Joi, 15 mai 2008. O zi plină

M-a trezit un mic vizitator de pe pervaz, care ciripeşte la intervale scurte. Afară se luminează. Ea e întoarsă cu spatele spre mine, dar lipită de pieptul meu. Mi-a confiscat mâna dreaptă între sâni şi şi-a adus pletele aurii lângă obrazul meu, poate pentru a mă înnebuni de îndată ce mă trezesc.

De fapt mireasma părului ei m-a înnebunit în timp ce dormeam. Am visat că sunt pe un câmp plin de flori, sus, pe un deal. Cred că era câmpul de la Păltiniş, acolo, sus, pe deal. Iarbă peste tot, azur deasupra, cântec de păsărele (să fi fost cea care îmi stă la geam?) şi de greieri. Stăteam întins în iarbă, cu faţa spre cer, iar ea îşi ţinea capul pe pieptul meu. O auzeam râzînd, semn că înainte cu câteva momente spusesem ceva amuzant. Era acel rîs sănătos, care pe mine mă făcea să zâmbesc satisfăcut. Apoi s-a oprit din rîs, s-a lăsat liniştea, iar ea m-a întrebat:

- Vlad? …Mă iubeşti?

Ce nesuferită! Ce copilă! O adoram.

- Da, baby, te iubesc foarte mult.

S-a întors cu faţa spre mine, şi-a pus obrazul pe pieptul meu şi a zâmbit. Părul ei se avânta spre faţa mea şi am simţit dintr-o dată toată mireasma din el, împletită cu mireasma florilor de câmp şi a ierbii. Mă privea cu ochii ei mari şi zâmbea mereu…

O privesc acum în linişte şi mă întreb oare ce visează. E prea devreme s-o trezesc, mai ales că ieri am avut o zi plină. Îmi reţin respiraţia şi încerc să nu adun mult aer, doar atât cât să simt că respir. Spatele ei curat se înalţă şi coboară la intervale regulate, bucurându-se de spaţiu. Mi-e atât de dragă! Şi ce emoţionat sunt acum, privind-o, după atâţia ani de când suntem împreună!

Intenţiile mele bune nu sunt întemeiate deloc pe ceva ştiinţific. Cred că a simţit că nu mai respir liber, ca înainte, pentru că nici spatele ei nu mai mişcă. Apoi, după câteva secunde bune, oftează prelung şi se întoarce cu faţa la mine, deschizând pentru o clipă ochii.

- Vreau să mă trezesc din somn

Într-un pat de femeie frumoasa…

Să miroasă a măr şi-a zori

Şi a tot ce-i mai bun într-o casă…

Să-mi şoptească: „Vrei un ceai?”

Eu să-i spun: „Te iubesc”…

Zâmbeşte larg. I-am cântat şoptit, la ureche, în timp ce o ţin în braţe.

- Babyyyy… Bună dimineaţa… Lasă ceaiul. Vreau cafeaaaa… Şi tu de ce nu mai dormi?

- Bună dimineaţa, iubito! Nu mai pot dormi când eşti lângă mine. Vreau să te privesc, pentru că nu mă mai satur.

- Dar cât e ceasul?

- Nu ştiu. Nu contează.

- De când te uiţi aşa la mine?

- De aseară.

- Mincinosule! Mincinosule, mincinosule, mincinosule!

Îşi trage perna de sub cap şi începe să mă lovească drăgăstos, prefăcându-se supărată că a fost trezită. Apoi afişează un chip bosumflat:

- Nu mai dorm cu tine! Urîtule! Trebuia să mă trezesc peste două ore!

- Trebuia. Dar te-am trezit să-ţi spun că ne-au fost furate bicicletele.

Nu mă crede deloc. Dar afişează faţa aceea de fetiţă nevinovată, gata să creadă totul:

- Vorbeşti serios?

- Da. Dar am anunţat eu Poliţia, Jandarmeria, trupele Antitero şi Garda de Mediu.

- Garda de Mediu!

- Păi m-au întrebat ce s-a furat şi le-am spus că sunt două biciclete, echipamentul, aparatura şi rujurile tale. Şi când au auzit de rujuri au intrat în panică.

- Nesuferitule! Dacă vrei să ştii, rujurile mele sunt 100% ecologice!

- Aşa le-am spus şi eu! Dar au zis că mai bine se asigură şi cu ocazia asta îmi pot oferi şi mie o analiză sigură legată de ele.

- Ah! Ce nesuferit!

- Să nu păţesc ceva de la ele.

- Gata! Ga-ta! Afară cu tine din pat!

- Dar ce-am făcut?

- Nu te mai sărut niciodată! Mai bine sărut un … masai!

- Hey! Sper că nu e o premoniţie!

- Da! Mai bine sărut un masai!

- Da?

- Da!

- Ok.

În câteva clipe patul e vraişte, pernele zboară prin cameră, Malina rîde în hohote sau strigă disperată după ajutor. Cădem din pat, ne tăvălim pe jos ţinându-ne în braţe, facem promisiuni de-o secundă că încetăm „orice fel de agresiune”, apoi ne aruncăm în luptă. Capitulăm pentru ca s-o luăm de la capăt până obosim, apoi ne oprim într-un rîs nebun. Toate astea nu sunt decât deşteptarea.

După o oră şi ceva coborîm în sfârşit la micul dejun. Pe masă ne aşteaptă o grămadă de bunătăţi. Verific să văd dacă într-adevăr e masa noastră, apoi după ce mă asigur surprins, o invit pe Malina să se aşeze. Ca de obicei, mănâncă foarte puţin, un biscuite şi o ceaşcă de cafea, deşi ne înţeleseserăm că 8 ore pe bicicletă trebuie să primească un mic dejun copios. Spre deosebire de ea, nu iert nimic, în primul rând din principiul micului dejun, în al doilea rând pentru că va urma o zi plină, deloc identică cu cele trăite acasă.

Mulţumind gazdelor pentru buna trataţie ne verificăm bicicletele şi echipamentul şi pornim. Deasupra cerul nu mai e acelaşi, s-au adunat ceva nori şi mi-e teamă că vom fi udaţi. Dar poate norocul rămâne cu noi.

A trecut o oră până am ajuns sus, în Predeal. Începe să picure şi asta nu-mi place. Pe deasupra e foarte rece, dar n-am să mă opresc pentru a-mi căuta mănuşile. Malina resimte şi ea schimbarea de temperatură, dar cred că a fost cu o secundă mai atentă decât mine, pentru că e cu mănuşile la ea. Coborîrea merge bine, avem viteză şi scurtăm timpul. Urmează Azuga, apoi Buşteni. Ploaia ne urmăreşte îndeaproape şi se grăbeşte spre noi, astfel că propun să ne adăpostim puţin la Buşteni. Ne oprim în faţa Hotelului Silva, ne îmbrăcăm bine, luăm aparatul foto şi fugim la telecabină. Dacă tot nu putem înainta, măcar să profităm de pauză.

Oraşul şi valea care se deschide sub noi sunt extraordinare! Suntem tentaţi să folosim toată memoria cardului pentru a fotografia împrejurimile. Malina priveşte fermecată, fără să spună nimic. Odată ajunşi sus dăm de Babe şi suntem impresionaţi de supleţea cu care se înalţă în văzduh. Aici, sus, cerul e senin şi curat. Sub noi se aşterne stratul de nori, ca o spumă de lapte, ca troienele de zăpadă. Mergem pe urmele altor turişti şi ne trezim după câteva minute în faţa Sfinxului. Impunător! Magnific! Nu ştiu cum arătau cu exactitate capetele de daci, dar acesta e un cap de dac, cu siguranţă! Parcă e şi chipul lui Dumnezeu Atotputernicul! Doamne, ce frumoasă mai poate fi ţara noastră! Ce frumos e Caraimanul, cu Crucea din vârf şi Bucegii toţi! Ce frumoşi sunt Jepii!

Malina nu se mai satură să-l fotografieze. Vrea să urce, vrea să stea lângă, vrea să se vadă doar cerul sau doar latura chipului bine conturat al Sfinxului, vrea totul. Din întâmplare descopăr şi eu ceva interesant şi e rândul ei să facă poze. O Babă răzleaţă, parcă supărată pe celelalte, dar foarte bine dotată la piept. Nu mă pot reţine să nu pun mâna pe „sânii” ei, spre amuzamentul altor turişti. Şi constat că nu sunt primul, nici ultimul, spre supărarea Malinei:

- Ce nesimţiţi puteţi fi!

Nu ţin să continuăm discuţia asta, pentru că privirea îmi este atrasă de câţiva tineri de origine nordică. Îmi dau seama de locul lor de provenienţă din faptul că sunt blonzi toţi, băieţi şi fete, dar, ceea ce mă surprinde mai tare, sunt în tricou şi pantaloni scurţi. Asta în timp ce eu am degetele îngheţate pe aparatul foto.

Expediţia noastră durează vreo două ore. La întoarcere constatăm că ploaia a trecut spre Sinaia, deci e înaintea noastră. Coborîm în viteză spre Sinaia, pentru că foamea ne mână de la spate, alegem un restaurant cu specific rustic, mâncăm bine (Malina nu ratează nimic de data asta. Aerul curat de sus i-a deschis apetitul.), apoi traversăm centrul oraşului pentru a ajunge la aleea spre Peleş. Un individ postat la intrarea pe alee invită turiştii să-şi facă poze cu animalul său de companie: un urs. Din nou mă văd obligat să-i fac pe plac nesuferitei, care vrea cu orice preţ să aibă o amintire cu ursul, ba chiar să-l şi mângâie pe creştet dacă se poate. Aprob oficial toate dorinţele, dar îi fac semn individului să spună ceva în ajutorul meu.

- Poftiţi, domnişoară, poftiţi! 10 lei poza şi 5 lei dacă doriţi să-l atingeţi. Trebuie să mâncăm şi noi…

Îl privesc înciudat. N-a înţeles nimic din ce i-am transmis. Iar când a deschis gura mi-am dat seama că nu voi reuşi să mă împrietenesc cu el. Poate că a făcut-o înadins, decis să scoată maximul de la noi. Malina nu e interesată de nimic din toate astea. Fericită că poate obţine totul mă transformă în fotograf, apoi mă terorizează cu cei câţiva centimetri pe care-i lasă între ea şi animal. Dintr-o dată termenul de „omnivor” care-l caracterizează pe Moş Martin cel din poveştile copilăriei capătă alte conotaţii în imaginaţia mea.

- Nu-i aşa că e super drăguţ? spune ea, încântată.

- Da, e, dar hai să urcăm spre Castel. Riscăm să îl găsim închis.

- Nu vă fie teamă, domnule! se auto-invită proprietarul animalului în discuţie. Castelul e deschis încă vreo câteva ore. Mai aveţi…

Nu are cum să-şi termine poliloghia. L-am săgetat din priviri atât de rău, încât e gata să dea înapoi:

- Dar ar fi bine să vă grăbiţi, totuşi. Dacă e multă lume… ştiţi cum e.

M-am liniştit. A înţeles, în sfârşit. Îi plătesc „prestarea” într-un mod generos, apoi reuşesc să-mi salvez iubita din faţa fiarei.

- Ai văzut ce drăgălaş era? Dar era un pic supărat, sărăcuţul. Cred că nu-i prea place lui în lanţ.

- Mda. Drăgălaş, dar periculos.

- Haide, domnule Vlad, doar nu v-aţi temut de el!

- Cine, eu? Baby. Nu vreau să fiu în preajma unor sălbăticiuni care au o putere şi nişte colţi de 30 de ori mai puternici decât ai mei.

- Dar era un biet pui speriat şi plictisit!

- Aşa ziceau şi taiwanezii ăia de la televizor, când au adus un urs în platou. Şi după câteva minute nu mai reuşeau să-l calmeze, pentru că luase la trântă o biată femeie.

- Haide, măi…

- Eh… Uite! Ce pini înalţi! Oare or fi aici de pe vremea regelui Carol?

- …

- Îţi dai seama că poate călcăm exact pe pavajul pe care mergea odată regele cu soţia? Ce rege am avut! Ajunseserăm şi noi în rând cu celelalte popoare din Europa. Eram în sfârşit europeni adevăraţi!

- De ce?

- Cum „de ce”? Carol I a fost cartea noastră de vizită în Occident. Era înrudit cu toate casele regale importante. „Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen”! Parcă-l văd şi acum pe taică-meu, aşteptând cina din mămăligă cu brânză pe care maică-mea o termina la soba cu lemne, cum stătea în mijlocul bucătăriei, impunător, povestindu-ne despre Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Aveam şase sau şapte ani dar am reţinut perfect numele, deşi atunci credeam că e o născocire a sfătosului meu părinte.

- Şi ce-a făcut Hohenzollern al tău?

- Ce-a făcut?? Păi înainte de toate a fost primul rege al României.

- Fireşte. De aceea se şi numea Carol „I”.

- Termină. Nu glumesc. Apoi a fost un străin care a venit în ţara noastră şi a promis că, fiind regele României, este român. Şi, mai mult decât toate acestea, în Războiul de Independenţă din 1877 a condus personal armata română pe câmpul de luptă, gest care mi se pare extraordinar. N-a stat la Bucureşti să dea indicaţii, nu a fugit în Occident să ceară ajutoare, ci a mers pe câmpul de luptă din Bulgaria, alături de români. Iar acolo s-a impus în faţa orgolioşilor generali ruşi care voiau să îşi aroge toate drepturile şi misiunile eroice. Nu-ţi mai spun că sub domnia lui ţara s-a transformat foarte mult, devenind din ţărişoară medievală stat modern cu pretenţii de partener de dialog. Iar Castelul peleş, ca şi oraşul Sinaia, sunt rodul imaginaţiei şi dorinţelor lui.

- Îl admiri?

- Mi-ar fi plăcut să-i fiu măcar frate, dacă nu fiu.

- A avut copii?

- A avut o fetiţă, pe nume Măriuca (ai observat că îi dăduse nume românesc?), care a murit la vârsta de 4 ani.

- Şi cine i-a preluat tronul?

- Nepotul Ferdinand, care era fiul fratelui său.

- Interesant.

- Nu-i aşa?

Ajungem în curtea Castelului. Impresia este puternică, amplificată de statuile răspândite prin marea de verdeaţă. La intrare ne echipăm cu încălţăminte de interior şi pătrundem fascinaţi prin sălile regale. Sculpturi, tablouri, portrete, scene, fotografii, oglinzi, arme, cărţi, covoare, mobilier special, daruri de la diplomaţi, săli impunătoare sau încăperi retrase, sistem electric (primul castel electrificat în întregime în Europa), încălzire ingenioasă, povestiri fascinante, trecut plin de respect.

Ieşim copleşiţi de multitudinea de imagini şi informaţii unice pe care le-am obţinut.

– Superb, murmură Malina, impresionată de ceea ce văzuse.

Ne mai bucurăm încă o dată de privelişte, apoi coborîm pe alee. Din păcate lăsarea serii nu ne mai permite să vizităm celelalte clădiri din preajmă (Castelul Pelişor, Foişorul). Oricum, a fost din nou o zi plină şi suntem foarte mulţumiţi de ceea ce am văzut.

Ne oprim la Mănăstirea Sinaia, unde suntem bine primiţi de călugări şi beneficiem de cină şi loc pentru dormit. Spre seară mai apucăm să facem o mică plimbare prin oraş, admirând luminile care inundă centrul, apoi ne întoarcem la mănăstire, unde prindem o parte din slujba de seară.

Pentru Malina slujba e ceva deosebit. Îmi mărturiseşte că e a treia mănăstire în care a intrat în viaţa ei şi că e prima slujbă dintr-o mănăstire la care participă. Toată seara atenţia îi e captată de ritual şi de mişcările călugărilor. Cred că se gândeşte la multe lucruri şi se pierde adesea din rugăciune pentru a-şi pune întrebări despre slujbă, locaşul de cult, călugări. Nu pot s-o condamn. E prima ei experienţă de acest fel. Dar va trebui să avem o discuţie pe tema participării la slujbă.

În cameră, sau, ca să fiu canonic, în chilie, rămânem tăcuţi o vreme. Întrebările zboară prin minte, dar suntem prea obosiţi să le aducem la lumină. Ne aşezăm unul lângă celălalt, o iau în braţe şi o sărut înainte de a-i ura noapte bună.

Adoarme atât de repede! Iar eu, mărturisesc, a trebuit să mă chinui să rămân treaz, doar de dragul de a o vedea adormind înaintea mea.

Cred că în ultima secundă de dinaintea alunecării în vis, sau poate imediat după ce am deschis poarta reveriilor, am auzit-o pe Malina şoptind în somn:

- Tatăl nostru… facă-se voia Ta…