Sunt nemaipomenite dimineţile în această parte de lume şi în acest anotimp. Când ne trezim soarele e sus pe cer, la geam se ceartă nişte păsărele, dar nu se aud maşinile. Am putea la fel de bine să ne considerăm la marginea unei păduri sau pe un câmp. Asta poate dacă n-ar fi mirosul specific al camerei de hotel, miros cu care va trebui să mă obişnuiesc pe tot parcursul traversării Turciei şi poate dincolo de ea.
Noaptea a fost foarte odihnitoare. Ne trezim veseli şi dornici pentru o zi mare. Ieşim pe balcon pentru câteva clipe, să gustăm din razele dimineţii şi întâlnim, într-un alt balcon, o pereche ce face la fel. Sunt puţin mai în vârstă, dar nu cu mult.
- Oare de unde sunt? întreabă Malina curioasă.
- Vrei să fac ca şi alaltăieri? Merg să-i întreb?
- Nu fii nebun. Lasă-i în pace, încheie ea, sărutându-mă pe gât şi ţinându-mă în braţe de la spate.
Femeia din celălalt balcon spune ceva, probabil în turceşte. Vorbeşte drăgăstos şi copilăros. În schimb el, stând grav şi cu spatele drept, îi răspunde:
- You have five minutes to get dressed!
Nu mai vreau să asist la spectacol, pentru că sunt pe punctul de a izbucni în râs. Mă întorc în cameră, mă prăbuşesc pe pat şi râd ca nebunul. Malina se întoarce şi ea, se pune lângă mine şi mă ceartă:
- Nu-i frumos să râzi de ei!
- Dar nu râd de ei, baby, râd de ea!
- Nici de ea! Ce poate ea să facă dacă tipul e nesimţit?
- Poate el se grăbeşte undeva.
- Poate. La nevastă. Turcii ăştia sunt foarte nesuferiţi. Au impresia că pot face orice cu femeile, iar femeile trebuie să le accepte toate fiţele.
- Poate se grăbeşte la serviciu.
- Mă laşi? Nu vezi că nici nu o bagă în seamă? Parcă are un morcov între fese.
- Ar trebui să merg să-l învăţ cum se face o omletă de infanterie pe gazon.
- Pe ăsta? Cred că ar râde de tine.
- Dar poate că ei îi place să fie tratată aşa. Poate că s-au obişnuit să fie tratate aşa şi dacă ar fi cu unul ca mine sau cu altul de prin Anglia, foarte protocolar, ar muri de plictiseală.
- Poate. Poate că le place şi dacă sunt chinuite cu fierul înroşit, spune Malina revoltată.
- Nu te supăra, baby. Începusem bine dimineaţa.
- Nu mă supăr. Nu-mi pierd timpul cu de-astea. Dar în orice caz, tipul e un nesimţit.
Prefer să nu mai răspund replicilor ei revoltate, deşi mă amuză tare. Cred că începând cu Turcia vom vedea astfel de exemple peste tot, până în capătul Chinei.
Pe la ora 9.00 plecăm spre Istanbul. Peisajul nu mai e acelaşi ca şi cel de ieri. Suntem întâmpinaţi de dealuri cu vegetaţie împrăştiată, tufe de alun aruncate parcă la întâmplare, iarbă multă şi mare, flori de câmp. Pădurile dese n-au dispărut nici ele, fiind întrerupte din când în când de câte o staţie de betoane sau carieră de piatră care decopertează dealurile. Şoseaua, în schimb, este excelentă. Localităţile sunt asemănătoare cu cele din Dobrogea, cu case de mărimi diferite, fără stiluri apropiate, fără o aşezare organizată. Peste tot predomină betonul, fie că e vorba de bolţari, fie că sunt tuburi pentru canalizare sau garduri. În mijlocul satului, vizibile de departe, moscheile cu minaret, în majoritate albe. Se vede însă foarte bine că ne apropiem de Istanbul, pentru că satele devin tot mai bogate, iar şoseaua se măreşte şi e mai circulată.
La ora 16.00 intrăm în Istanbul, fosta capitală a romanilor, bizantinilor şi turcilor.
- Ce aglomeraţie, babe!
- Va trebui să ne obişnuim cu asta. Să fim foarte atenţi.
- Nu ştiu dacă o să reuşim să ajungem în centru. Tu vezi ce-i aici?
Într-adevăr, maşini peste tot. Claxoane, pietoni, autoturisme, autobuze, toate într-un ritm şi zgomot infernal. Parcă nimeni nu acordă prioritate cuiva, parcă nu există reguli, nici organizare. Înaintăm cu grijă pe marginea şoselei, dar trebuie să ne organizăm, aşa că imediat ce dăm de Zidul lui Teodosie ne oprim şi scoatem hărţile.
- Cum vrei să începem, baby?
- Păi eu propun să luăm oraşul de la nord, de lângă ţărm şi să venim pe marginea zidului înspre sud, vizitând monumentele şi punctele de interes din preajma zidului. După care vom înainta spre centru, făcând acelaşi lucru cu al doilea zid, cel al lui Constantin. Ne vom apropia de centru tăind oraşul de la nord la sud şi invers, până când vom ajunge la Bosfor.
- Tu eşti geograful.
- Iar tu eşti comandantul.
Pentru că ne aflăm pe latura exterioară a zidului lui Teodosie, în faţa Porţii lui Charisius, putem spune că de aici începe „expediţia” noastră.
- Uite, baby, acesta era în vechime cel mai înalt deal din Constantinopol. De aici vedeai oraşul până în centru şi până la mare.
- Aş vrea să urcăm pe zid.
- Hai să vedem.
Reuşim să urcăm şi ne desfătăm cu priveliştea. Se vede oraşul vechi, se vede marea, se vede Sfânta Sofia!
- Ard de nerăbdare să văd toate astea!
- Dar pe rând, da? Fără să ne grăbim. Stăm în Istanbul mai multe zile.
- Bineînţeles, iubito. Stăm până epuizăm atracţiile turistice. Ce ţi-ar plăcea mai mult să vezi?
- Vreau să văd marea şi podul peste strâmtoare. Vreau să văd palatele.
- Asta se va întâmpla abia mâine sau poimâine.
- Nu-i nimic, baby, avem timp.
Coborîm din nou pe partea exterioară a zidului, înaintând pe jos de-a lungul lui. Suntem într-un parc cu gazon care ne permite să vedem până departe, toată partea de nord a zidului, până dincolo de golf.
- Poarta lui Charisius, de fapt Harisios în limba greacă, se mai numea în vechime Polyandrion sau Myriandrion, pentru că te scotea către un cimitir din afara zidurilor, probabil cimitirul pe lângă care am trecut când urcam colina. În 1453, când Constantinopolul a fost asediat de turci, ultimul împărat bizantin, Constantin XI Dragasses, şi-a stabilit cartierul general aici, probabil pentru că avea sub priviri toată valea.
- Nu i-a ajutat, nu-i aşa?
- E o poveste lungă… Oricum, tot aici a mai avut loc un eveniment: după cucerire sultanul Mehmet II a intrat în oraş pe această poartă. E ciudat, pentru că de obicei împăraţii bizantini, când se întorceau învingători, intrau întotdeauna pe Poarta Aurită, care se află mai la sud, spre mare.
- Poate că nu-l interesa tradiţia grecilor, se gândeşte Malina.
- Ştii, acest zid se numeşte Zidul lui Teodosie pentru că a fost ridicat în timpul împăratului Teodosie II, prin 408. Tipul era nepotul lui Teodosie I, un mare împărat roman şi fiul lui Arcadius. În timpul său imperiul s-a bucurat de o perioadă de înflorire, deşi nu poţi spune că datorită împăratului. Constantinopolul era administrat de prefectul pretoriului, un om foarte capabil pe nume Anthemius, cel care a şi început construcţia zidului, încă din anii în care Teodosie II, încoronat împărat, avea doar vârsta de şapte ani.
- Nu avea cum să gândească el o astfel de construcţie.
- Categoric. Uite, aici se termină zidul lui Teodosie. După vreo 200 de ani aici va fi ridicat un zid continuator, de către împăratul Heraclios, care avea mari probleme cu avarii veniţi dinspre Bulgaria.
- Pe aici se poate intra în cetate.
- Nici nu-ţi dai seama ce-ai putut rosti acum!
Malina îmi aruncă o privire mirată.
- Baby, aici se afla în 1453 celebra poartă Kerkoporta.
- Ce e cu ea?
- Turcii s-au chinuit săptămâni întregi să spargă zidurile oraşului. Erau disperaţi. Apoi în noaptea de 28 spre 29 mai 1453 (uite, peste o săptămână se împlineşte un număr de ani!) poarta aceasta micuţă a fost uitată deschisă. În acea noapte câţiva turci au pătruns în oraş, au creat haos şi au ridicat drapelul otoman pe zid, gest care a semănat panica printre locuitori. Toţi au început să strige că oraşul a căzut, astfel că turcilor le-a fost uşor să cucerească ceea ce era de cucerit.
- Deci în ditamai oraşul s-a intrat pe o poartă mică şi nesemnificativă.
- Exact!
- Uite steagul turcesc pe turn!
Într-adevăr, un steag mare, roşu, cu semiluna pe el, se înalţă pe unul dintre turnurile octogonale ale zidului.
- Imaginează-ţi ce a putut fi în sufletul apărătorilor când au văzut un astfel de steag pe zidul cetăţii lor creştine!
- Mda… Impresia e puternică…
Coborîm în şoseaua ce trece de-a lungul zidului exterior şi ne continuăm drumul spre colţul de nord al vechiului Constantinopol. Trecem de Poarta Kaligaria, care a rămas până astăzi o cale de acces în cetate şi în dreptul căreia se întâlnesc mai multe şosele într-o floare. Se spune că în interiorul uneia dintre fundele făcute de şosele se află mormântul lui Hazret Hafiz, unul dintre apropiaţii profetului Mohamed, care ar fi murit aici în timpul primului asediu al Constantinopolului de către arabi (674-678). Ajungem apoi la mica Poartă Gyrolimne, care e zidită, la Turnul lui Isaak Angelos (o fostă reşedinţă a împăratului) şi la Închisoarea lui Anemas (numită după un general complotist al lui Alexios Comnenul care a fost închis aici).
- Baby, prin această zonă a zidului au intrat cruciaţii în oraş, în tristul an 1204.
- Şi ăia au cucerit Constantinopolul?
- Ăia nu l-au cucerit, ăia l-au prădat de-a binelea. A fost un jaf în toată regula. Fără pic de respect faţă de antichitate, fără respect faţă de fraţii de credinţă.
- Şi ce-au furat?
- Tot ce au putut. Îţi aminteşti cei patru cai de deasupra intrării în catedrala San Marco din Veneţia? Acei cai făceau parte dintr-un ansamblu monumental care-l reprezenta pe împăratul Constantin cel Mare şi care fusese ridicat aici, în Constantinopol. Veneţienii i-au dus în Apus.
- Doar atât?
- De unde! Icoane, aur, bijuterii, mătăsuri… Tot ce au putut căra timp de mai mulţi ani.
- Aici era o piaţă de desfacere din Orient, nu?
- Aici era capitala Răsăritului, Cetatea Cetăţilor.
După ce trecem de Xyloporta intrăm în sfârşit în interiorul zidului, prin Porta Kilomene.
- Baby, sunt foarte emoţionat! Ne apropiem de unul dintre cele mai sfinte locuri ale lumii ortodoxe.
- Adică?
- Uite, în faţă e biserica Vlaherne. Doar atât să fi văzut din Constantinopol şi mi-ar fi ajuns pentru toată viaţa!
Intrăm în curtea bisericii. Dăm de un spaţiu acoperit parţial cu viţă-de-vie, în spatele căruia se vede biserica nouă, o construcţie mică.
- Mă aşteptam la ceva mai vechi, şopteşte Malina.
- Biserica aceasta e ridicată pe locul celei vechi. Locul în sine este unul sfânt şi plin de istorie.
- Zi-mi povestea!
- Pe acest loc exista un izvor a cărui apă era considerată miraculoasă. Împărăteasa Pulheria, sora lui Teodosie II şi urmaşa acestuia la tron, o femeie foarte credincioasă, a ridicat aici o biserică închinată Fecioarei Maria. După moartea ei aici a fost adus şi depus Acoperământul Maicii Domnului, adică veşmântul care se crede că ar fi aparţinut Fecioarei Maria. Tot aici a fost aşezată o icoană a Maicii Domnului care va fi numită „Blacherniotissa” şi care, alături de Acoperământ, va fi considerată o comoară extrem de preţioasă şi va fi venerată ca atare. Cele două relicve scumpe vor fi scoase de bizantini şi purtate în procesiune la vreme de război sau în timpul cataclismelor naturale. De exemplu în 626, când cetatea a fost asediată de avari, icoana a fost purtată pe ziduri în lipsa împăratului, care lupta atunci în Irakul de azi. Avarii au fost înfrânţi la scurt timp şi hanul lor avea să povestească cum a fost speriat de apariţia unei femei tinere, împodobită cu bijuterii, care se plimba pe zidurile cetăţii.
- Interesant…
- La fel s-a întâmplat în timpul asediului arab din 717 şi al celui rus din 864. În ultimul dintre ele o altă relicvă păstrată aici, Omoforul Maicii Domnului (adică vălul Fecioarei Maria) a fost aruncată în mare, iar la scurt timp toată flota rusă a fost distrusă. În 926, când bulgarii au vrut să asedieze Constantinopolul, importanţa relicvelor de la Vlaherne i-au convins să se retragă. Pe de altă parte, împăraţii bizantini au acordat o foarte mare importanţă locului. Iniţial biserica se afla neprotejată, pentru că zidul lui Teodosie nu ajungea până în dreptul ei, dar ulterior a fost construit restul zidului tocmai pentru a proteja biserica şi ansamblul arhitectural dezvoltat în jurul ei. Aici a fost adusă Sfânta Cruce după ce a fost recuperată de la perşi în anii 600 şi tot aici, în 944, au fost depuse Scrisoarea regelui Abgar al Edesei către Hristos şi Sfânta Mahramă, ambele aduse din Orient.
- Era o locaţie importantă a oraşului. Ca un fel de „mănăstire a oraşului”?
- Nu, caracterul de „mănăstire a oraşului” îl are un alt loc, Mănăstirea Studion, din sud. Dar Vlaherne poate fi considerat centrul icoanei ortodoxe. Prin anii 700 cultul icoanelor s-a dezvoltat foarte mult la bizantini. Bineînţeles Vlaherne avea icoana Blacherniotissa, astfel că era un fel de „capitală a icoanelor”. În 754, când a fost convocat de împărat un sinod care să condamne icoanele, ultima dintre şedinţele sinodului a fost ţinută aici, tocmai pentru a distruge idealul. Împăratul a dispus apoi distrugerea tuturor icoanelor de pe pereţii bisericii şi înlocuirea lor cu scene naturale şi forme geometrice. În 843 însă, când venerarea icoanelor a fost restabilită, tot aici a fost celebrat pentru prima dată acest moment.
- Bine, dar de ce voiseră să distrugă icoanele? Şi tocmai nişte împăraţi creştini!
- Împăraţii iconoclaşti (căci aşa se numeau cei ce nu sufereau icoanele) au fost doi: Leon III şi fiul său, Constantin V. În primul rând ei erau de origine isauriană, adică din sud-estul Turciei de azi. Erau foarte influenţaţi de tradiţia religioasă arabă, care interzicea orice reprezentare umană şi mai ales venerarea acesteia. Dacă o să te uiţi la figurile egiptene antice o să vezi că toate sunt cu chipul distrus, ca urmare a cuceririi şi influenţei arabe. Aşa s-a întâmplat şi în Bizanţ. Odată ajuns pe tron Leon III a ordonat distrugerea icoanelor, pe motiv că venerarea lor e idolatrie. Existau, într-adevăr, şi excese, în sensul că unii călugări adorau icoanele, le luau de naşi sau martori la botez sau la intrarea în monahism ori chiar rădeau vopseaua de pe ele pentru a se împărtăşi cu ea. Dar astea erau gesturi aberante izolate. Leon III confunda venerarea sau cinstea acordată persoanelor sfinte reprezentate în icoane (de exemplu Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe sau Fecioara Maria) cu venerarea icoanei propriu zise, ceea ce nu se întâmpla în rândul clerului ortodox. Unul dintre cei care s-a împotrivit împăraţilor iconoclaşti, în special lui Constantin V, a fost un călugăr de aici pe nume Andrei, care în 766 a fost persecutat rău şi a murit martirizat. A fost anul marilor persecuţii iconoclaste.
- Baby, vorbeşti ca dintr-o carte!
- Am fost foarte pasionat de toate astea. Şi faptul că mă aflu aici mă emoţionează de-a binelea. Câte evenimente şi câte relicve sfinte a văzut locul acesta!
- Mai povesteşte-mi!
- Prin anul 900 aici a trăit un călugăr, tot Andrei se numea, care va deveni celebru în lumea ortodoxă. Într-o seară el a avut o vedenie în care i-a apărut în faţă grupul sfinţilor şi Fecioara Maria. Din acea clipă el a început să se comporte ciudat, să facă lucruri total opuse normalului, drept pentru care a fost numit „cel nebun pentru Hristos”. Adică tot ceea ce făcea era considerat nebunie, însă unii au văzut în gesturile lui un fel de înţelepciune interioară care urmărea apropierea de Hristos. De asemenea, exista o poveste, relatată de scriitoarea Ana Comnena prin anii 1100, potrivit căreia cu icoana Blacherniotissa se petrecea un miracol săptămânal. Vinerea seara, după ce biserica se golea de credincioşi, vălul de pe chipul Fecioarei Maria se dădea încet la o parte, iar sâmbăta seara revenea la fel de încet la loc. Acest miracol repetat a luat sfârşit după cucerirea cruciaţilor din 1204.
- Ce s-a mai întâmplat apoi?
- Păi cruciaţii au ocupat biserica, dar au vândut-o ulterior bizantinilor. Iar în 1434, deci cu douăzeci de ani înainte de cucerirea turcilor, biserica a fost incendiată din greşeală de nişte copii care vânau păsări pe acoperiş. Atunci a fost distrusă nu numai biserica, ci şi o bună parte din cartier. Apoi în perioada otomană locul a fost neglijat şi abia după 1800 grecii au revenit aici şi au cumpărat zona, reclădind biserica aceasta.
- Cred că era frumos aici…
- Imaginează-ţi că lângă biserică se afla Palatul imperial din Vlaherne, care era construit undeva mai sus, dar era în strânsă legătură cu biserica, printr-o scară. Imaginează-ţi că împăratul iubea să vină aici, să se afle în preajma relicvelor care salvau cetatea de invadatori, să se roage la icoana făcătoare de minuni a Fecioarei Maria, să se scalde în piscina interioară care folosea apa izvorului cu proprietăţi miraculoase…
După ce vizităm biserica şi mai rămânem câteva momente în curte ieşim spre partea interioară a zidului, nerăbdători să vedem alte minunăţii.
- Ce e construcţia asta înaltă?
- E Palatul lui Constantin VII Porfirogenetul (adică „cel născut în porfiră”). A fost un împărat tânăr, cultivat, iubitor de artă. Cam persecutat de rudenii, acesta fiind probabil şi motivul pentru care s-a refugiat în artă. Dar palatul nu e din timpul său. Constantin VII a trăit prin anii 900, iar palatul a apărut prin 1200-1300. A fost avariat rău în timpul cuceririi oraşului, apoi a servit drept menajerie pentru sultan, bordel, fabrică de vase, casă socială pentru evrei şi din nou fabrică, pentru ca apoi să fie abandonat.
- Aici era intrarea?
- Da. Încearcă să recreezi imaginea unei intrări cu flori, să vezi servitorii, eventual nişte domniţe la ferestrele de la etaj…
- Cred că se bucurau de multă linişte. Imaginea mă provoacă la o idee de „palat de vară”.
Urcăm din nou de-a lungul zidului, de data asta pe partea interioară, spre Poarta lui Charisius, dar ne îndreptăm după câţiva metri pe o străduţă care dă în faţa Mănăstirii Chora.
- Malina, aceasta e „Mănăstirea Sfântului Mântuitor din Chora”, cum o numeau grecii. „Chora” însemna „în câmp”, pentru că ea fusese construită la sfârşitul secolului IV, când încă zidul lui Teodosie nu exista şi când Constantinopolul beneficia doar de zidul mai vechi al lui Constantin, care se află mai spre mare. Deci mănăstirea aceasta era în afara zidurilor cetăţii, „în câmp”.
- Bine, dar nu era singură în câmp, nu?
- Bineînţeles că nu. Aici existau probabil locuinţe, hai să le spunem cartiere de periferie, doar că nu erau protejate. Abia după câteva decenii autorităţile vor construi zidul lui Teodosie, pentru că deja se confruntau cu primele valuri de atacatori. Şi deşi mănăstirea a ajuns „în interiorul zidurilor” de prin anul 410, şi-a păstrat numele de Chora.
- Se lasă seara. Ar fi bine să intrăm dacă mai vrem să prindem deschis.
- Crede-mă, n-ai vrea să ratezi interiorul. Cred că e bijuteria bizantină a Constantinopolului.
Intrăm în ceea ce astăzi e Muzeul Kariye, fostă moschee, fostă biserică ortodoxă. Malina e foarte impresionată de mozaicurile care-ţi iau ochii.
- Biserica aceasta e de atunci? Din anul 400?
- Nu, baby, construcţia aceasta e de prin 1100, pentru că regiunea e supusă cutremurelor şi biserica a trebuit reclădită de câteva ori. Mozaicurile sunt din anul 1300, făcute la comanda unui funcţionar imperial pe care-l vezi reprezentat aici, la picioarele lui Hristos. E Teodor Metokites. Omul a fost exilat o perioadă, apoi s-a întors şi s-a călugărit în mănăstire, unde a rămas până la moarte.
- Sunt extraordinare mozaicurile astea! Parcă au fost făcute ieri şi sunt de 700 de ani!
- Sunt câteva pline de simbolistică bizantină-ortodoxă, dar nu stau foarte bine cu teologia icoanelor. Oricum, am să-ţi arăt care sunt cele mai cunoscute şi renumite dintre ele.
- Au depus o muncă foarte grea. Şi cred ca erau geniali meşterii. Nu oricine poate face un desen în mozaic şi să-i iasă aşa. Uite, aici e Iisus, nu? Te covârşeşte cu mărimea imaginii şi cu privirea.
- Aceasta e una dintre cele mai renumite imagini ortodoxe.
- Te cred! E extraordinară!
- În 1453, cânt lupta era în toi, bizantinii au adus aici o icoană a Maicii Domnului, care îşi avea „domiciliul” într-o mănăstire de pe malul mării, o mănăstire special construită pentru icoană. Au mutat aici icoana numită „Hodighitria”, pentru că era cea mai renumită şi cea mai de preţ din toată cetatea. O să-ţi vorbesc despre ea când ajungem în sud, către mare.
- Şi mănăstirea aceasta a fost transformată în moschee?
- Bineînţeles. La vreo 50 de ani după ce au cucerit Constantinopolul.
- Ce naşpa să vezi toate bisericile transformate în moschei!
În faţa intrării în biserica Chora se află un restaurant ale cărui mese sunt răsfirate pe sub copacii din piaţă. Ne aşezăm la o masă, în lumina serii, obosiţi dar plini de satisfacţie pentru tot ceea ce am apucat să vedem astăzi. Servim o cină minunată, cu piept de pui preparat în vas de lut şi apoi căutăm un hotel în apropierea mănăstirii.
- A fost o zi foarte interesantă, baby!
- Ţi-a plăcut?
- Foarte mult. Mâine ce vedem?
- Surpriză!
- Eh, acum chiar cred că e surpriză. Dacă vom vedea ce-am văzut şi azi, atunci chiar a meritat să venim în Istanbul.
- Mă bucur că ţi-a plăcut. Mâine ne vom plimba pe jos, vom vedea în tihnă tot ce vrem şi ne vom întoarce să dormim tot aici. Condiţiile sunt excelente!
Malina fuge la duş. Rămas singur în cameră, mă gândesc cum să o conving să vizităm celebra baie turcească. O să văd eu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu