Ne trezeşte telefonul.
- Domnule Popa, sunt Mihai Diaconu! Domnule, sunteţi extraordinar! Aseară am primit zeci de telefoane! Sunteţi mină de aur! Toată lumea vă susţine şi vrea să vă ajute, nu ştiu cum aţi reuşit asta! O să vă puteţi bucura de banii care intră în contul dumneavoastră şi nu o să aveţi probleme pe drum.
- Mulţumim pentru sprijin, domnule Diaconu. Aţi făcut bine că aţi sunat, era timpul să plecăm mai departe.
- Ţinem legătura! Nu vă daţi dispăruţi!
- Bineînţeles.
Malina oftează supărată. Ar mai fi vrut să doarmă măcar o oră, dar acum gata, s-a dus! Mă amuză cu gesturile ei de supărare, dar mă abţin să râd, ca să nu se supere.
- Somnorilă, hai, sus, că azi trebuie să ajungem în Arabia Saudită!
- Da, pe naiba! Cât e ceasul?
- Nu vreau să îţi spun, să nu faci vreun şoc.
- Mai lasă-mă măcar câteva minute…
- Ok. Dar să ştii că tu pierzi.
Ies din cort şi mă întind cât mă ţin puterile. Marea se întinde în faţa mea, nesfârşită, vioaie, luptându-se cu cerul. Deasupra ei se naşte lumina galbenă-roşie a soarelui care încă nu a răsărit. Alerg la apă, mă spăl pe faţă şi pe mâini, apoi trag aer în piept, să-mi ajungă până în ultimele celule ale plămânilor. E o dimineaţă splendidă!
- Malina, hai să vezi ceva!
- Vladdd...
- Haide! Repede!
Se ridică într-un cot, enervată, se uită cu coada ochiului, apoi îşi aruncă faţa în sacul de dormit. În secunda următoare însă e numai ochi, cu chipul uimit.
- Ah… Ce frumos e! Ca-n poveşti!
- Nu-i aşa? Îţi dăruiesc răsăritul acesta de soare, pe lângă cafeaua de dimineaţă!
- Cum?? Cum ai reuşit?
- Te-am surprins din nou! E aici, aproape, o cafenea, dar băieţii sunt cam şmecheri. Au profitat de faptul că nu am decât euro şi mi-au făcut o cafea la un curs şi la un preţ de aeroport internaţional.
- Lasă, lasă. Nimic nu e prea scump dacă e vorba de mine, râde ea.
- Bineînţeles, baby.
- Răsăritul acesta e absolut fantastic! Nici cafeaua nu e rea! Cum te-ai înţeles cu ei? Ai ştiut să le ceri?
- Da, m-au înţeles. Le-am zis: vreau cafea pentru iubita mea, care doarme în cort şi e supărată foc pentru că a fost trezită de un telefon la o oră matinală. Aţi face bine să-mi serviţi cea mai bună cafea de care sunteţi în stare, altfel o să vă treziţi desfinţaţi!
- Şi te-au crezut?
- Până la ultimul cuvânt!
- Ce tăntălăi! râde Malina, încântată. Baby, unde mergem azi? Ce vedem?
- Ah! Azi vom vedea ceva cu totul şi cu totul special!
- Iar începe! râde ea în hohote.
- Nici azi nu mă crezi?
- Spune-mi mai bine că habar n-ai ce vom vedea, dar vei încerca să mă duci prin cele mai interesante locuri.
- Iubito. O să vezi singurele şi cele mai frumoase locuri din regiunea asta! Toate pentru tine!
- Aşa. Sună mult mai bine.
- O să dăm peste beduini şi cămile, peste baobabi şi babuini…
- Baby! Cred că nu-ţi prieşte răsăritul!
- O să vânăm crocodili în Marea Neagră…
- Şi o să asistăm la lansarea navetei Discovery de la baza spaţială din Tanzania, nu?
- Exact!
Bicicletele fiind în regulă, adunăm cortul şi plecăm spre sud. Trecem prin faţa portului din Varna, admirăm oraşul adăpostit de vânturi şi intemperii datorită dealului din nord, facem câteva poze de pe podul Asparuhov şi ţinem autostrada A5 spre Burgas. Nu ne îndepărtăm de mare, pentru că drumul pare mai răcoritor şi mai dătător de prospeţime în apropierea brizei. Reîntâlnim marea la Byala, stăm cocoţaţi pe pintenul de pământ care străpunge marea şi care poartă numele Sfântului Atanasie, apoi ne trezim pe un deal de unde se poate observa toată plaja staţiunii Obzor. Îi spun staţiune deşi e doar un sat, dar vizibil dezvoltat în ultima perioadă, datorită plajei şi turiştilor care vin probabil cu sutele în perioada estivală. După ce trecem de sat drumul urcă pe dealuri împădurite, se împleteşte pe câmpuri şi coline şi ne aruncă într-o serpentină de unde putem admira în voie, într-o panoramă impresionantă, oraşul Nesebar.
Se pare că plaja staţiunii este cea mai mare şi cea mai importantă din Bulgaria. În stânga şi-n dreapta dai de hoteluri impunătoare, mai frumoase decât cele din Mamaia, dintre care multe sunt noi. Presupun că în perioada verii aici e plin de turişti străini. Nu degeaba i se spune „Perla Mării Negre” sau „Dubrovnik-ul Bulgariei”.
Pe de altă parte oraşul Nesebar are o străveche istorie, fiind construit pe ruinele vechii cetăţi Messembria. Cetatea a fost înfiinţată de traci, apoi colonizată de dorieni, pentru a fi disputată ulterior de romani, bizantini, bulgari, cruciaţi şi turci. Vizităm timp de două ore numeroasele biserici vechi şi cetatea de pe istmul care înaintează în mare, apoi ne continuăm drumul spre Burgas.
Aeroportul peste care dăm pe partea dreaptă a drumului ne anunţă că suntem la periferia oraşului. Seamănă cu aeroportul din Cluj-Napoca. În curând intrăm în oraşul care nu pare atât de încărcat de atmosferă estivală ca Nesebar, ci mai mult preocupat de activitate industrială. Ne plimbăm prin oraş, luăm masa la una dintre terase şi facem fotografii.
- Numele de Burgas vine de la vechiul nume grecesc Pyrgos.
- Şi aici au fost grecii?
- Mai ales aici. „Pyrgos” înseamnă „turn”. Cred că vechea cetate era mai mult o fortăreaţă şi loc de observaţie pentru tot ceea ce trecea pe mare.
- Deci nimic romantic, ca în oraşele de mai sus.
- Pare a fi fost, mai degrabă, un centru pragmatic.
Dacă ar fi fost vreo staţiune modernă sau dacă ar fi apărut ca cetate romantică, poate că Malina ar fi apreciat. Aşa se mulţumeşte să privească realizările arhitecturale din oraş, fără să fie atrasă în mod special de ceva anume.
După acest scurt popas ne continuăm drumul spre sud, mereu spre sud, până la Sozopol. Pentru mine localitatea aceasta este cea mai importantă dintre toate aşezările bulgăreşti de la ţărmul mării. E vechea cetate Apollonia, Apollonia Magna cum o numeau romanii. Oraşul imensei statui a zeului Apollo, cetatea coloniştilor din Milet, a episcopilor bizantini, capitala antică culturală a acestei regiuni. Aici e adevăratul cuib romantic al Mării Negre, aici şi la Tomis.
Din păcate vechea aşezare a păstrat foarte puţine vestigii, pe care le vedem destul de repede. Şi pentru că ţărmul e stâncos, lipsit de plajele din nord, pentru Malina locul nu prezintă o foarte mare importanţă, deşi îmi înţelege exaltarea. Îi cuceresc atenţia însă când îi spun că îmi amintesc că Angelina Jolie şi Brad Pitt au vizitat oraşul şi au fost plăcut impresionaţi de acest loc. Imediat percepţia ei despre Sozopol se schimbă. Sfârşesc prin a o da gata cu ideea că Apollonia Magna (prefer vechea denumire) e considerată „St. Tropez de la Marea Neagră”.
Dacă la Sozopol şi în imediata vecinătate din sud nu întâlnim decât ţărm stâncos, în mare parte panorame foarte bune cu spijinul celor câteva fâşii de istm care alunecă în mare, la Duni dăm peste o plajă surpriză, cu un hotel grandios de cinci stele: Marina Royal Palace.
- Uite, Vlad, am ajuns şi la civilizaţie.
- O plajă şi ceva hoteluri?
- Nu arată civilizat?
E rândul meu să strâmb din nas. Nu găsesc nimic antic, nimic de interpretat, nimic de citit. Totul e pe tavă: plaja, marea, hotelul de un milion de stele. Aici poţi să te relaxezi eventual, dar nu să gândeşti. E locul în care nu mai ţii să gândeşti.
Plaja are o lungime destul de importantă. Decidem să rămânem peste noapte, pentru că e locul ideal de aşezat cortul. Înaintăm spre capătul de sud al plajei, care pare mai retras, mai departe de „civilizaţia” Malinei şi dăm şi peste punctul cel mai bun: acela în care câţiva turişti şi-au montat deja corturile.
În timp ce aşezăm „locuinţa” sesizăm că nu departe de noi cineva face acelaşi lucru, din motive identice. Doi ciclişti de origine nordică îşi montează cortul şi-şi desfac bagajele cu seriozitatea şi tăcerea care-i caracterizează.
- Vlad, ce crezi? De unde sunt cei doi?
- Aş putea jura că sunt din Suedia, dacă n-ar fi atât de tăcuţi. Prin urmare aleg Finlanda.
Ironia mea e sesizată de urgenţă.
- Seamănă cu Raikkonen, zâmbeşte Malina.
- Te rog să nu mă faci gelos.
- Ce frumoşi sunt amândoi!
- Vrei să-ţi fac cunoştinţă cu ei? Sau, pe principiul taurului bătrân, îi lăsăm unde sunt, că se văd şi de aici?
- Mi-ar plăcea să-i cunosc. Dar nu am nevoie. Te am pe tine.
- Sper că nu e nici o urmă de regret în ce spui!
- Puţin… râde Malina, încercând să mă facă gelos.
- Pentru acest „puţin” ai să dormi afară în seara asta.
- Nu cred că mă îngrijorează. Băieţii aceia drăguţi de acolo vor fi foarte generoşi cu mine.
- Da, baby, dar după cum spui tu: satisfacţie zero!
- Nu e nevoie de satisfacţie, babe. Voi avea nevoie doar de un loc cald în care să dorm.
- Şi vei vorbi finlandeza sau… vikinga?
- Nu e nevoie de vorbe, unde există priviri, babe.
- That’s it! Până aici!
Prefăcându-mă supărat, las totul baltă şi mă îndrept spre băieţii cu pricina. Malina mă strigă îngrijorată din urmă, dar mă fac că nu o aud.
- Aşa, du-te, fă-te de minune, sfârşeşte ea îngrijorată.
- Hello, guys! Sweedish? Finnish? întreb cu dezinvoltură.
- Hello! Good to meet you! Finnish. You?
- Ah! Good, ’tu-vă mama voastră! I’m romanian!
- Timo! îmi zice primul şi înţeleg că e numele lui.
- Matti! se prezintă al doilea.
- So… I understand that no one of you is Kimi.
- Kimi? Kimi Raikkonen?? Noo! râd amândoi.
- Couse my girl friend is asking about you! I’m Vlad!
- Vlad? Cei doi se privesc miraţi.
- But not Vlad Dracul, if you think of that!
- Ok, ok!
Râsul a pus stăpânire pe toţi trei. Îi poftesc la cortul nostru de îndată ce şi-au despachetat, cei doi acceptă cu plăcere, aşa că ne despărţim prieteni. Malina a asistat de departe la scenă, iar acum vrea detaliile.
- Le-am spus că vrei să-i cunoşti, dar au insistat ca înainte să ne întâlnim, să facem o baie.
- Cum adică?
- Păi le-am spus că suntem din România şi când au auzit au ţinut neapărat să ne igienizăm înainte.
- Vorbeşti serios?
- Doar nu vrei să-i primeşti aşa, plină de praf!
- De ce să-i primesc? Vor să vină la noi?
- I-am invitat eu. Dar am convenit că înainte facem cu toţii o baie în mare.
- Baby… nu ştiu. Apa e cam rece…
- Ţi se pare, baby. Mergem să vedem. Facem repede o baie în mare şi ne încălzim cu un vin.
Nu pare foarte convinsă, dar până la urmă acceptă. În timp ce ea intră înfrigurată în apă, doar până la genunchi, eu aleg varianta tâmpită de a mă arunca. Preţ de câteva secunde sunt convins că a avut dreptate: apa e foarte rece. Dar în timp ce mă mişc nu mi se mai pare aşa. În plus, sunt foarte invidios pe cei doi Kimi care înoată fără probleme, de parcă ar fi în cea mai caldă apă cu putinţă.
Când ies din apă nu am de spus decât:
- Rrrrreceee…
Malina râde cu prosopul în mâini. E deja îmbrăcată la loc şi mă aştepta „să termin cu prostiile şi să redevin cerebral”.
- O să răceşti, prostuţule!
- O să mă vindeci tu, cu ceaiuri calde.
- Da, că eu am timp să te doctoresc!
- O să-ţi faci!
- Nu am timp. Eu trebuie să fac înconjurul lumii. Nu mă pot opri pentru toţi ăştia ca tine.
- Nesuferito!
Încerc să mă reîncălzesc, dar ajung cu greu la temperatura de dinainte de înot. Asta în timp ce finlandezii continuă să înoate ca la sincronul de la olimpice. Sătul să-i admir, mă mişc în căutarea căldurii. E seară şi ar fi foarte frumos să facem un foc, aşa că găsesc repede nişte vreascuri şi inventez o grămăjoară de flăcări vioaie, în timp ce Malina a pregătit logistica de bucătărie.
- Baby, ştii despre ce-mi amintesc când îi văd pe ăştia înotând?
- Despre?
- Când eram de vreo 10 ani mergeam cu taică-meu la scăldat, la Someş, în satul bunicilor mei. Muream după scăldatul în Someş. Eram eu, fratele meu şi vărul meu, Florin, ultimul de o vârstă cu mine. Şi intram în apă deşi era destul de rece şi ne scăldam şi ne distram minute întregi. Taică-meu ne privea de pe mal, cu atitudinea omului care are altceva mai bun de făcut în timpul acela, apoi ne chema afară, să plecăm. Eram disperaţi când auzeam de plecare, dar executam ordinul, cu excepţia lui Florin care mai trăgea câteva ture de înot. Când în sfârşit binevoia să iasă şi el era certat rău de taică-meu, care îi spunea că apa e rece şi trebuia să iasă mai curând: „Uită-te la tine, copile! Ţi-e frig de numa’!” La care Florin a găsit atunci cea mai bună replică: „Nnnuu mi-e ffffrrriiiggg”.
Malina râde cu poftă. Am gustat şi noi din aceeaşi senzaţie în seara asta.
În sfârşit ies şi finlandezii, se îmbracă şi ni se alătură. Vinul e fierbinte, pentru cei care vor vin, dar am şi o surpriză pentru ei: pălinca adevărată de Cluj. Le dau să guste „some holy water” din prune de Cluj şi găsesc că e bună „vodka”. E rândul meu să fiu în locul lui Anastas şi să fac puţină educaţie cu băieţii: nu e vodka, e palinka.
Malina le povesteşte despre Transilvania, singurul loc important din România în care vor să ajungă, se înţelege de ce.
- We are from Transylvania, too! intru şi eu în vorbă.
- Waw! How awesome!
- Yes. But we don’t have problems with the night, aruncă Malina replica, făcând referire directă la Dracula.
Timo şi Matti râd amuzaţi.
- Only when is full moon, închei eu grav, cu o privire apetisantă.
Cei doi mă privesc puţin încurcaţi, apoi îşi revin când izbucnesc în râs. Îi liniştim cu nişte palincă şi îi asigurăm că nu au pentru ce să-şi facă griji în Transilvania, noi nu mâncăm nici oameni, nici lebede.
Timo îmi povesteşte că au plecat din Finlanda prin vest, vizitând Europa şi au ajuns până la Istanbul, urmând să urce acum spre România şi Rusia pentru a se întoarce acasă. Schimbăm impresii, suntem foarte deschişi la informaţii şi experienţe noi. Cei doi nu par deloc impresionaţi când află că vrem să înconjurăm planeta, iar atitudinea lor ne încântă. Suntem sfătuiţi să evităm aglomeraţiile, chiar dacă suntem cu bicicleta, să nu ne implicăm în discuţii locale sau despre diferenţele religioase, dar în acelaşi timp să nu ne grăbim şi să nu ratăm obiectivele turistice. Pentru prima dată de la plecare acord o mare importanţă GPS-ului şi aparaturii meteo, despre ultima aflând abia acum că e foarte necesară.
- Ştii, Vlad, zice Matti la sfârşit, când toate sticlele s-au golit, poate că voi aveţi darul să vă hrăniţi cu sânge de om, dar la cât sunt de beat în seara asta, cred că o să donez alcool.
- Matti, alcoolul nu are importanţă pentru un liliac-vampir. Ai văzut şi tu că liliecii zboară în toate direcţiile. În schimb face rău pe circuitul de la Hockenheim.
- Da, să ştii că am fost duminica trecută la întrecerea de la Istanbul. Kimi al nostru a fost doar pe trei.
- Nu-i nimic, încurajează Malina. O să câştige campionatul.
- Crezi?
- Sunt sigură.
Cei doi sunt foarte fericiţi că Malina e fan sincer al lui Raikkonen. Timo se ridică în picioare, legănându-se şi o proclamă prinţesă a Formulei 1. Matti cântă imnul Europei, drept coloană sonoră a ceremonialului, iar eu îi sărut mâna iubitei mele şi dansez cu ea pe plajă, într-o consfinţire a titlului cu care a fost învestită. Malina râde răsfăţată şi se înclină asemenea unei moştenitoare cu sânge albastru, primind coroniţa din ierburi care i-a fost confecţionată ad-hoc. Distracţia continuă în noapte până când nici unul dintre noi nu mai are puterea să râdă, să cânte sau să vorbească. Pentru noi sarcina va fi mai uşoară, deoarece suntem la gura cortului. Adormim amândoi înainte ca melodiile îngânate de cei doi finlandezi să se stingă în noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu