bine acest „saray”. Au fost mulţi kilometri pe ziua de azi, am trecut un „munte” şi o pădure nesfârşită, am ajuns şi în Turcia, aşa că merităm o pauză odihnitoare. A doua zi sperăm să atingem un obiectiv important din listă: Constantinopolul.

Găsim un loc de odihnă, ne relaxăm sub duş, apoi servim o băutură răcoritoare.

- Cum ţi s-a părut ziua de azi, baby?

- Foarte lungă… Câţi kilometri am făcut?

- Cred că 200.

- Nu-mi mai simt fundul din cauza şeii, spune ea, obosită.

- Mâine vom ajunge la Istanbul şi vom avea câteva zile de odihnă. Vom vedea tot ce este de văzut.

- Nu ştiu dacă-mi va plăcea Istanbulul. E aglomerat.

- N-o să stăm în aglomeraţie. O să alegem locurile retrase.

- Există astfel de locuri în Istanbul, babe? Cred că vrei doar să mă încurajezi.

Zâmbesc. Probabil că există şi locuri liniştite, însă cu siguranţă nu vom fi noi cei care le vom găsi. Dar măcar vom încerca.

- Îmi povesteşti ceva în seara asta?

Ochii i se închid. Ar vrea să mai reziste, dar e moartă de oboseală. O iau în braţe, o învelesc şi o sărut uşor. Azi a luptat din greu cu pedalele prinţesa mea.