- Ce frumoasă este viaţa, când începe dimineaţa!
- E frumoasă, dar mai vreau să dorm…
- Baby, vrei să rămânem în cameră?
- Nu. Vreau să văd oraşul în continuare. Doar că o să ne plimbăm, nu fugim dintr-un loc în altul şi o să facem ca totul să fie relaxant.
- Bineînţeles, iubito.
- Mai întâi de toate ai putea să-mi aduci o ceaşcă mare de cafea, de exemplu. Şi ai putea să mă săruţi şi ai mai putea să îmi povesteşti ceva în timp ce mai stau în pat.
- Cafeaua o să apară imediat şi e specială, pentru că e cafea turcească.
- Super!
- Cu sărutul o s-o rezolvăm pe parcurs, pentru că nu te pot săruta exact când ceri, ca să nu semene a supunere. Dar să fii sigură că am s-o fac.
- Nesuferitule!
- Iar cu povestea… de unde să încep?
- Păi vreau să stai lângă mine şi să-mi spui ce e cu oraşul acesta.
Malina se întinde sub cearşaful imens pe post de pătură şi aşteaptă povestea. Mă întind lângă ea, dar realizez că nu stau deloc bine. Urmează o poveste serioasă şi gravă, plină de aventuri şi acţiune, aşa că trebuie să stau în faţa ei, să mă vadă, chiar dacă stau în pat. Trebuie să stau cel puţin în genunchi, ca să pot gesticula şi ca să o fac să se bucure pe deplin de poveste.
- Baby, întâi de toate să ştii că aici se afla în antichitate un sat mic, situat pe vârful pintenului ce ajunge în mare. Acest sat se numea Bizantium. Nu era cine ştie ce de capul lui, dar avea norocul să se situeze în punctul de trecere dintre Europa şi Asia şi era un fel de vamă între zonele dinspre Marea Neagră şi cele din Mediterana. Cu alte cuvinte, toţi cei care treceau prin strâmtoarea Bosfor înspre sau dinspre Marea Neagră treceau prin faţa Bizantium-ului.
- Îmi place cum gesticulezi, zice ea zâmbind.
- Termină şi ascultă în continuare! Bizantium-ul se afla, de asemenea, la capătul râului Lycos, care venea din Tracia, cam pe direcţia pe care am venit şi noi şi se vărsa în mare, deci locuitorii beneficiau de o poziţionare bună, avantaj geografic şi resurse naturale.
- Cam cum e Turda la intersecţia dintre Alba, Mureş şi Cluj.
- Nici eu n-o puteam spune mai bine! De aceste avantaje şi-a dat seama şi împăratul Constantin cel Mare, ştii tu, cel care e sărbătorit la 21 mai cu mama sa, Elena, cel care avea să devină primul împărat creştin. Lui Constantin i se cam ahtiase de vechea Romă, un oraş în haos, plin de mizerie şi intrigi, aşa că a decis să mute capitala Imperiului Roman în Răsărit.
- Adică după sute de ani de când exista Roma s-a trezit un împărat, nu la fel de mare ca şi Cezar sau Marcus Aurelius, să mute capitala!
- Exact asta au gândit şi romanii! Cum îşi permite ăsta să se dea în stambă? S-au împotrivit. Unii s-au scandalizat. Însă alţii au rămas nepăsători, gândindu-se că Roma e eternă şi gloria ei nu poate pieri şi în plus orice capitală ar fi ridicată, oriunde în lume, nu va putea egala Roma niciodată.
- Roma şi astăzi este în mizerie.
- Atunci era mai rău. Era o cloacă, dacă vrei. În fine. În acea perioadă, adică la începutul anilor 300, imperiul a fost împărţit între mai mulţi „administratori”-împăraţi. Cei din Răsărit şi-au ales drept capitală cetatea Nicomidia, aflată nu departe de aici, pe coasta asiatică. O să ajungem şi pe acolo, promit. Dar în 330 împăratul Constantin, rămas singurul stăpânitor în Răsărit, a decis să transforme micul sat Bizantium într-un oraş măreţ, pe măsura Romei. A început construcţiile, a organizat oraşul nou după sistemul administrativ al Romei, a înfiinţat instituţii şi funcţii asemănătoare celor din Apus. Apoi l-a numit Constantinopol, după formula greacă „Constantinou-poleos”, care înseamnă „Oraşul lui Constantin”. Se spune că era strălucitor!
Se aud bătăi în uşă şi primim cafeaua. În două ceşti albe, aburinde, se odihneşte o cafea aromată, însoţită de câte două sticks-uri din ciocolată. Băiatul ne serveşte în linişte, ne urează poftă bună şi se retrage.
Malina zâmbeşte satisfăcută.
- Baby, pentru prima dată mă simt mândră de Ştefan cel Mare.
- Termină, nesuferito! Poate băiatul care a ieşit ne e rudenie!
- Ai dreptate. La câţi copii am trimis spre turci de 500 de ani încoace… Dar gata! Spune-mi în continuare!
- Ce să-ţi mai spun? Aşa a luat fiinţă oraşul Constantinopol. Care a beneficiat de atunci de toată atenţia împăraţilor. Aici se desfăceau mărfurile din Orient şi Apus, aici se stabilea politica imperială şi religioasă pentru partea de Răsărit, aici erau aduse bogăţiile lumii. Singurul element la care oraşul nu a strălucit în istorie a fost cultura educaţională. Existau alte şcoli sau centre universitare celebre în perioada înfloririi Constantinopolului: Roma, Atena, Damasc, Alexandria din Egipt, apoi universităţile din Apus: Padova, Florenţa şi în special cele din Germania. Dar în rest Constantinopolul le-a avut pe toate. Avea cartiere speciale pentru diferite naţiuni. Exista cartierul veneţian, cartierul celor din Pisa, cartierul genovez, cartierul armenilor, cartierul evreilor. Existau peste 100 de cisterne, adică rezervoare de apă, mai mari sau mai mici, prin care oraşul avea asigurată apa pentru populaţie. Exista un apeduct, construit de împăratul Valens prin anii 365, care aducea apa de la 250 de km, din Munţii Strandja, cei prin care am trecut alaltăieri. Pe tot malul existau locuri în care puteai acosta fără grijă. Existau locuri de distracţie, ca Hipodromul sau Forumurile şi în acelaşi timp exista un sistem de apărare pe care l-ai văzut: ziduri în trei trepte care până în 1453 au fost considerate impenetrabile.
- Gata! Vreau să văd cât mai mult din toate astea, spune Malina, care şi-a terminat cafeaua. În câteva minute voi fi gata de drum!
Ieşim din hotel pe la 9 dimineaţa. Înarmaţi cu harta oraşului, decidem să începem „explorarea” din dreptul Cisternei lui Aetios, astăzi un mic stadion de fotbal.
- Baby, aici se afla în vechime Cisterna construită de prefectul oraşului, Aetios, prin 421. Deci la scurt timp după construcţia zidurilor. Era de peste 200 de metri lungime, peste 80 lăţime şi 15 metri adâncime. O grămadă de apă!
- Multe lucrări au fost făcute la începutul anilor 400…
- Din două motive: primul, pentru că era o perioadă înfloritoare şi oraşul a fost condus de nişte oameni capabili şi al doilea pentru că începea era invaziei popoarelor migratoare. În 410 Roma fusese cucerită şi prădată de vizigoţi, care înainte de asta prădaseră Balcanii şi se apropiaseră periculos de Constantinopol. Atilla nu era nici el departe de capitală. Temându-se că ar putea da un exemplu asemănător celor din Roma, răsăritenii au făcut tot posibilul să-şi întărească cetatea.
- Să ne întoarcem spre zid. Mai avem multe de văzut înspre mare.
Coborîm de pe deal în valea în care altădată a fost râul Lycos. Zidurile cetăţii coboară şi ele, pe forma reliefului. Se spune că această parte a zidului era cea mai slabă şi că aici şi-a postat sultanul Mehmet II întreaga artilerie pentru a zdrobi rezistenţa bizantină.
De cealaltă parte a văii se află Poarta Sfântului Roman, apoi Poarta Topcapi, în dreptul căreia a stat marele tun adus de Mehmet II să doboare zidurile.
- Baby, uite acolo, în faţa intrării pe această poartă, a stat cel mai temut tun al Evului Mediu. Cântărea 18 tone şi avea calibrul de peste 750 de mm. L-au cărat aici 100 de oameni şi 60 de vite.
- Dar cine a făcut un asemenea tun?
- Se spune că era un valah sau ungur pe nume Orban. Acesta şi-a oferit serviciile împăratului Constantin XI Dragasses, dar pentru că bizantinii nu dispuneau de fondurile necesare pentru a-l plăti pe meşter, Orban s-a mutat în tabăra otomană. Sultanul Mehmet II i-a pus la dispoziţie imediat toate resursele de care avea nevoie, iar Orban a construit cel mai mare tun pe care-l văzuseră turcii. Arunca bolovani din granit de peste 700 mm diametru, dar cu toate acestea nu tunul a fost cel care a spart zidurile. Arma turcilor lovea doar de 7 ori pe zi, iar în intervalele dintre focuri bizantinii reuşeau să repare stricăciunile.
- N-aş fi vrut să fiu, totuşi, în locul bizantinilor.
- Cred că nimeni n-ar fi vrut să fie în zilele alea. Deşi mulţi dintre ei mai aveau speranţă.
Continuăm spre Poarta Pege, care dădea înspre Mănăstirea Izvorul Dătător de Viaţă (numită în greacă Zoodochos Pege) şi în dreptul căreia se află o moschee, cândva biserică cu hramul Sfintei Ana, apoi spre Poarta Xylokerkos, numită aşa pentru că dădea spre un circ construit din lemn (xilos = lemn).
- Baby, această cale de acces are o poveste aparte. Se spune că împăratul Isaac II Anghelos a zidit-o din cauza unei profeţii care spunea că Frederic Barbarossa, împăratul german plecat în cruciadă, avea să vină să cucerească Constantinopolul şi avea să intre prin această poartă în 1190.
- Chiar aşa, credeau toate scornelile?
- Oricine credea scornelile în acea epocă. Era perioada basmelor şi legendelor, a comorilor ascunse şi a aventurilor cavalereşti.
În sfârşit ajungem la Yedikule şi Poarta Aurită.
- Aici se află poarta principală de acces în Constantinopol. Ceea ce vedem e Yedikule, adică Fortăreaţa celor 7 Turnuri, ridicată de turci după cucerire.
- Putem intra?
- Cred că da.
În câteva clipe suntem în interiorul fortăreţei. În faţa noastră se întinde Poarta Aurită, zidită. Ne apropiem şi o studiem în detaliu, cu gândul la trecut.
- Pe aici se făcea accesul din Via Egnatia, mama autostrăzilor de azi. Via Egnatia lega Atena şi Tessalonicul de Constantinopol şi era cunoscută în întreaga lume antică. „Autostrada” se termina aici, la Hriseia Pile sau Poarta Aurită. Împăratul Teodosie I, bunicul celui care va construi zidul, a ridicat aici un arc de triumf în momentul întoarcerii dintr-o victorie. Arcul era rudimentar şi era plasat în afara zidului lui Constantin, deci în câmp, ca semn de întâmpinare a împăratului victorios. Ulterior va fi ridicată Poarta Aurită, numită aşa pentru că era placată cu aur. În secolul X însă poarta va fi înlocuită cu una din bronz, iar după cucerirea otomană va fi zidită definitiv.
- Dar ce e cu fortăreaţa?
- Fortăreaţa a fost ridicată iniţial ca garnizoană, adică adăpost pentru un anumit grup de soldaţi. În perioada otomană turnurile fortăreţei vor fi folosite ca închisoare pentru înaltele oficialităţi sau ambasadori aflaţi în Constantinopol şi ai căror ţări veneau în război cu Imperiul Otoman. Din păcate şi noi am avut aici martirii noştri.
- Pe cine?
- Constantin Brâncoveanu, cu fiii şi cu sfetnicul Ianache a fost închis aici în 1714. La 15 august 1714 au fost decapitaţi cu toţii pentru că au refuzat să treacă la mahomedanism.
- Deci stăm unde a stat Constantin Brâncoveanu?
- Niciodată n-am stat mai aproape de locul în care a suferit un martir.
Ne plimbăm câteva minute în tăcere, apoi ieşim din sumbra fortăreaţă pe străzile oraşului. E ora amiezei, aşa că ne aşezăm la o terasă şi luăm prânzul. Malina vrea dolma, deşi se bazează doar pe reclama făcută de chelner. Eu, mai conservator într-ale mâncării, mă rezum la obişnuitul kebap.
- Nu ţi-e teamă că vei refuza dolma?
- Babe, vreau să încerc. Să văd ce e dolma asta.
- Şi dacă nu-ţi va plăcea?
- Atunci vei avea bunăvoinţa să-mi oferi altceva, din banii tăi, râde ea.
După câteva minute bune apare dolma. Răsuflu uşurat, spre amuzamentul iubitei mele. Din analiza fugară pe care o efectuez constat că e vorba de un amestec de legume, vinete, carne tocată şi … stafide? Malina va servi din dolma turcească, dar ştiu sigur că cel puţin două dintre ingrediente nu-i vor fi pe plac: vinetele şi stafidele lângă carne.
După ce serveşte de câteva ori Malina îmi fură kebap-ul şi mă pune în faţa dolmei.
- Baby, nu-i frumos!
- Nu-i frumos, dar are bani! face ea un joc de cuvinte.
- Păi ziceai că îţi place!
- N-am zis că-mi place. Am zis că încerc. Am încercat, e ok, dar prea îmi faci poftă cu kebap-ul.
- Şi eu ce fac cu asta?
- O… încerci!
Râde cu gura până la urechi. Pe de altă parte, chelnerul se uită de departe la mine şi îmi zâmbeşte, ca şi cum mi-ar spune: „Nu-i aşa că e bună”?
- Malina, să fim înţeleşi! Niciodată nu mi-au plăcut vinetele asortate cu carne şi mai ales cu stafide.
- Dar nici măcar n-ai încercat, ciumfule!
- Mi-e deajuns să văd imaginea!
- Dă-o-ncoace, se arată ea supărată.
- Acum las-o… O să văd cum e.
- Nici nu mă gândeam că o să fii atât de nepoliticos încât să îmi înapoiezi farfuria, râde ea din nou.
Mă lasă fără replică!
După masa copioasă şi o răcoritoare pe măsură ne continuăm drumul pe străduţele Istanbulului. Ajungem în scurt timp la Mănăstirea Studios, cea mai cunoscută mănăstire din Constantinopol şi cea mai renumită comunitate monahală bizantină de dinainte de Muntele Athos.
- Baby, uite alt motiv pentru care aş fi venit până la Istanbul.
- Ruinele acestea?
- Da, ruinele acestea.
- Au şi ele o poveste a lor?
- Au una dintre cele mai frumoase poveşti din Constantinopol.
- Ia să aud!
- Păi cu ce să încep? Prin 430, deci tot în timpul lui Teodosie II, a venit la Constantinopol un călugăr de prin Siria, care a întemeiat un grup de monahi achimiţi. Adică monahi care nu dormeau niciodată.
- Cum adică nu dormeau niciodată?
- Aşa se spunea despre ei. De fapt grupul lor era împărţit în trei: unii se rugau, alţii munceau şi alţii se odihneau. Şi asta se întâmpla prin rotaţie, astfel că în mănăstirea lor întotdeauna cineva se ruga. Ideea a fost revoluţionară în acele vremuri. La vreo 30 de ani după aceea, în 462, patricianul Studios din Constantinopol a înfiinţat aici o mănăstire pe care a populat-o cu monahi achimiţi. Aceştia s-au remarcat pentru prima dată in acelaşi secol, când un patriarh al Constantinopolului a semnat un act eretic de dragul de a-i face pe plac împăratului. Achimiţii au protestat împotriva actului semnat de patriarhul Acacius şi în 485, în cursul unei liturghii, i-au agăţat acestuia de veşminte sentinţa unui sinod din Roma care-l condamna ca eretic. Scandalul a fost mare, s-a lăsat cu arestări, întemniţări sau ucideri. Dar cel mai mult s-au evidenţiat în secolele VIII-IX, cu prilejul luptei împăraţilor împotriva icoanelor. Monahii studiţi, cum erau cunoscuţi cu numele, s-au luptat efectiv cu iconoclaştii, au fost persecutaţi şi alungaţi din mănăstire. Au revenit ulterior şi au întemeiat un centru puternic de spiritualitate ortodoxă, al cărui conducător a fost Sfântul Teodor Studitul, prin anii 830. În aceeaşi perioadă aici s-a dezvoltat caligrafia, împodobirea manuscriselor şi cântarea bisericească.
- Dar cum au ajuns să fie distruşi?
- Forţa lor spirituală era imensă! Studiţii aveau puterea să stea în faţa împăratului sau a patriarhului şi să comenteze deciziile acestora, deşi de cele mai multe ori sfârşeau persecutaţi. Forţa aceasta le venea din regimul de viaţă. Se spune că dacă vreunul dintre ei îşi săruta mama la întâlnirea cu aceasta trebuia să rostească de 500 de ori „Doamne minuieşte” şi să facă vreo 100 de genuflexiuni, ori dacă comitea vreo greşeală la copierea unui manuscris i se tăia din porţia de mâncare. Cu toate acestea, renumele lor era mare şi a existat o perioadă în care între aceste ziduri trăiau nu mai puţin de 700 de călugări.
- Şi totuşi, cine i-a distrus?
- Întâi de toate i-a distrus vremea. Prin secolul X au luat fiinţă primele mănăstiri de la Muntele Athos, care au împrumutat majoritatea elementelor organizatorice de la studiţi şi au devenit uşor centrul vieţii monahale din Răsărit. Apoi în 1204 mănăstirea de aici a fost distrusă de cruciaţi, pentru că monahii studiţi erau adversari înverşunaţi ai unor practici religioase şi dogme creştine din Apus. Şi cu toate că locul a fost reconstruit, în 1453 turcii au dărâmat iar edificiul.
- Păcat. Au avut o istorie impresionantă.
- Aceasta a fost „mănăstirea oraşului” de care vorbeam ieri. Aceasta a fost un fel de Sihăstria sau Muntele Athos al Constantinopolului. Severi cu ei înşişi, dar în acelaşi timp apărători hotărâţi ai dreptei credinţe.
- Oricum, deprimant. Mi-ar fi plăcut să aud o poveste mai veselă…
- Dacă ai un pic de răbdare ajungem şi la cea veselă. O găsim la cateva sute de metri de aici, dar pentru asta va trebui să depăşim bariera zidului lui Constantin, adică să ne răstrângem explorarea spre centrul oraşului.
- Nu mai avem nimic de văzut până acolo?
- Bineînţeles că ar mai fi, dar sunt obiective de importanţă secundă. Pe aici, prin apropiere, era odată Mănăstirea Sfânta Maria Peribleptos, înfiinţată prin secolul XIII, o mănăstire de călugăriţe. De asemenea, tot aici, dar câteva străzi mai sus, e fosta mănăstire a Sfântului Andrei Criteanul, azi transformată în moschee, ca majoritatea celorlalte.
- Baby, ne îndreptăm spre centru, dar nu văd nici un zid al lui Constantin. Sigur era pe aici?
- Zidul lui Constantin, cel mai vechi dintre ziduri, a dispărut. Urma lui merge pe acest bulevard care înconjură oraşul în semicerc. Bulevardul Kizilelma.
- Atunci intrăm în interiorul zidului lui Constantin? Ne apropiem de centru?
- Ne vom apropia uşor, dar mergem din nou spre nord, spre malul de lângă care am plecat ieri. Mâine vom fi probabil în centru, deşi „centru” în Istanbul înseamnă ceva enorm.
- De-abia aştept!
- Uite, bulevardul pe care înaintăm acum, bulevardul Cerrah Paşa, era în antichitate „bulevardul oraşului”. Cei care intrau în oraş pe Poarta Aurită ajungeau pe acest bulevard care trecea prin mai multe forumuri sau pieţe. Primul dintre ele era Forumul lui Arcadius, care apare aici, pe stânga. Urma Forumul Taurului, situat în vale, unde râul Lycos se vărsa în mare, apoi Forumul lui Teodosie şi Forumul lui Constantin. Când ajungeai la ultimul se considera că eşti în centru.
- Şi unde e povestea mea veselă?
- Nu ştiu dacă e neapărat veselă, dar merită spusă. Forumul lui Arcadius, pe lângă care tocmai am trecut, a fost transformat în timpul otomanilor în piaţă. Piaţă de femei, în sensul că aici veneai să-ţi cumperi femeie, dacă aveai nevoie. Mulţi realizau ulterior că a fost o investiţie proastă.
- Şi partea amuzantă? Misoginule! se încruntă Malina.
- Păi asta era!
- Ah! Voi, bărbaţii!
După cinci minute de mers pe jos suntem în Forumul Taurului, în prezent o mare intersecţie modernă. Pe colţul dinspre nord admirăm în sfârşit o moschee construită de otomani şi nu transformată din biserică bizantină. Stilul arhitectural contrastează imediat cu ceea ce am văzut până acum, clădirea fiind împodobită cu sculpturi în dantelă, fără cunoscutele cărămizi şi ferestre bizantine.
La 100 de metri distanţă înspre centru, ascunsă între clădiri, pe o străduţă lăturalnică, se află biserica Myrelaion, astăzi moschee.
- A fost construită în secolul X, de împăratul Roman Lekapenos, ca parte dintr-un ansamblu monumental care se dorea să rivalizeze cu palatul imperial din centru. Dealtfel odată cu împăratul Roman, care a fost înmormântat aici, s-a întrerupt ciclul împăraţilor înmormântaţi în biserica Sfinţii Apostoli de la Constantin cel Mare până în secolul X.
- E frumoasă.
- E frumoasă pentru că e recent restaurată.
Revenind în bulevardul cu forumuri dăm peste Moscheea Lalelei (sau Lalely, cum îi spun turcii), o construcţie de provenienţă otomană în centrul căreia se află o fântână. Înaintăm apoi spre fostul Forum al lui Teodosie, astăzi cunoscut ca Piaţa Baiazid II. E o piaţă mare, în care tronează Moscheea lui Baiazid şi mormântul acestuia, dar şi poarta de intrare în curtea Universităţii din Istanbul, primul palat al lui Mehmet II după cucerirea oraşului.
- Putem intra?
- De ce nu? E Universitatea.
În curte dăm peste un parc foarte frumos şi clădiri impunătoare, dar cel mai mult ne impresionează Turnul lui Baiazid, înalt de 85 de metri.
- Era folosit pentru semnalarea incendiilor, baby.
- E impresionant. Cred că de acolo, de sus, se vede tot oraşul.
- Probabil, dar nu avem de unde să ştim. Ne trebuie aprobare specială pentru a urca acolo.
Ne întoarcem în piaţă şi continuăm spre centru, dar imediat ce trecem de Moscheea lui Baiazid II întâlnim intrarea în Marele Bazar.
- Baby, uite unde voiai tu să ajungi! Marele Bazar!
- Te înşeli, Vlad, dacă crezi că asta ţineam să văd. E un obiectiv, nu zic, dar cel mai mult vreau să văd palatele.
- S-ar putea să nu fie la fel de strălucitoare ca palatele din Apus.
- Ba s-ar putea să fie şi mai strălucitoare, pentru că suntem în Orient, nu?
Are dreptate. Nu ştim ce ne aşteaptă în interiorul palatelor sultanilor.
Intrăm în bazar pe o poartă din piatră pe care scrie: Kapalicarşi – Grand Bazaar. De la început suntem amuzaţi de privelişte. E asemenea unui mall un pic mai dezorganizat, mai haotic, dar totuşi, civilizat atâta timp cât fiecare îşi are magazinul său.
- Mă temeam să nu dăm peste un fel de piaţă de alimente.
- Eşti în urmă cu evenimentele, Vlad. Uită-te şi tu ce civilizaţie, zâmbeşte Malina.
- Imaginează-ţi cum era pe străzile astea acoperite când comercianţii stăteau cu marfa pe tarabă, aici, în afara vitrinelor. Treceau cumpărătorii, cu miile, se certau, negociau marfa, îţi stăteau în drum, te trăgeau de mână înapoi. Apoi mai erau hoţii, deşi mi-e greu să cred că erau mulţi, având în vedere legile aspre aplicate asupra lor.
- Oare câţi oameni intră zilnic aici?
- Undeva în jurul cifrei de 300.000.
- Sper să nu ne rătăcim…
- Are foarte multe străzi. Dar dacă ne rătăcim, o să întrebăm.
- Mda! Te las pe tine să vorbeşti turceşte. Eşti mai inteligent, râde Malina.
- Dar nu trebuie să fii inteligent. Vrei să-ţi demonstrez?
- Nu e nevoie. Sunt convinsă că şi aşa, prostuţ cum eşti, te-ai descurca.
- Mă tachinezi. Şi ca să vezi că am dreptate, am să-ţi demonstrez.
Mă apropii de un magazin cu îmbrăcăminte şi mă prefac interesat de marfă. Vânzătorul, un tânăr brunet, iese imediat şi mă pofteşte să aleg. Îi spun în engleză că nu ştiu turceşte, dar că sunt din România.
- Aaaa!!! Romania! Hagi!! We love Hagi!!
Malina râde amuzată.
- Do you know Hagi? mă prefac eu uimit.
- Hagi?? Hagi…, my love! declară convins vânzătorul.
- Ok, ok, good. She’s Hagi’s sister, îi spun vânzătorului, arătând-o pe Malina.
Tipul priveşte o secundă nedumerit, o analizează cu atenţie, apoi râde:
- Oooo… noo… you are jocking with me!
- Ce marfă ai pentru sora lui Hagi? îl întreb eu în engleză.
- Tot! Orice! Poftiţi!
- Vrem un suvenir mic şi uşor, pentru că nu vrem să ne îngreuneze călătoria.
- Avem medalioane cu Turcia, cu Istanbul, cu moscheile.
- Babe, nu vreau medalioane. Vreau o brăţară.
- Cât face o brăţară?
- Face 15 euro, dar pentru tine o las la 12.
- Atât de mult???
- Mai ieftin nu pot, crede-mă! E chilipir, nu te mai gândi! Brăţară ca la mine nu o să mai găseşti!
- E prea mult!
Malina râde în spate, uitându-se pe tarabe.
- Bine, beyefendi, 10 euro, acesta e ultimul preţ, pentru că am lăsat destul!
- E prea mult! În altă parte îl iau cu 5!
- 5?? Glumeşti! Turcul dă ochii peste cap, se revoltă că îl mint şi face semn că nu poate lăsa atâta.
- O să caut în altă parte, pentru că sunt convins că găsesc mai ieftină.
- Uite, spune el când mă prefac că plecăm, ţi-o dau cu 7 euro. E a ta, se arată el dezamăgit.
- Bine, haide că o iau cu 7 euro.
- Mulţumesc. Allah să te binecuvinteze, beyefendi!
Ieşim din magazinul înghesuit al turcului şi ne continuăm plimbarea.
- Malina, nu ştiu de ce am impresia că până şi la preţul acesta mic am fost înşelat.
- Pentru că aşa e, prostuţule! râde ea. O brăţară ca acesta nu valorează mai mult de 2 euro bucata.
- În fine. Am luat-o din Marele Bazar, aşa că are valoare sentimentală!
- Da, da, spune ea, creşte-i preţul acum! Dacă vrei, vorbim cu primarul din Istanbul să îţi deschizi tarabă în bazar!
- Mulţumesc, nu. Eu vreau să îmi deschid tarabă în Forumul lui Arcadius, să vând femei.
- Nesuferitule! Misoginule! se preface ea revoltată.
- Şi totuşi, oare cum îşi testa turcul marfa?
- O punea să facă mâncare îmi aruncă Malina replica.
- Hm… nu cred. Când cumpăra un cal, se uita la dinţi, la copite. Când cumpăra o oaie, bănuiesc că voia să vadă dacă dă lapte sau are miel.
- Şi când cumpăra femeie ce crezi că analiza? întreabă ironic Malina.
- Păi… ştiu eu? Vârsta…, sexul…
- Sexul!
- Dacă are pedigree…
- Ce nesimţit poţi fi!
- Îţi aduci aminte povestea aceea cu bătrânul din Ardeal care şi-a întrebat nepotul de ce nu are copii?
- Oarecum. Cum era?
- Bătrânul a văzut că nepotul era însurat de mai mulţi ani şi nu are copii. Şi l-a întrebat ce se întâmplă. „Bunicule, nevastă-mea e stearpă, a zis nepotul”. „Apăi auzi, măi nepoate, a replicat bătrânul, eu când mă duc la târg la Hida să-mi iau diboliţă (bivoliţă), o iau ori de-a făta, ori cu viţel după ea!”
Malina râde înfundat. Ştiu că nu se supără, ba mai mult, se amuză la fel de tare ca mine, doar că se preface afectată de tratamentul aplicat femeilor.
După o oră petrecută prin bazar, timp în care am văzut expus tot ce se poate vinde în lumea asta ieşim pe o străduţă din partea de nord şi ne continuăm vizita. În jur e foarte multă lume şi străduţa aceasta pavată pare neîncăpătoare, sugrumată. Reuşim să ieşim cumva din aglomeraţie şi dăm peste superba Moschee a lui Soliman Magnificul.
- Uite o moschee cu adevărat extraordinară! exclamă Malina, impresionată.
- E deosebită, într-adevăr! Stăpânul ei a trăit pe vremea lui Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare.
- Putem intra?
- Cred că da, dar va trebui să intrăm desculţi, iar tu să te transformi în arăboaică, cu capul acoperit.
- Voi fi cea mai frumoasă arăboaică!
Interiorul moscheei este uimitor. Pare o Sfânta Sofia a turcilor. Candelabrele simple, dar mari, coboară pe lanţuri din înalţimile cupolei până aproape de capete. Stâlpii de susţinere, care au o mărime impresionantă, îmi dau senzaţia de trăinicie şi putere. În faţă, acolo unde în bisericile creştine se află altarul, geamurile sunt împodobite cu vitralii pe fond albastru.
Păşim în linişte, vorbim în şoaptă şi mai ales ne ferim să ne facem cruce, deşi aceasta este prima tentaţie. E prima dată în viaţa mea când intru într-o moschee şi ştiu că şansele sunt puţine să intru în multe, chiar şi în această călătorie. În acelaşi timp, constat cu părere de rău că dacă această moschee a fost ridicată după modelul Sfintei Sofia, Malina nu va mai gusta imaginile din fosta catedrală creştină, pentru că aceea a fost lăsată în părăsire, pe când aceasta a beneficiat de atenţia sultanilor şi a rămas înfloritoare. Dar o să vedem la momentul potrivit.
Ieşim în grădina moscheei, unde vizităm mormântul sultanului Soliman magnificul. Un sarcofag asemănător celor romane, acoperit cu mătase verde.
- Baby, acesta este sultanul otoman care a ajuns cel mai departe în vest. A cucerit Belgradul, i-a bătut pe unguri la Mohacz şi a asediat Viena prin 1530. Toată Europa s-a temut de el. Iar în Mediterana era stăpânul apelor prin mâna amiralului său, Barbarossa. A fost cu adevărat „magnific” în vremea sa!
- Cine sunt cei înmormântaţi în celelalte sarcofage?
- Sunt rudeniile apropiate. Prima este soţia, Hurrem Sultan sau Roxelana, care a spart tiparele curţii otomane. Era fiica unui preot ucrainean ortodox, răpită de tătari şi vândută ca sclavă pentru haremul sultanului, apoi devenită soţia liberă şi singura legitimă a sultanului. Povestea ei i-a inspirat pe mulţi artişti din apus, pentru că a fost plină de romantism.
- Ucraineancă ortodoxă ajunsă sultană!
Ieşim din curtea moscheei şi ne îndreptăm spre nord, către hotel. În drum întâlnim o altă moschee, asemănătoare celei a lui Soliman, ridicată de acelaşi arhitect Sinan care lucrase la cealaltă şi închinată unuia dintre fiii lui Soliman, Mehmet, victima invidiei mamei sale vitrege, Roxelana. Lângă clădire se află vechea biserică Kyriotissa, închinată Maicii Domnului.
- Baby, ce e cu zidul acela înalt de dincolo de moschee?
- Acela este Apeductul lui Valens despre care vorbeam azi dimineaţă. Vom ajunge imediat la el.
Peste drum de moschee se află Primăria oraşului. Clădirea modernă ne rupe pentru câteva clipe de trecut şi ne oferă o imagine surprinzătoare a Istanbulului de azi. Dincolo de ea se întind două mari fântâni arteziene şi rondouri de flori multicolore. Trecem printr-un parc aflat pe partea cu moscheea şi ajungem în faţa Apeductului lui Valens, pe sub care maşinile ajung spre ţărmul golfului.
- 250 de kilometri de apeduct, baby?
- Exact. Dar nu toţi erau construiţi astfel.
- E impresionant.
- O să ţi se pară şi mai impresionant dacă o să afli că este funcţional şi astăzi.
Priveliştea e incredibilă! Dincolo de apeduct se vede golful şi oraşul de pe celălalt mal, cu construcţiile moderne de pe deal.
Ne continuăm drumul spre nord, pe lângă apeduct, până când ajungem în parcul Moscheei Fatih.
- Locul acesta are o triplă semnificaţie pentru noi.
- Cum aşa?
- Păi în primul rând tocmai trecem pe lângă mormântul lui Gazi Osman Paşa.
- Parcă am auzit de el. Nu e cel din poeziile lui Coşbuc?
- Exact! „Bătrânul” Osman Paşa, cum era numit, a fost conducătorul armatelor otomane şi ministru de război de câteva ori. Iar în 1877 a condus armata otomană la Plevna, unde a apărat reduta. Soldaţii turci au fost porecliţi atunci „osmanlîi”.
- A cam luat bătaie atunci.
- Da, dar s-a întors la Istanbul şi a fost privit ca un erou. A murit în 1900.
- A doua semnificaţie?
- A doua ţine de Moscheea Fatih, una dintre cele mai importante din oraş. Dacă traduci numele, o să-ţi dea „Moscheea Cuceritorului”. E închinată lui Mehmet II, cuceritorul Constantinopolului. Dealtfel întreaga zonă pe care am vizitat-o azi făcea parte din cartierul sau districtul Fatih, cartierul lui Mehmet.
- E foarte frumoasă, la fel ca şi celelalte pe care le-am văzut azi.
Interiorul e surprinzător de luminos, iar covoarele purpurii de pe jos dau un efect cald de sensibilitate.
După ce ieşim din moschee Malina vrea să afle şi cea de-a treia semnificaţie.
- A treia o reprezintă faptul că pe acest loc s-a aflat Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, una dintre cele mai vechi şi mai importante. Cărămida din construcţia ei a fost folosită la ridicarea Moscheei Fatih.
Moscheea Fatih (fosta biserica Sf. Apostoli)
- În primul rând pentru că era cea mai veche din Constantinopolul întemeiat în 330. Biserica Sfinţii Apostoli era biserica de suflet a împăratului Constantin, el însuşi considerându-se a fi un egal al apostolilor în activitatea de încreştinare a lumii. Intenţia lui Constantin era să aducă în acea biserică toate moaştele apostolilor, răspândite în lume, dar nu a reuşit să obţină decât moaştele Sfinţilor Andrei, Luca şi Timotei (ultimii doi în fapt ucenici ai celor doisprezece apostoli). La moartea sa împăratul a fost înmormântat aici. Un al doilea motiv e faptul că pe locul bisericii lui Constantin împăratul Justinian de mai târziu a ridicat o biserică impunătoare, a doua ca importanţă în capitală, după Sfânta Sofia. Până în secolul X toţi împăraţii romani şi bizantini vor fi înmormântaţi aici, precum şi mulţi dintre patriarhii Constantinopolului. De asemenea, aici vor fi aduse numeroase relicve sfinte, cum erau moaşte ale sfinţilor răsăriteni sau o bucată din stâlpul de care fusese legat Hristos în momentul bătăii. Era o bijuterie de biserică, foarte căutată, foarte apreciată şi mai ales foarte bogată din punct de vedere spiritual.
- Să înţeleg că Sfânta Sofia era catedrala sau biserica principală şi oficială a oraşului, dar aceasta era biserica de suflet.
- Cam aşa ceva. În 1453 turcii l-au obligat pe patriarhul ecumenic Ghenadie Scholarios, rămas în viaţă după cucerire, să plece din Sfânta Sofia şi i-au dat ca reşedinţă biserica Sfinţilor Apostoli. Ulterior însă şi-au dat seama că au fost prea generoşi, deoarece locul are o poziţie foarte importantă din punct de vedere al reliefului, aşa că l-au obligat să plece şi de aici. Patriarhul s-a mutat în biserica Sf. Maria Pammakaristos din cartierul Fanar, care va deveni reşedinţa patriarhală până în ziua de azi. Nu există multe imagini ale bisericii Sfinţilor Apostoli, dar se spune că biserica San Marco din Veneţia este o copie reuşită a ei.
- San Marco e foarte frumoasă. Dacă biserica de aici arăta ca şi cea din Veneţia, atunci era într-adevăr impresionantă!
- Aici am putea spune că suntem în centrul oraşului vechi.
- De aici se vedea peste tot. Puteai vedea zidul lui Teodosie, puteai vedea golful, marea din sud şi partea Asiei.
- În apropiere se mai află câteva puncte de interes. Dacă nu eşti obosită, o să le vedem astăzi.
- Bineînţeles că vreau, încă mai e ziuă! Şi pe urmă tu ştii că mie-mi place să merg mult pe jos, babe.
- Vom coborî spre latura golfului, pentru că aici o să ne încheiem seara.
- Ce vedem pe partea asta?
- La câteva străzi de aici se află biserica Pantokrator, adică „a lui Hristos Atotţiitorul”.
- De ce-i spune aşa?
- Îţi aminteşti mozaicurile din Chora? Sus, în cupola din centru, o să vezi că e reprezentat de obicei Iisus Hristos. El priveşte de acolo şi cuprinde totul cu privirea. În acest caz privirea Lui poate reprezenta şi energia sau puterea pe care o emană peste toţi. Deci El este Atotţiitorul, Cel ce le ţine pe toate în viaţă sau în existenţă.
- Şi atunci vom vedea biserica „Atotţiitorului”?
- Este a doua biserică bizantină ca mărime după Sfânta Sofia care a rezistat în urma cuceririi otomane. În anii 1100-1200 a fost locul în care s-au înmormântat împăraţii din familia Paleologilor. Din 1204 ansamblul bisericesc de aici a fost transformat în reşedinţă imperială, deoarece împăratul bizantin a fost alungat din palat de către cruciaţi. Ulterior însă, după 60 de ani, cruciaţii vor fi bătuţi şi se va reveni la situaţia de dinainte.
Vizităm şi biserica Pantokrator, apoi ieşim pe ţărmul golfului spre a ne îndrepta către nord. În faţa noastră se întinde Podul Ataturk, care leagă cele două maluri ale golfului. Soarele, ajuns la apus, aruncă umbre lungi spre apa pe care plutesc zeci de bărci, unele în larg, altele acostate. E forfotă mare, atât pe pod cât şi sub el.
- Baby, a fost o zi minunată, spune Malina, ţinându-mă de mână.
- Da, a fost. Nu credeam că am să ajung vreodată să văd cu ochii mei măreţia şi decăderea Bizanţului. Am citit foarte mult despre aceşti oameni, iar azi am ajuns să văd tot ceea ce ei au clădit sau au dărâmat.
- Şi totuşi, e numai începutul călătoriei noastre. Azi avem o săptămână de când am plecat.
- S-au întâmplat atâtea într-o săptămână! Nici nu-mi pot imagina câte se vor întâmpla în câteva luni!
- E frumos aici, pe malul apei. Ne ţinem de mână, ne plimbăm ca în luna de miere, suntem nepăsători faţă de toţi aceşti oameni care aleargă.
- Uite, acesta este unul dintre momentele pe care n-aş vrea să le uit.
- Te iubesc, urîtule…
- Şi eu te iubesc, nesuferito…
După minute bune de plimbare pe ţărm ajungem în dreptul sediului Patriarhiei Ecumenice. Intrarea este destul de aglomerată, dar reuşim să ajungem în curte, apoi în biserica albă a Patriarhiei, care poartă hramul Sfântului Gheorghe.
- Baby, aici a fost stabilit sediul patriarhului ecumenic după cucerirea Constantinopolului. În cartierul Fanar, de unde provine şi numele unor domnitori ai Ţării Româneşti.
- E atât de strâmt!
- Dar atât de încărcat de istorie! Un loc atât de strâmt emană autoritate unei lumi întregi, deşi nu pe sistemul catolic.
- Ce înseamnă „ecumenic”?
- „Ecumenic” e termenul grecesc pentru „universal”. Termenul a fost însuşit de patriarhul de Constantinopol prin anii 600, drept contra-măsură faţă de titulatura papală din Apus. Papa începuse să îşi spună „vicarul lui Hristos pe pământ” şi să-şi aroge drepturi şi autorităţi care în timp vor deveni de-a dreptul aberante. Din această cauză patriarhul de Constantinopol şi-a luat titlul de ecumenic.
- Câţi patriarhi sunt în lume?
- Astăzi sunt mulţi. Dar în vechime existau cinci patriarhi sau conducători de Biserici creştine, toţi considerându-se egali între ei. În ordinea importanţei, aceştia erau: papa (sau patriarhul) de la Roma, apoi cel de la Constantinopol, Alexandria Egiptului, Antiohia Siriei şi Ierusalim. Ulterior, după Marea Schismă din 1054, au început să apară Bisericile naţionale şi fiecare a încercat să-şi numească în fruntea ei un patriarh. Astfel, azi există Patriarhia Rusiei, a României, a Serbiei, etc., iar în Apus există acei cardinali care conduc comunităţile catolice naţionale. De exemplu: cardinalul catolic din America, din Franţa, etc.
- Bine, dar acum Biserica Ortodoxă este despărţită de cea Romano-Catolică.
- Da.
- Şi în Biserica Ortodoxă e şef patriarhul ecumenic?
- Nu e şef. Fiecare Biserică Ortodoxă naţională are un şef al ei. Toţi patriarhii Bisericilor Ortodoxe sunt egali. În Ortodoxie nu există un cap sau un şef. Biserica Ortodoxă are un sistem sinodal (parlamentar, dacă vrei). Toţi capii Bisericilor Ortodoxe naţionale se adună într-un sinod sau adunare bisericească, iar deciziile se iau sub vot, nu sub impunerea unuia dintre ei. Patriarhul ecumenic poate, cel mult, să fie preşedintele de onoare al sinodului respectiv. Dar la fel de bine poate fi preşedinte al sinodului oricare alt patriarh.
- Am înţeles.
- Problema e mult mai complicată şi subiectul mult mai vast, dar am încercat să-ţi explic în termeni laici cum funcţionează sistemul.
- Îmi place foarte mult biserica aceasta. Nu are mozaicurile de la Chora, dar e caldă. Probabil din cauza celor trei candelabre. E intimă şi plină de spiritualitate.
- Mi-ar plăcea să-l întâlnim pe patriarhul Bartolomeu. L-am văzut odată la Cluj, acum vreo 15 ani. Este un om mic de statură, simpatic şi afectuos.
Nu-l întâlnim pe patriarh, dar rămânem foarte mulţumiţi de faptul că am avut posibilitatea să vizităm acest loc. Facem câteva fotografii, apoi ne îndreptăm spre hotel pe străduţele din cartierul Fanar.
La masa de seară chelnerul ne spune că putem beneficia de toate serviciile hotelului, mai ales că e gratis, faţă de alte locuri din oraş. Întrebăm despre ce servicii e vorba. Ne indică salonul în care se bea ceaiul sau cafeaua turcească, dar şi direcţia spre saună şi baie. Propunerea lui cade la ţanc după o zi de pelerinaj, dar trebuie să o conving şi pe Malina.
- Baby, mergem la baia turcească?
- Nu ştiu, babe…
- E aici, în hotel. Putem sta cât vrem, putem face ce vrem, totul e inclus în preţ.
- Du-te doar tu şi îmi spui cum a fost.
- Nu, aşa nu merg. Vreau să fii şi tu, altfel mă plictisesc. Doar nu crezi că o să stau singur să citesc ziare turceşti!
- Sunt obosită…
- Dar tocmai asta e şi ideea. Acolo o să ne relaxăm!
- Putem servi ceva acolo?
- Cred că putem face ce dorim, putem cere ce dorim.
Îl chem pe chelner şi-l întreb ce e cu baia turcească.
- Aveţi acces la tot ce doriţi, inclusiv masaj şi saună. Având în vedere că în hotel nu sunt mulţi clienţi, baia vă aparţine întreaga seară.
Malina acceptă propunerea cu condiţia să poată servi o îngheţată mare în baie. Eu, să nu rămân mai prejos, vreau două beri reci.
După ce luăm prosoapele, săpunul şi flacoanele cu lichide aromate ne îndreptăm spre baie, undeva la subsolul hotelului. Dăm peste o încăpere în care ne eliberăm de îmbrăcăminte, apoi trecem în baia propriu-zisă. Pentru că suntem singuri, prefer să mă întind gol pe masa din piatră, rotundă şi fierbinte. Senzaţia e atât de plăcută, încât nu pot concepe că până la vârsta pe care o am nu am avut ocazia să gust aşa ceva! Malina, mai rezervată, rămâne în costumul de baie.
Trece o jumătate de oră în care pot să jur că am şi adormit! Mă trezeşte sunetul unei uşi deschise, dar nu catadicsesc să mă ridic. O idee proastă dealtfel, asemenea celei cu dezbrăcatul.
- Helooo!
În spatele meu apare un munte de femeie, îmbrăcată cu un fel de şorţ de bucătărie. Privită de sus, tipa e imensă! Sunt absolut convins că depăşeşte cele 150 de kg pe care mi le-am imaginat la început. Nu pot scoate nici un cuvânt, dar groaza de pe chipul meu e uşor de citit.
Malina, retrasă într-un colţ al băii, tolănită pe o piatră fierbinte, se ridică şi îi răspunde enervant de amabilă:
- Helooo!
- How are you today? Femeia nu încetează să îşi arate buna dispoziţie în timp ce se aşează lângă mine şi îşi suflecă mâinile.
- Baby, ce vrea asta de la mine?
Malina râde în hohote.
- Păi n-ai vrut masaj?
- Nu aşa!
- Don’t worry, sir, intră matahala în vorbă, I am a man too!
- Ceee???
- Baby, cred că a vrut să spună că şi ea are un bărbat acasă, nu că e bărbat. Cred că vrea să ştii că a mai văzut… forme bărbăteşti. Malina e toată numai râset!
- Do you are a man, or do you have a man? întreb disperat.
- Yes, sir! I have a man! I know very well about men.
- So… you are a woman!
- Sure! I am woman! I have man! I have children! I am your masseur!
- Baby, spune Malina printre sughiţuri, se pare că ţi-ai întâlnit perechea!
- Nu e de râs, baby!
Nu apuc să mai comentez. Femeia mă întinde pe spate şi îşi coboară palmele de excavator asupra spatelui meu. Mă frământă ca pe aluat, mă ia la palme ca pe soţul ei afemeiat, mă toacă aşa cum ai pisa păstăile de fasole. Nu ştiu dacă e mai bine să ţip sau să leşin. Trec de la durere la relaxare, apoi iar la durere, încât nu mai ştiu dacă visez sau e aievea. Femeia nu mă slăbeşte timp de 20 de minute, vreme în care m-a întors pe toate feţele, mi-a atins fiecare centimetru de piele şi m-a înroşit ca pe un rac. Din toată afacerea asta am rămas cu o singură satisfacţie: nu a scos un cuvânt în momentul vizitării părţilor mele speciale.
- Very well, sir, have a nice evening! spune ea la sfârşit, la fel de zâmbitoare şi de relaxată ca în momentul în care apăruse. Se întoarce apoi şi iese în cealaltă încăpere.
Malina nu se mai opreşte din râs. Sunt prea muncit ca să îi mai răspund, dar satisfacţia mea atinge cote ameţitoare în momentul în care femeia se întoarce şi se adresează iubitei mele:
- Your turn, milady!
Gesturile femeii sunt atât de fireşti, iar chipul Malinei atât de îngrozit, încât e rândul meu să mă distrez.
- No, no, I don’t want this! exclamă Malina, întinzându-şi mâinile să se ferească.
- But it’s ok! It’s very good for you!
- No, I don’t want this!
Femeia se uită la mine şi întreabă din priviri.
- Yes, she wants, but she is very shine!
- Vlad!!!
- Milady, if your sir say you want, so you want! se arată decisă femeia, folosindu-şi engleza stâlcită.
Malina nu mai are timp să comenteze. E întoarsă şi ea pe toate feţele, e frământată şi lovită, chinuită şi relaxată. Spre deosebire de mine, ea beneficiază de un tratament în plus, probabil un tertip feminin, pentru că la sfârşit îmi doresc să fi avut şi eu parte de aşa ceva. Iubita mea a primit un masaj al scalpului care s-a dovedit a fi dumnezeiesc! Nu mai protestează, nu mai comentează, e relaxată şi întinsă pe piatra fierbinte, fără să-şi dorească să se încheie. E enervant să o văd atât de relaxată în timp ce spatele meu încă arde.
- Ah, babe! E nemaipomenit! O luăm acasă cu noi!
- Mie mi-a ajuns o dată!
- Chiar ştie meserie femeia asta! M-a făcut să mă simt ca azi dimineaţă, după ce m-am trezit din somn!
- Aşa, spune-mi că-ţi place!
- E nemaipomenit! Nu vreau să mă mai ridic!
- Nesuferito!
Femeia îşi termină treaba şi pleacă folosindu-se de aceeaşi urare ca în cazul meu. Se face linişte pentru câteva clipe, o linişte din care deduc că nimeni nu mai umblă neinvitat pe coridoare. Apoi aud râsul înfundat al Malinei, care nu mă poate slăbi.
- Baby, a fost una dintre cele mai tari experienţe din viaţa mea!
- Mda, şi dintr-a mea… Naiba s-o ia!
- Nu ţi-a plăcut?
- Masajul, da. A fost tare, dar mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut în schimb cum a apărut.
- Din câte am văzut, n-a fost surprinsă.
- Ce vrei să spui?
- Bănuiesc că a mai văzut bărbaţi goi aici, în baie. Nu eşti primul.
- Mulţumesc pentru încurajări.
Mă ridic şi închid uşa băii cu cheia.
- Baby, o să murim asfixiaţi!
- Stai liniştită. Astfel de încăperi sunt aerisite.
- Mai eşti supărat?
- Nu sunt. N-am fost.
- Haide… prostuţule! Ai avut parte de cel mai tare masaj din viaţa ta. Şi de cea mai… mare femeie din viaţa ta!
- Nu e momentul să râzi de mine.
- Dar nu râd de tine! Râd cu tine, spune ea şi se întinde lângă mine. Mă ia apoi în braţe şi îmi consolează orgoliul masculin rănit.
- Baby, în viaţa mea nu m-am simţit mai jenat!
- Ştiu, prostuţule. Lasă asta acum. Ţine-mă în braţe.
O iau în braţe aruncând încă gânduri spre uşă şi spre intrusă, dar încet-încet gândurile dispar şi rămân doar cu iubita mea. Pielea ei e mai aromată şi mai moale ca niciodată. O sărut şi îmi port faţa prin pletele ei, o ating cu buzele pe frunte şi pe obraji, pe sâni şi pe gât. Îi mângîi trupul şi o strâng între pulpele mele, o întind sub mine pe piatră şi o privesc plin de dorinţă. Îmi aruncă priviri fugare, fierbinţi, se mişcă unduitor sub pielea mea şi mă înfioară de plăcere. Suntem îmbrăcaţi în picături de sudoare şi mâinile ne alunecă pe pielea celuilalt. Ne îmbătăm în aburi de dragoste şi ne lăsăm scăldaţi în fiorul plăcerii, dornici să primim totul unul de la celălalt.
Pe acestă piatră fierbinte din subsolul unui hotel turcesc dragostea răsare ca o rază puternică de soare şi străbate spaţiul şi timpul, umplând toate golurile din Univers. Baia turcească nu va mai fi niciodată la fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu