Miercuri, 14 mai 2008. Plecarea

Gata. Cred că am luat tot. O groază de lucruri, dar toate absolut necesare. Şi, deşi ştiu că trebuie să mă mai gândesc odată la tot, nu mai am răbdare. Vreau să plec imediat.

- Alo? Eşti gata?

- Da, Vlad. O secundă, să mai văd o dată.

- Nu te mai gândi, ieşi pe uşă şi gata.

- Mă grăbeşti şi nu-mi place. Trebuie să ne gândim bine la tot.

- Ne-am gândit.

Ne-am întâlnit în şosea. Îi stă bine cu eşarfa pe cap. Îmi aduce aminte de Thelma şi Louise. Dar bicicleta nu prea i se potriveşte. E încărcată cu de toate. „Cred că şi eu arăt la fel de caraghios, de ce nu m-am gândit la asta?”

E o dimineaţă însorită de mai. Dincolo de zidul imaginar al oraşului miroase probabil a flori de câmp, a verdeaţă, dar aici, în interior, în capitala prafului, nimic din toate acestea nu are loc. Aici ne vom feri de maşinile care trec cu viteză şi vom pune la punct, într-un minut, startul.

O fotografie înainte de plecare şi gata, la drum.

Pentru majoritatea dintre voi, planul nostru o să vi se pară o nebunie. Dar să ştiţi că suntem aproape convinşi că am luat totul, că ne-am gândit la 50% din surprize, că nu plecăm aşa, de nebuni, deşi aşa părem. Oricum, avem de toate cu noi, poate un pic cam puţin din simţul responsabilităţii. Dar suntem în mileniul III, în universul internetului şi pe o planetă în care mulţi vorbesc limba engleză. Iar noi doi, eu şi ea, ne încadrăm perfect în condiţiile de mai sus.

- Crezi că ne vor simţi lipsa, Vlad?

- Nu, nu cred. Poate părinţii, fraţii. În rest… vor întreba câteodată de noi, dar cam atât.

- Mă întristează să aud asta.

- Ştiu, baby, dar contează prea puţin. Şi probabil nu e chiar aşa cum spun eu, dacă mă gândesc că vor primi vederi şi vor avea ce bârfi despre noi.

- Da…

Şoseaua e uscată. Un punct în plus pentru noi, având în vedere că trăim în ţara noroiului. Mă rog, poate nu suntem chiar ultimii pe glob, dacă ne gândim la Miyanmar în vremea musonului. Şi totuşi, dacă nu e noroi, e praf şi camioanele care trec pe lângă noi, pe lângă că ne agasează cu claxoanele, ne acoperă cu un nor de praf. A avut dreptate Malina când a ales, ca prim accesoriu, ochelarii de protecţie.

După ce trecem de blocurile gri şi verzi şi lăsăm pe stânga biserica cea mare, ne îndreptăm spre Câmpia Turzii. Să-i mai amintesc de canalizarea pe care consiliul tot intenţionează să o ofere celor din cartierul Poiana? Nu prea văd urme de lucrare. Cred că iar s-ar enerva pe mine, ceea ce m-ar amuza. Poate şi pe ea.

- Baby, uite, o să trecem cu greu de utilajele consiliului municipal. Lucrează toţi la canalizare.

- Nu fii nesimţit, baby!

- Dar…

- Dacă mai aud o vorbă despre asta, te las singur în acest moment.

- Glumeam..

- Mai bine mi-ai spune că nu ai uitat să iei, pe lângă aparatul foto, şi cardurile.

- Era ultima greşeală din viaţa mea.

- Să fii sigur, babe. Să fii sigur.

Îmi place de ea. Sigură pe sine, cu imaginea asta de fată serioasă, deşi e singura persoană din lumea asta care ştie de glumă până în pânzele albe. Mă fascinează cum îşi mişcă trupul în şaua bicicletei, dar cred că acum nu e momentul să mă gândesc la asta. Aş face bine să îmi aduc aminte dacă am pus cardurile alea blestemate, până nu e prea târziu.

În zare apare silueta turnului de la Combinat. Niciodată n-am ştiut la ce foloseşte turnul acela, dar am admis că a fost întotdeauna impresionant să-l văd stând acolo, lângă şosea. Probabil mulţi turişti, în trecere spre ţări mai interesante, i-au făcut o fotografie. Aşa cum şi eu voi face vreunui turn ruginit, prin vreo ţară uitată de God. În fine. E frumos, mai ales de când l-au zugrăvit.

- Ştii ce am auzit azi dimineaţă la radio? Că băieţii ăştia de conduc Combinatul, ruşii ăştia, intenţionează să serbeze nu ştiu ce zi festivă ţinută în Rusia, aici, în oraş. Mi se pare incredibil. Nu-mi pot imagina că după tot ceea ce s-a întâmplat în trecut, după tot ceea ce ne-au făcut, după felul în care am reuşit să ne debarasăm de ei şi să o rupem de tot cu sistemul lor, ei au revenit şi ne-au pus din nou pe brânci, de data asta cu eleganţă. Nu pot să-mi imaginez că oamenii ăştia din Câmpia Turzii vor participa la o ceremonie a ruşilor, de dragul Mamei Rusii.

- Vlad! Mă interesează prea puţin de ruşi. Uite, tot ce-mi place la partea asta de oraş e restaurantul Milexim, de pe stânga. Îţi aduci aminte de soldaţii aceia americani care mâncau tot, acu câteva luni?

- Da, baby. Băieţi interesanţi. Plini de regulamente, dar gata să se distreze.

- O să-mi fie dor de Milexim…

- Poate că nu. Poate că o să descoperim locuri care o să ne facă să uităm de Milexim.

- Poate..

- Haide, priveşte înainte şi fii mai veselă. O să ajungem din nou aici, dar venind din partea cealaltă a planetei.

- Te iubesc.

Ştiu că o zice pentru încurajare de data asta, dar mai ştiu că mă iubeşte, aşa cum zice. Şi ştiu că o să-i placă drumul acesta, deşi e sperie puţin ideea. De parcă pe voi nu v-ar fi speriat! Să-i mai spun că am mai auzit de dimineaţă că domnii din Al Qaeda plănuiesc atacuri la Cupa Mondială de Fotbal? Să o fac să îşi aducă aminte că peste câteva luni trecem prin cartierele celor de la Al Qaeda, în Orient? Mai bine nu. Când vom fi în China, dacă nimic rău nu se va fi întâmplat, ne vom amuza de asta. Dar până atunci, totul pare dintr-o peliculă de suspans.

Drumul curge drept, spre Luna. În dreapta, pe deal, se aud tunurile turbinelor de la aviaţie. Băieţii testează Mig-urile, iar sunetul scos de acestea face să vibreze atmosfera. Uite un moment de care îmi va fi dor cu adevărat. Dacă n-aş fi fost acolo, pe deal, de atâtea ori, aş fi mers acum, ca simplu turist, să fac nişte poze. N-aş fi fost lăsat, dar tot aş fi făcut.

Ne îndreptăm destul de repede spre Luncani. În apropiere Arieşul se uneşte cu Mureşul, într-un mod paşnic şi liniştit, fără pretenţii de sublim.

- Malina, acum câţiva ani, când eram la paraşutişti, la Luna, am participat odată la instrucţie. Pe atunci erau sute de soldaţi care urmau să se breveteze şi care umpleau cerul de vară cu BG-urile lor albe. Tuturor li se striga în acea zi să ţină faţa la Arieş, pentru a nu fi duşi de vânt spre pista de aterizare sau, mai rău, spre linia de electricitate de pe calea ferată. Unul dintre aceştia nu înţelegea nimic din ce i se prelucrase. Comandantul îi striga din ce în ce mai furios să îndrepte faţa spre Arieş, dar nu avea cu cine să se înţeleagă. Într-un final copilul a aterizat unde a putut, dar i s-a ordonat să apară în faţa comandantului. Eram şi eu de faţă. Colonelul era roşu de furie. Îl făcea imbecil, incompetent, îl făcea în toate felurile. Băiatul îl întrerupe însă la un moment dat şi-i spune: „Domnule comandant, permiteţi să raportez! Nu ştiu care e Arieşul, că nu scrie pe el”. Comandantul a rămas mut, l-a expediat nervos, apoi am stat s-o gândim. Ce naiba voise să spună? Abia după câteva ore am înţeles. Aici, lângă Luncani, Arieşul se uneşte cu Mureşul. Şi omul privea de sus, se uita în stânga şi-n dreapta şi nu putea să se decidă care dintre râuri e Arieşul.

- Mi-ar plăcea să sar cu paraşuta, Vlad.

- Poate că odată o s-o faci. Poate că se va întâmpla chiar în drumul nostru. Nu ştii ce-ţi rezervă ziua de mâine. În orice caz, cu cât trece timpul, cu atât o să-ţi fie mai greu s-o faci. Instinctul de conservare.

- Mda…

La intrarea în Hădăreni trecutul îmi aduce în faţa ochilor scandalurile dintre români şi ţigani. Satul nu pare să fi suferit urmări. Şi totuşi, dacă o să vezi Gadjo Dilo o să te duci imediat cu gândul la Hădăreni şi la locuitorii lui lipsiţi de toleranţă. Imaginea drumului care devine drept din nou nu-mi dă posibilitatea să-mi menţin poziţia de judecător al evenimentelor trecute. Şi totuşi, de fiecare dată când voi trece prin Hădăreni îmi voi aminti de românii şi ţiganii care au atras atenţia Europei în urmă cu un deceniu şi ceva.

După două ore de mers ne oprim în Luduş. Orăşelul acesta, pe cât de simpatic, pe atât de sărac şi lipsit de posibilităţi, primeşte cu ospitalitate orice trecător şi se aşterne cuminte în faţa privirilor, mai ales dacă stai să-l urmăreşti de sus, de pe deal. Am făcut un pic de efort până să ajungem aici, dar acum priveliştea ne face să simţim că a meritat.

- Uite, Malina, acolo, departe, dincolo de oraş, e Mureşul. Am trecut acum câteva minute pe lângă el. Are adesea obiceiul să-şi iasă din fire şi, supărat pe noi, să treacă peste recolte. Partea bună e că de fiecare dată lasă în lanurile de porumb peşte captiv. Să ştii că am văzut odată câţiva pescari în lanul de porumb de pe marginea şoselei.

- Vlad, cred că ai obosit deja.

- Nu, vorbesc serios. Pescuiau în lanul cu porumb.

- Mda. Şi se dădeau şi cu barca, nu?

- Vorbesc serios.

- Mai bine fă-mi o poză, apoi dă-mi apa. Se face cald.

- Stai să-ţi mai spun ceva, până bei apă. Uite, aici, cum cobori de pe deal spre Luduş, se face prima curbă strânsă la stânga. Ştiam o poveste despre părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea de Mureş, care călătorea spre Cluj cu maşina. La volan se afla una dintre măicuţe care, din cauza vitezei, a ratat curba şi a reuşit să răstoarne maşina. Totul s-a terminat cu bine, dar partea amuzantă a fost că părintele, care purta centura de siguranţă, nu reuşea să se dezlege din chingi şi se apucase să critice sistemul de siguranţă. Tu nu-l ştii pe părintele, dar te asigur că e un munte de spiritualitate. O să ne oprim un minut la Recea, deşi nu ştiu dacă-l vom vedea.

- Mai trăieşte?

- Da. Am fost odată la el, să-l colindăm, când eram în liceu. Ne-a umplut maşina cu daruri, el şi maica stareţă Cristina. Dar dintre toate darurile, unul mi s-a părut întotdeauna special. A pus printre pachete o vestă neagră călugărească, despre care ne-a spus că era a sa. La Cluj am împărţit darurile cu colegii, dar am insistat ca acea vestă să-mi rămână mie. O am şi acum şi mi se pare coborîtă din tezaurul de relicve sfinte ale creştinismului. În antichitate creştinii păstrau în felul acesta diferite obiecte obţinute de la oameni a căror viaţă era cunoscută ca fiind foarte avansată în sfinţenie.

- Vreau să ne oprim la Recea.

- Poate vom rămâne peste noapte acolo.

După o jumătate de oră suntem pe un alt deal, în apropiere de Iernut. Jos, în stânga, se întinde lacul atât de căutat de pescarii din zonă. Singura lor nemulţumire, am auzit-o de multe ori, e faptul că nu au un bar sau un punct alimentar. În rest… pentru un pescar casa e doar al doilea domiciliu, în ordinea de mai sus.

Nimic interesant în regiunea Iernut. Nimic interesant prin oraş, poate doar castelul lăsat în paragină. Aceiaşi oameni preocupaţi, îngrijoraţi, grăbiţi. Malina îmi face semn să mărim pasul, probabil cu gândul la Recea. Imediat după ieşirea din oraş apare varianta spre Târnăveni, pe care am umblat nu demult amândoi. Drum rău, sate sărace şi oameni puţini, dar noi nu prea aveam ochi pentru astea. Fusese o ieşire de o oră şi se transformase în ceva de câteva ore, fără scop, doar de plăcerea de a fi amândoi.

În dreptul intersecţiei cu pricina Malina îmi zâmbeşte. Semn că se gândeşte şi ea la acelaşi lucru. Foarte mulţumit de gândul ăsta o iau înainte, făcându-mă că n-am observat. O iubesc.

S-a făcut ora 12.00. Am ajuns la Mănăstirea Recea. Ne-am mişcat destul de repede, după părerea mea. Din faţa mănăstirii se vede Aeroportul Târgu Mureş, aflat dincolo de şosea. În curte, flori peste tot. Îi spun Malinei că e una dintre cele mai frumoase mănăstiri pe care le ştiu, iar ea încuviinţează. E impresionată de curăţenia care domneşte peste tot, de mulţimea de flori, de liniştea din jur. Nu apare nimeni, dar biserica mănăstirii e deschisă. Ştiu că dacă va intra, Malina va rămâne impresionată de ceea ce va vedea. Am avantajul celui care a mai fost aici, aşa că mă abţin cu greu să nu destăinui frumuseţea locului.

În biserică îmi şopteşte uluită:

- Ce frumos e!

Sunt încântat de starea de spirit prin care trece. Îmi place când e impresionată de ceva anume şi mă bucură. Stăm câteva minute în linişte, timp în care îmi mai îndrept o dată gândul spre Dumnezeu, cu rugămintea ca El să fie cu noi pe tot drumul. Ieşim apoi în curtea pavată, care e năpădită de soare.

- Uite, Malina, acolo sus e un fel de casă de oaspeţi. Construită din lemn, dar izolată atât de bine şi zugrăvită atât de frumos de zici că e din cărămidă. Într-o iarnă am fost aici cu Pepe, prietenul şi colegul meu. Am rămas peste noapte, dar seara maicile ne-au rugat să le ajutăm să care o saltea care, ziceau ele, era prea grea. Nu ştiu cum să-ţi explic, să mă înţelegi. Salteaua nu era grea, era imposibil de ridicat! Făcută din câlţi din aceia din cârpe, groasă de vreo 40 de cm şi pentru două persoane, salteaua maicilor putea fi mutată doar prin împingere. Şi trebuia dusă într-o altă clădire, la etaj. La toate acestea mai adaugă pofta noastră de rîs într-un moment şi într-un loc atât de sobru şi o să reuşeşti să obţii rezultatul: ne-au trebuit vreo două ore să reuşim să facem munca. Imposibilitatea de a mişca salteaua aia nenorocită, comicul situaţiei şi lipsa soluţiilor ne-au obligat la cea mai simplă metodă: rîsul contagios. Maicile au apărut la început cu chipurile îngrijorate, dar în final toată lumea râdea lângă o saltea mamut.

- Bine, dar cum puteaţi râde în prezenţa maicilor?

- Cu poftă, baby. Nu ne puteam opri nici noi, nici ele. A fost unul dintre cele mai ciudate momente din viaţa mea. Oricum, să ştii că Recea nu e mănăstirea din Numele trandafirului, în care râsul e interzis. Pe vremuri aici exista o regulă neoficială: erau primite în obşte doar călugăriţe care aveau studii superioare. Toate maicile aveau terminată cel puţin o facultate şi majoritatea erau destul de tinere. Iar starea de spirit, bineînţeles, era una pozitivă.

- Se vede din felul în care e întreţinut tot locul acesta.

Nu dăm de părintele Ioan. Se pare că e bolnav. În schimb putem mânca în mănăstire. Nu pot spune că mă dau în vânt după mâncarea călugărească, deşi mulţi o apreciază. Se pare că şi Malina e printre ei. Mă bucură faptul că locul cu care voiam s-o impresionez i-a făcut plăcere. Dar la sfârşit apare inevitabilul:

- Vlad, aşa e toată apa potabilă din zonă?

- Din păcate, da.

- Gust ciudat. Noroc că am intrat în zodia Borsecului.

La masă apare şi discuţia obişnuită:

- Eu n-aş putea trăi într-o mănăstire.

- De ce, Malina?

- Mi se pare un cerc închis şi plin de constrângeri.

- E adevărat. Aspectul e unul important şi real. Dar au şi ei, călugării, o viaţă interesantă.

- Când mă gândesc la călugări, văd doar filmul poveştii din Călugărul din vechiul schit.

- Cu călugări care tânjesc după dragostea lumească, iubiri secrete şi pătimaşe şi dorinţe refulate?

- Ceva în genul acesta. Nu mă judeca greşit. Ştiu că nu e doar atât în viaţa lor. Dar la asta mă gândesc.

- Te înţeleg. Dar să ştii că istoria călugărilor are în spate un munte de momente memorabile. Aş fi tentat să spun că jumătate din ideile, acţiunile sau evenimentele din istoria lumii au legătură directă cu ei. Călugări inventatori, călugări astrologi, geografi, oameni politici, conducători de oşti sau state, instituţii religioase, sociale, economice. Călugări simpli, călugări cultivaţi, călugări nebuni pentru Hristos sau promotori ai unor stiluri de viaţă.

- Rasputin…

- Da. Însă un călugăr nu atât de incult şi lipsit de simţul realităţii, cum îl consideră unii.

- Călugări nespălaţi..

- Steinhard şi-a pus şi el întrebarea asta. Cum e cu călugării nespălaţi? Şi singurul răspuns pe care l-a găsit a fost că unul se spală pentru Dumnezeu, iar altul rămâne nespălat pentru Dumnezeu. Şi că tot ce e în afara acestei logici, e lipsă de bun simţ (referitor la nespălatul din lene).

- Colac peste pupăză, mi-a plăcut mâncarea de aici.

- O să le cer să ne pună ceva la pachet.

- Nu fii nebun!

La ieşirea din mănăstire mulţumim celor câteva gazde pe care le-am întâlnit şi ne reluăm activitatea. În depărtare se vede coşul subţire şi înalt de la Azomureş care aruncă în văzduh un fum gălbui. Intrăm curând în aglomeraţie şi gălăgie. Câtă diferenţă între atmosfera de la Recea şi zona dominată de Combinatul Azomureş!

Târgu Mureş e un oraş frumos. Nu am înţeles niciodată de ce nu s-a dezvoltat mai mult, având în vedere relaţiile pe care le are cu exteriorul.

Ne place catedrala din centru. Îi arăt Malinei telefonul public de lângă catedrală, în preajma căruia am avut parte de un moment terifiant. Vorbeam la acel telefon cândva şi se apropia o furtună mare. În toiul discuţiei s-a produs un trăznet puternic, care a zguduit centrul oraşului. Probabil electricitatea se scursese prin paratrăznetul catedralei. Eu însă, cu receptorul în mână, am înlemnit la auzul sunetului. Era pentru prima dată în viaţa mea când mă aflam în apropierea trăznetului. De atunci s-a mai întâmplat de câteva ori, motiv pentru care ţin să precizez că nu obişnuiesc să port metale cu mine.

Nu zăbovim mult în oraş, pentru că-l cunoaştem amândoi destul de bine. Ne continuăm drumul spre Sighişoara, trecând printr-o frumoasă pădure de stejar. A trebuit să urcăm, dar avem noroc cu şoseaua bună, care ne uşurează traseul. Sus, pe deal, mai facem un popas pentru a ne lua rămas bun de la Târgu Mureş, apoi coborîm spre Acăţari. Ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de locurile natale, dar parcă nu ne-am desprins îndeajuns de ele ca să putem spune că „am plecat”. Sunt locuri pe care deocamdată le cunoaştem bine, aşa că nerăbdarea ne împinge să continuăm spre ceea ce n-am mai văzut.

După o serie de sate şi locuri împădurite ajungem la Sighişoara. Ne-ar plăcea să rămânem la Coroana, am mâncat acolo odată nişte papanaşi buni, dar acum ne grăbim să vedem oraşul. Urcăm în cetate, dăm o tură pe străzile pavate, nu tocmai bune pentru mijloacele noastre de transport, apoi coborîm ca să trecem dincolo de Mureş, pentru a ajunge în pădure, la Vila Franka. De aici, de sus, se vede tot oraşul. Imaginea e splendidă iar atmosfera aceasta de după amiază însorită amplifică buna dispoziţie. Suntem obosiţi, dar priveliştea ne încântă. A meritat să depunem efortul de a urca până aici.

- Bem ceva aici?

- Bineînţeles. Locul nu e foarte vizitat, deci mâncarea s-ar putea să fie, pe cât de scumpă, pe atât de lipsită de prospeţime, dar bănuiesc că nu au nimic cu băutura.

- În plus putem admira oraşul.

Ospătarul plictisit ne aduce cafeaua şi apa. Nu pare foarte încântat de pasiunile noastre gastronomice. Cred ca am un deja-vu cu acest tip, de acum câţiva ani. Tot aici, pe aceeaşi terasă, am fost privit cu aceeaşi dezamăgire pentru faptul că am cerut doar o porţie de piept de pui cu garnitură de cartofi prăjiţi, preferata mea şi a 90% dintre români. Şi acum, ca şi atunci, privesc cu aceeaşi nepăsare gesturile omului.

- Vlad, ştii că aici voiau să construiască acum câţiva ani „Castelul lui Dracula”? Sau avea să se numească „Dracula Park”?

- Cred că se gândiseră la „Dracula Park”. Un proiect prea ambiţios pentru posibilităţile românilor. Şi nu mă refer neapărat la efortul financiar. Dacă stăm să ne gândim la ditamai Transfăgărăşanul sau Canalul lui Ceauşescu, la barajele de la Vidraru şi Bicaz sau mai ştiu eu ce alte lucrări mari, aş zice că se poate. Problema ţine însă de capacitatea de a întreţine un astfel de proiect. Să-l faci să arate la fel, sau chiar mai bine decât la început, după cinci ani de când a fost deschis. Să-l faci atractiv şi peste zece ani. Nu e ceva ce ne caracterizează, menţinerea asta a bunurilor.

- Poate că ai dreptate. Uite, pe râu se văd tot felul de pungi din plastic..

- Nu numai pe râu. Le poţi vedea pe marginea drumului, prin păduri, pe câmp. Am devenit o ţară plină de plastic.

- În cât timp crezi că se va schimba?

- Nu ştiu dacă se va schimba. Suntem ataşaţi Orientului până mai sus de brîu şi, deşi avem pretenţii de stil de viaţă occidental, ne place la nebunie desfrâul oriental.

- În Vest nu există aşa ceva. Poate doar în Roma sau în Milano, dar în rest nu vezi aşa ceva. Iar Elveţia sau Olanda sunt departe de ideea de pungi de plastic.

- În Vest e altceva şi cu praful. Cred că ţările astea aflate mai sus de paralela 45 au un fel de sistem anti-praf. Poate din cauza umezelii care domneşte în ţări ca Norvegia sau Danemarca sau Anglia. Poate din cauza curăţeniei şi ordinii din ţări ca Suedia. Încă nu am decis care e adevărata explicaţie, dar atotprezenţa prafului la noi e unul dintre lucrurile care mă deprimă.

- Lui Raikkonen nu i-ar fi fost deajuns aici alea câteva folii de protecţie pe care le poartă pe vizieră.

- Malina, mă omori cu Raikkonen.

- De ce? E cel mai tare. Şi.. cel mai frumos.

- Ai un sistem foarte interesant de catalogat piloţii de Formula 1.

- E sistem propriu. E sistem omologat.

Râde satisfăcută. Îi place să se ştie originală. Şi îi place când îi aprob originalitatea.

- Duminică Raikkonen al tău a cam rămas de căruţă. A terminat al treilea. În spatele lui Hamilton.

- Nu-i nimic. Tot el va câştiga campionatul.

- Nu cred. De data asta e rândul lui Massa. Oricum, anul trecut a fost pură întâmplare că Raikkonen a câştigat campionatul.

- Babe, observ cum vorbeşte invidia din tine.

- Dar serios! Cum să câştigi campionatul când nimic nu dovedeşte că ţi-o doreşti? A obţinut ce şi-a dorit anul trecut. Deja anul acesta rulează doar pentru imagine. Imagine care, fie vorba între noi, va avea de suferit la sfârşit.

- O să vezi că am dreptate. Şi la urma urmei nu mă interesează atât de mult să ajungă campion, nu câştig nimic din asta. Pur şi simplu e preferatul meu şi gata.

- Al meu e Massa.

- Mda..

De ce trebuie să termine orice discuţie cu „Mda..”? Mă enervează să aud „Mda..„-ul ăsta. E ca şi cum mi-ar spune „whatever” sau „ok, ok, accept, deşi nu ai dreptate”. Mă simt acceptat doar aşa, ca să încheiem o discuţie ce devine plictisitoare, după ce lumea şi-a exprimat deja opţiunile. „Mda..” înseamnă „fie cum zici tu, oricum eu am dreptate”. Ah!

Ne apropiem de Rupea şi deodată ne apare în faţă cetatea. Splendidă. Pare de necucerit de aici, de jos. În câteva minute suntem pe deal, de unde putem urmări în linişte apusul. Priveliştea e superbă. Bolţile pe sub care am trecut la intrare îţi dau impresia că te afli într-un loc atât de sobru, încât orice glumă pare deplasată. Cărămizile ce ies din zid la întâmplare, amestecate cu piatră calcaroasă, îţi spun povestea unei construcţii ridicate din bani puţini, cu muncă nu foarte ordonată, dar asiduă. Se pare că locul a reprezentat un adăpost pentru satele învecinate. Bălăriile şi mărăcinii de peste tot, amestecate de la an la an, îmi aduc aminte de vechile imagini cu ruine de biserici şi mănăstiri din Irlanda sau Franţa. Tot ce pot sa sper e că peste 50 sau 80 de ani aceste ruine vor arăta la fel de bine ca şi cele amintite, vor fi incluse în circuite turistice sau vor face parte dintr-un peisaj în care aleile, gazonul, florile şi subtilele tăbliţe de atenţionare sunt la ele acasă. Revin la ideea de la Sighişoara. Greu de creat, greu de întreţinut pentru români.

Urmează celebra pădure a Bogăţii. Celebră pentru rutieri. O fi existat cândva vreun restaurant minune pentru TIR-işti? Nu-mi pot explica de ce toată lumea ţine să se oprească să mănânce la Pădurea Bogăţii. Face parte din grupul consacrat al „hanurilor” de căruţaşi gen Dealu Mare (mici omologaţi), Miercurea Sibiului (fasole cu ciolan), Piatra Craiului (….ceva…)? Sau pur şi simplu reprezintă un fel de jumătatea drumului dintre Bucureşti – Braşov şi Transilvania de nord-vest?

Ascensiunea e destul de dificilă, mai ales că soarele a apus şi se anunţă seara. Mă întreb dacă vom reuşi să ajungem la Braşov. Mai e mult de mers. Din deal însă totul pare mult mai uşor, distanţele se scurtează. Malina aleargă în faţa mea, înviorată de coborîrea în viteză. Roţile bicicletei uruie pe asfaltul cu criblură. E cea mai mare viteză pe care am obţinut-o până acum. În câteva minute suntem jos, în Ţara Bârsei, iar în depărtare putem observa Tâmpa.

Trecem cu viteză pe lângă cetatea Feldioarei. Nu mai vrem să oprim, deşi ne-am propus că nu ne vom grăbi pe drum. Dar parcă am vrea, totuşi, să dormim lângă Braşov, într-un loc al nostru. Nu o spune nici unul dintre noi, dar amândoi ne gândim la acelaşi loc.

E deja întuneric când ajungem în Braşov, dar nu e târziu. Trecem pasajul, apoi stânga spre gară, înaintăm pe bulevard şi ieşim spre Predeal. Peste tot gălăgie, trafic, oameni care aleargă la cumpărături. Totuşi, nimic din toate acestea nu mă mai deranjează. Braşovul e ceva special pentru amândoi şi trecerea asta tăcută prin oraş nu face decât să ne amintească fiecare clipă trăită aici.

E 9 seara şi am ajuns la Motelul Căprioara. E luminat în întregime, gata să ne primească. Rezolvăm cu cazarea mijloacelor de transport, obţinem camera (6, ca de obicei), apoi coborîm la masă. Aceeaşi doamnă amabilă, ca în trecut. Acelaşi spaţiu intim, cald, primitor, în care poţi să te relaxezi şi să-ţi serveşti în tihnă masa.

- Sunt foarte obosită, Vlad. Nu vreau decât un ceai.

- Mereu te rezumi la un ceai. Acum ai să mănânci, pentru că avem un alt regim.

- Ok, atunci prefer o salată. Fără complicaţii.

- Ceaiul acesta fierbinte e numai bun după o zi obositoare. Şi când te gândeşti la peisajul din spatele motelului o să fii atât de relaxată încât o să adormi la masă.

- Nu vreau să adorm.

Ştiu ce vrea să spună. Vrea să adoarmă abia după ce o voi ţine în braţe şi îi voi povesti ceva. Vrea să adoarmă în braţele mele. Zâmbesc pe ascuns. E terminată după o zi pe bicicletă. Eu însumi nu mă pot lăuda cu performanţe mai mari, dar ideea călătoriei mă entuziasmează de fiecare dată când mă simt obosit.

Cina a fost foarte relaxantă. Urcăm în cameră, desfacem bagajul, inspectăm baia, lăsăm televizorul să populeze atmosfera.

- Tien! Avem canale tv!

- Eşti sigur?

- Uită-te şi tu. Bine, nu sunt multe, dar spre deosebire de norocul nostru în toate celelalte locaţii, aici avem canale.

- Lasă-l pe muzică.

- Îl las, dar n-o să-ţi placă Bon Jovi.

- De ce ai tu impresia că am crescut doar cu Melendi?

- Ok. Bon Jovi. M-aş fi simţit mult mai norocos dacă în loc de melodia asta aş fi auzit These days sau, şi mai bine, Diamond ring. Vreau să mă întiiiinddddd!

- Ha! Nu înainte să mă ţii în braţe, babe. Mi-e frig.

Frigul vine de la oboseală. De câteva minute cască de zor. A făcut un drum extraordinar astăzi şi e doar primul dintre ele. S-a ţinut tare şi mi-a dat chiar lecţii de viteză. Acum am s-o răsplătesc cu un sărut, iar mai târziu am s-o ţin în braţe.

Malina intră la duş. Cred că vrea să ajungă cât mai repede în pat. Stau întins, cu faţa în tavan, urmărind nişte linii imaginare. Mă gândesc că acum şi-ar dori să fie mângâiată pe spate, să simtă palmele mele care-i plimbă apa caldă pe umeri, pe piept. Ştiu că vrea toate astea, dar n-am să intru, pentru că prea ar însemna să fac exact ce se aşteaptă să fac. Mai bine o fac atunci când nu se aşteaptă. Într-o altă seară.

La tv au apărut 3 Sud Est, cu Clipe. Niciodată n-am putut suferi melodia asta, mai ales pentru că sunt foarte îndrăgostit de ea. Sunt clipe în viaţa mea când ţi-aş spune tot ce simt… De ce trebuia să cânte asta?

Mă ridic brusc, arunc totul de pe mine şi intru lângă ea. Tresare, dar zâmbeşte.

- Ştiam că ai să vii.

- Mă aşteptai?

- Da…

Atingerea ei mă înnebuneşte de plăcere. Într-o clipă uit de toată oboseala. Nu, uit de orice. Există numai ea şi apa ce-i curge pe piele. O mângîi uşor, o iau în braţe, o sărut sub apa care cade peste feţele noastre. E atât de senzuală! Îi frământ sânii în mâini şi o fac să-şi dorească fiecare atingere. Oftează uşor, dornică să fie alintată, se mişcă între degetele mele, alunecă pe palme şi pe pielea mea. E foarte caldă. Îşi ţine ochii închişi şi imi caută buzele cu stropii prelingându-i-se pe obraz.

- Baby…. te vreau….

- Şşşşş….

Nimic nu mai contează în jur. Doar pielea ei, sânii ei, buzele ei, mâinile care mă trag spre pieptul ei. Oftează prelung şi mă cheamă din fiecare mişcare. Mi se dăruieşte toată, plină de dorinţă şi foc interior. Îi simt fiecare zvâcnire şi mă încord la fiecare geamăt care-mi urcă spre ureche. Ne contopim într-un vulcan de dragoste şi tresărim la fiecare mişcare. Gâtul ei… buzele ei… pielea ei parfumată… Geme din ce în ce mai repede şi se apropie de momentul în care explodează. Mă face să o urmez în senzaţii şi simt cum devin una cu ea în clipa în care geme plină de satisfacţie pentru ultima oară. Rîde în ton cu respiraţia, se lasă purtată în exaltare şi mă determină să fac acelaşi lucru. Respirăm repede şi sacadat, frânţi de oboseală, dar euforici. A fost extraordinar! De fiecare dată e extraordinar! Îmi vine s-o sufoc cu îmbrăţişarea mea, pentru că simt că nu mă mai satur de ea!

Îşi revine cu greu, încearcă să termine un duş ratat, ieşim înfăşuraţi în prosoape şi intrăm în pat. Ne încălzim din nou foarte repede şi ascultăm câteva clipe melodia de la televizor.

- Povesteşte-mi ceva..

- Hm… Dar promiţi că nu o să adormi la jumătatea poveştii?

- Nu promit, dar încerc.

E clar, o să adoarmă şi mai repede. Dar nu-i nimic. Nici nu mă aşteptam altfel. Îmi face o deosebită şi de neînţeles plăcere să o văd adormind în timp ce-i povestesc.

- Baby, ştii hotelul acela din Făget? Cel nu foarte arătos…

- …. Da… zi..

- Eram într-o noapte acolo. Era linişte şi pace, dar pe la miezul nopţii a început gălăgia. Cineva vorbea tare, alţii râdeau… Ştii tu cum e la un chef. Stăteam în pat şi ascultam, deşi nu înţelegeam nimic. Dar la un moment dat, iritat, n-am mai rezistat şi am ieşit pe coridor, deschizând brusc uşa. Când colo, în faţa mea, doar în chiloţi, un tip cu ochelari şi puţin chel. Genul funcţionarului de bancă sau al celui ce face asigurări. S-a speriat de mine, s-a lipit de perete. „Ce e cu toată gălăgia asta, domnule??”, întreb eu, supărat. La care el, surprins de ieşirea mea furtunoasă şi bâlbîindu-se: „Eu… eu nu ştiu nimic…. Eu sunt evreu….eu făceam dragoste”. „Şi ce e cu asta??”, i-am răspuns supărat şi am închis uşa. După care, rezemat de perete, am stat să mă pot opri din rîs. Bietul om îmi dăduse un răspuns beton…

Zâmbesc foarte amuzat la amintirea acelei întâmplări. Nu i se poate întâmpla oricui aşa ceva. Îmi întorc privirea spre Malina să-i văd reacţia.

- Baby? Dormi? Ai adormit?

Se pare că da… E senină şi plină de pace. Doarme cu capul pe braţul meu. Atâta încredere pe un chip n-am văzut niciodată. E frumoasă, iar pielea ei miroase extraordinar de frumos. Îi sărut obrazul şi o mai privesc o dată. Îmi pare rău că am pierdut momentul decisiv al trecerii ei de la realitate la vis. Dar clipa asta în care o ţin în braţe şi ea se scaldă în vis, plină de încredere în sufletul de lângă ea, clipa asta e de neuitat.

- Şi eu te iubesc, baby… Noapte bună…