Duminică, 18 mai 2008. Marea

- Bună dimineaţa, baby!

- Bună dimineaţa!

Zâmbetul ei mă încântă întotdeauna. Îmi face dimineaţa de milioane şi mă determină să fredonez toată ziua, mă asigură că am pentru ce să trăiesc şi că, dintre toate lucrurile din lume, singură existenţa ei îmi oferă cea mai mare fericire posibilă.

- Baby, ce facem azi? întreabă Malina, alintată.

- Azi! Azi… îţi voi face o surpriză.

- Ha! Mereu spui asta când nu ştii ce se va întâmpla.

- Nu, baby. Vorbesc serios. Azi vei avea parte de o surpriză, promit cu o figură gravă.

- Iar mă minţi, râde ea.

- Ai să vezi. În primul rând am să te surprind de dimineaţă cu micul dejun.

- Dar tu ştii că nu iau micul dejun.

- O să-l iei.

- Nici măcar o surpriză nu o să mă facă să iau micul dejun.

- Ok, atunci o să renunţ la surpriză.

- Ha! Ştiam eu! Ştiam eu! Nu aveai în plan nici o surpriză!

- E adevărat. Dar să ştii că pot inventa una foarte repede.

- Vreau să văd!

- Dacă o să se întâmple, o să iei micul dejun?

- Depinde de cât de originală va fi surpriza.

- Ok.

Mă ridic repede din pat, pun ceva pe mine, ies în faţa hotelului şi în câteva minute sunt la Anastas. Bătrânelul e prin curte, învârtindu-se în neştire.

- Anastas! Dobre deni!

- Ne, ne, Vlad! Dobre sutrin!

- Ok. Dobre sutrin! Anastas, I need eggs! Eggs!

- Eggs?

- Ouă, omule. Vreau cinci ouă de găină!

- Aaaa! Iaiţa!

- Iaiţa! Malina!

- Dobre, dobre.

Mulţumind omului pentru ajutor şi înţelegere, alerg la hotel, pregătesc un jăratic pe malul lacului, îl rog pe chelner să aducă doar ustensilele şi prepar repede o omletă de infanterie. Înăuntru se pregăteşte ceaiul şi cafeaua, eu trec la pâinea prăjită şi după 15 minute totul este gata. Personalul hotelului se amuză pe seama mea, dar îmi pasă prea puţin. Probabil mă cred venit din vreo ţară cu iglu-uri sau şi mai rău. Alerg din nou în cameră, unde o găsesc pe Malina pregătită să iasă şi încă nelămurită. Luând-o de mână, o aduc pe mal, unde micul dejun aşteaptă aburind în răcoarea dimineţii.

- Vlad, eşti nebun! râde ea. Cum ţi-au permis?

- Le-am spus că la noi în cătun aşa începem ziua. Pe de altă parte Anastas îţi transmite salutări.

- L-ai trezit pe om??

- Era treaz demult. Acum ia şi mănâncă. Oricum, porţia ta e doar un sfert, pentru că am alergat atâta, încât simt că trebuie să mănânc dublu.

- Ursule! mă ceartă ea drăgăstos.

E vizibil încântată de nebunia mea. Şi mi-a promis că va mânca.

- Ştiu că omleta nu e preferata ta, dar n-am avut timp să mă gândesc la altceva. Eventual dacă aş fi încercat să pescuiesc.

- Da! Te cred! Aş fi murit de foame, ciumfule!

- Să ştii că sunt un pescar bun!

- Sunt convinsă. Doar că lacul acesta e plin de peşti mult mai inteligenţi decât tâmpiţelul meu.

Râde amuzată şi se uită în jur, încercând să nu atragă atenţia. E prea târziu însă, pentru că la câteva balcoane au ieşit alţi turişti care privesc, zâmbesc interesaţi şi discută despre noi, încercând să nu ne deranjeze.

După ce terminăm cu micul dejun ne pregătim de plecare, apoi ieşim în şoseaua părăsită în ajun. Soarele străluceşte deja şi ne dezmiardă cu razele călduţe. În drum întâlnim o zonă cu copaci pe ambele părţi ale şoselei, într-un peisaj ce pare identic cu cel de lângă Tălmaciu. Din nou, amintiri de acasă.

Trecem repede prin orăşelul Ţar Kaloyan, numit aşa probabil în cinstea lui Ioniţă Caloian, unul dintre domnitorii vlaho-bulgari din sec. XII şi întemeietor al dinastiei asăneştilor, apoi intrăm în Razgrad, un oraş mai important. Clădiri frumoase, flori, străzi curăţele. Nimic deosebit însă, până în clipa în care citesc în fugă, undeva: Razgrad – Abrittus.

- Abrittus!

- Poftim? Malina e nedumerită.

- Acesta e vechiul Abrittus! Locul în care a murit Decius!

- Vlad, te rog să-mi traduci.

- Malina, Razgrad e fosta cetate Abrittus, din Imperiul Roman. Aici s-au întâlnit în 251 armatele romane cu cele ale goţilor care veniseră dinspre Dobrogea şi trecuseră în Balcani. Comandantul goţilor era un tip pe nume Cniva, iar în fruntea romanilor era împăratul Decius, născut şi el în Balcani. Decius n-a domnit decât doi ani, dar s-a remarcat prin prima mare persecuţie împotriva creştinilor. În timpul său Africa şi Roma au fost umplute de creştini martirizaţi. Era considerat un fel de „fiară” de către creştini. Ei bine, în 251 a venit în Balcani să lupte împotriva goţilor care invadaseră imperiul. Dacia nu mai era demult ultima fortăreaţă a imperiului, pentru că din cauza atacurilor popoarelor migratoare armatele romane se retrăgeau la sud de Dunăre. Dealtfel în 271, în timpul lui Aurelian, retragerea totală va deveni oficială. Dar în 251 Decius a venit cu armata să îi alunge pe goţii lui Cniva. Armatele s-au întâlnit la Abrittus, într-un loc mlăştinos. Printre primii care au murit în bătălie a fost şi fiul împăratului, dar asta l-a îndârjit şi mai tare pe Decius. În acea zi armata romană a fost măcelărită de goţi. Decius a murit şi el, fiind astfel primul împărat roman din istorie care a murit pe câmpul de bătălie.

- Are vreun monument pe aici?

- Nu prea cred, baby. S-a întâmplat demult. Şi în plus, bulgarii nu sunt urmaşii romanilor, cum suntem noi urmaşii dacilor. Bulgarii sunt tocmai unul dintre acele popoare migratoare, deci nu prea văd cum i-ar fi făcut statuie lui Decius. Şi apoi mai e problema persecuţiei creştinilor. O ţară creştină, deşi creştinată în sec. IX, nu cred că i-ar face statuie persecutorului. Nici măcar în Dobrogea, unde mai sunt turci, nu vezi vreo statuie a lui Sinan Paşa.

- Uite că bulgarii au, totuşi, monumente închinate lui Sinan Paşa, spune Malina arătându-mi o moschee uriaşă.

- Uau! E impresionantă! Scrie: Moscheea Ibrahim Paşa.

- Cine a fost Ibrahim Paşa?

- Baby. Habar n-am. Dar moscheea e superbă. Pare un fel de Sfânta Sofia în miniatură.

În faţa moscheii se întinde un spaţiu generos de promenadă, care se încheie cu un bloc în spirală. Arhitectura e interesantă şi poate că totul ar deveni special dacă n-aş vedea în jur atâtea blocuri gri, în genul celor din România.

Ieşirea din Razgrad îmi oferă surpriza mult aşteptată: descoperirea sitului vechii cetăţi Abrittus. E vorba doar de un spaţiu pavat şi câteva coloane în stil constantinian, dar tot e ceva. Sunt absolut entuziasmat!

Malina face câteva fotografii, apoi reluăm cursul spre Varna. Trecem pe lângă sate şi dealuri fără să întâlnim ceva ieşit din comun, apoi ajungem la o autostradă numită destul de inspirat „Hemus”, după vechea denumire a munţilor Bulgariei. Autostrada se identifică sau se desparte adesea de E70, dar preferăm să urmăm „calea mai îngustă”, pentru că vom avea probabil mai multe de văzut. Intuiţia nu dă greş şi imediat ce trecem de orăşelul Devnya întâlnim un parc natural protejat pe nume Pobiti Kamani. E vorba de un grup ciudat de formaţiuni pietroase de 3-5 metri înălţime, cu trunchiul ca de copac, care formează o adevărată pădure retezată.

Pentru că se apropie seara ne continuăm drumul spre Varna, trecem de aeroport şi intrăm în oraşul în care se simte mirosul sărat al mării. Ajungem în centru, unde admirăm catedrala scăldată în lumini, apoi ne aşezăm cortul pe plajă, fără să deranjăm pe cineva. În sfârşit am ajuns la mare!

Oboseala a pus stăpânire pe noi, dar suntem mulţumiţi de drumul făcut. Malina intră cu picioarele în apa de la mal, se alintă cu stropii, priveşte curioasă şi temătoare în larg. Apa adâncă e singurul lucru care îi creează disconfort în lumea asta.

- Intră în apă, baby!

- Vlad, ştii bine că nu vreau. Pe deasupra, e destul de rece.

- De ce nu-ţi place apa?

- Îmi place apa, dar mă tem de adâncimea ei. Când eram mică m-am jucat odată cu apa din cadă. Era perioada în care ăştia luau apa câte o zi întreagă, iar mama ţinea apă în cadă, ca să avem peste zi. M-am jucat cu apa şi am alunecat. În mod sigur m-aş fi înecat dacă mama nu ar fi fost acolo, să mă salveze. Cred că de atunci nu mai am curajul să mă apropii aşa mult de apă.

- Deci să nu aştept ajutor dacă vreodată voi cădea din barcă.

- În nici un caz de la mine, râde ea.

La ora 22.00, după cum ne-am înţeles, sună telefonul. Mihai Diaconu ne transmite în direct, vrea informaţii despre noi şi familiile noastre, despre viaţa din ţară, despre drumul până la Varna. Intră în discuţie şi invitaţii lui, pe care nu-i cunosc şi chiar câţiva telespectatori care îşi dau cu părerea. Aproape toţi sunt de părere că e o încercare sortită eşecului, dar sunt câţiva care ne dau şanse, mai ales că nu suntem singurii din lume care facem acest lucru.

Discuţia se termină după vreo jumătate de oră, urmând ca ei să continue în platou. Sincer să fiu, sunt atât de obosit încât abia aştept să adorm. Malina cască şi ea în mod repetat şi priveşte cu ochi obosiţi marea, prin deschizătura cortului.

- Vlad? Ştii că noi niciodată n-am fost la mare împreună?

- Cum niciodată, baby? Dar suntem la mare, râd eu.

- Da. În sfârşit suntem la mare. Doar noi doi.

- Şi toată plaja e a noastră.

- Acesta era cadoul tău pentru mine pe ziua de azi?

- Păi vezi că ai realizat, în sfârşit?

- Nesuferitule, râde ea. Habar n-aveai unde vom ajunge azi.

- Greşeşti. Ştiam perfect unde vom ajunge.

- Unde?

- Aici.

O sărut cu toată dragostea mea şi o ţin în braţe mult timp.

- Te iubesc, îmi spune ea înainte să adoarmă. Se cufundă apoi în vis, adăpostită la pieptul meu.