miercuri, 30 iunie 2010

Duminică, 25 mai 2008. Istorie şi natură

E una dintre cele mai frumoase dimineţi aici, pe malul golfului. Vara s-a instalat pe deplin şi razele soarelui te îmbie să ieşi din cort şi să îţi bei cafeaua pe malul apei. E atâta pace şi frumuseţe încât simţi că n-ai vrea să te dai dus niciodată din acest loc. Şi totuşi, după aproape o oră de când ne-am trezit suntem din nou în şa, gata de drum.

Şoseaua urmează malul golfului spre Izmit, la baza dealurilor verzi. Nu există puncte de atracţie în zonă, poate doar cele câteva benzinării, cariere de ciment sau părculeţe de pe ţărm. Localităţile prin care trecem sunt destul de bine industrializate, prin urmare bine dezvoltate, cu clădiri rezidenţiale noi şi străzi la fel de înghesuite ca şi până acum.

După o oră de rulat ajungem la Izmit, cel mai important oraş din regiune.

- Baby, acesta e vechiul oraş Nicomidia. Aici a fost capitala împăraţilor din Răsărit prin anul 300, chiar înainte de a fi inaugurat Constantinopolul. Aici au domnit Diocleţian, Galeriu, Liciniu şi Constantin cel Mare. Primii doi dintre ei destul de severi cu creştinii.

- E foarte frumos locul acesta. Uite cum coboară locuinţele de pe dealuri până pe ţărm. Imaginează-ţi cum era aici când nu existau atâtea case. Un loc ferit de vânt, la adăpost de intemperii, dar deschis mării şi tuturor frumuseţilor naturii.

- Aici a început marea persecuţie a creştinilor, în anul 303. Cineva i-a acuzat că ar fi fost implicaţi în incendiul provocat la palatul imperial din oraş. Cum existau deja foarte mulţi creştini în toate funcţiile administrative şi în armată, a fost un motiv destul de bun să se treacă la identificarea şi persecutarea lor.

- Doar pentru atât?

- Într-un an de zile au fost date trei edicte sau decizii de persecuţie a creştinilor şi au fost ucişi foarte mulţi oameni. Printre ei, unul dintre generalii lui Diocleţian, Sfântul Gheorghe.

- Putem vedea ce a rămas din toate astea?

- Nu ştiu, încerc să mă orientez, dar în îngrămădeala asta de clădiri şi străzi e destul de greu.

Reuşim într-un final să găsim urme ale vremilor vechi. Foarte puţine, faţă de câte s-au întâmplat aici. E preţul plătit în faţa modernităţii.

- Îmi place oraşul acesta, spune Malina. E liniştit şi primitor, cu bulevarde înverzite şi pline de magazine. Îmi place că ne putem plimba prin zonele acestea pietonale fără să fie nevoie să ne ferim de maşini.

- Ascultă! Cineva a pus O-Zone, cu Dragostea din tei! Incredibil! Credeam că prin zona asta merge doar muzica turcească.

- Hai să ne oprim puţin. Ne vom simţi ca acasă.

- Bine, dar dacă ne oprim eu vreau o îngheţată. Şi bănuiesc că şi tu vrei!

- Bineînţeles, râde ea. Până vii cu îngheţata eu ascult O-Zone.

Mă întorc în câteva minute şi o găsesc pe o bancă, odihnindu-se. E deja destul de cald, aşa că merităm îngheţata.

- Baby, cum ar fi fost pe vremuri, să-ţi serveşti îngheţata în oraş, aproape de zidul cetăţii, în timp ce intră Legiunea a VI-a…Pontica?

- Cred că i-aş fi privit cu indiferenţă.

- Cred că nu. Cred că ţi-ar fi plăcut legionarii. Sau să fi stat la umbră, cu aceeaşi îngheţată, când iese împăratul.

- Să-i fac poftă!

- Mai ştii? S-ar fi uitat la tine, ar fi rămas trăznit de felul în care îţi arunci pletele în vânt şi cum muşti din îngheţată şi a doua zi ar fi găsit el un motiv să-şi exileze soţia sau să o condamne la moarte.

- Şi m-ar fi căutat?

- În tot oraşul. Ai fi ajuns şi tu în palat, ai fi luat micul dejun cu funcţionarii imperiali sau ai fi zis şi tu ca Teodora: „Nu am să văd ziua în care nu o să mai fiu salutată ca împărăteasă”.

- Babe, aşa mă ştii?

- Nu, baby, glumesc. Subiectul era despre mâncatul îngheţatei în anul 303.

- Nu cred că a fost un an foarte bun pentru plimbatul pe afară.

- Deloc! Ăia dădeau foc la palatul imperial, în altă parte ardea biserica creştinilor, pe stradă erau urmăriţi creştinii şi interogaţi, cred că era cam ca în Germania prin 1940.

- În 1940 vor fi fost câţiva germani care ar fi stat să mănânce îngheţată în timp ce vecinii lor erau duşi la exterminare, stai liniştit.

- Sunt convins de asta. Aşa era şi în Nicomidia. Întotdeauna cineva avea de câştigat de pe urma celor care mureau. Unul nu mai trebuia să înapoieze creditul, altul nu mai trebuia să dea explicaţii, altul putea să-şi însuşească bunurile celui mort (deşi de obicei acestea erau confiscate de stat). Uite! Incredibil de multe asemănări cu Germania!

- Hai să vorbim despre altceva mai vesel.

- Ok. Azi vom vedea mai mult din natura Turciei, pentru că ieşim la şosea întinsă. Ne mai oprim în Iznik, fosta Niceea, apoi tot mergem. O să ne bucurăm de drum.

- Acesta este Izmit, nu? Şi de aici mergem la Iznik?

- Da. Nu e greu de reţinut. Gândeşte-te la terminaţie. Iz-mit, adică Nico-mid. Iz-nik, adică Nic-eea.

- Baby, iar mă îngrijorezi, râde ea.

- Termină! Vorbeam serios.

- Savurează-ţi îngheţata, că o să ţi se topească în mâini.

După pauză ieşim din Izmit înconjurând capătul golfului şi ne îndreptăm spre vest, pe celălalt mal, pe drumul naţional D130. La intrarea în Gölcük, chiar înainte de floarea pe care o face şoseaua, o luăm la stânga pe ceea ce ar trebui să fie cea mai scurtă rută spre Iznik. Nu va fi deloc uşor prin munţii care urmează, dar sperăm să ne descurcăm cu indicatoarele şi GPS-ul. Uneori ambele par să te încurce.

În satul Ihsaniye facem iar stânga, pentru a urca spre munte. În jur apar din ce în ce mai multe livezi, iar drumul începe să şerpuiască. Este bine însă că suntem tot pe şosea, deşi în Tucia nu ne putem aştepta la minuni.

Un nou sat apoi, Hamidiye, o nouă direcţie, de această dată la dreapta. În curând intrăm în păduri şi simţim aerul curat de munte. Putem să considerăm că suntem la mountain-bike, pentru că avem parte de urcuşuri şi coborâşuri. În Ayvazpinari putem spune că ne îndreptăm direct spre sud, deşi nu vedem nici urmă de civilizaţie. Doar păduri şi dealuri şi din când în când, în liniştea lor, câte un iepure care trece drumul.

Suntem nevoiţi să ne oprim de mai multe ori şi să ne hidratăm. Peisajul e foarte frumos, ne simţim ca în pădurile noastre, mai ales că uneori întâlnim câte o căruţă cu ţărani turci. Sunt binevoitori şi ne dau bineţe cu bună-dispoziţie, iar copiii se distrează copios pe seama noastră. Le răspundem amabil şi ne continuăm drumul, în dorinţa de a ajunge mai repede în acel vârf care ne va permite să nu urcăm mai sus.

- Am ajuns în sfârşit în vârf, baby! De aici se văd doar coamele dealurilor împădurite.

- Nicăieri civilizaţie?

- Când zici civilizaţie te gândeşti la mall-uri?

- Termină. Ştii bine că nu e aşa, se arată Malina supărată.

- Glumeam. Nu, nu se vede civilizaţie, dar te asigur că e undeva între dealurile astea. Doar că acum suntem în mijlocul singurătăţii şi ar fi bine să continuăm, ca să nu ne prindă seara pe aici.

- Doar nu crezi că vom înnopta în pădure!

- De ce nu? Ar fi prima dată, dar trebuie să fie prima dată odată!

- Mai bine într-un sat.

Luăm prânzul, deşi e deja după masă şi începem coborârea. Drumul e mult mai uşor când nu trebuie să dai din pedale, iar starea drumului nu e foarte rea.

- Baby, ştii că azi e duminică? E duminică după masă.

- Deci suntem în week-end şi facem mountain-bike? glumeşte ea.

- Cam aşa ceva. Doar că mâine nu va trebui să mergem la serviciu, ci vom continua să pedalăm.

- E ceva cu care m-am obişnuit deja şi care îmi va face plăcere în continuare. Ca în reclama aceea cu drumul: „Drumul nu te întreabă cine eşti sau cum eşti. Drumul îţi acceptă totul, aşa cum vrei tu. Drumul te primeşte aşa cum eşti. Fără ipocrizie, fără responsabilităţi. Doar pedalare”.

- Nu ştiu unde ai văzut o asemenea reclamă, dar ideea nu e rea.

- Am inventat-o acum, râde Malina.

- Ai putea să te ocupi de publicitate de mâine dimineaţă, baby. Oricum, la turci mâine e jumătatea săptămânii, nu prima zi de muncă. La ei vinerea e ziua de odihnă.

- Acum pricep ce e cu atâtea căruţe la muncă.

După o lungă coborâre şi nenumărate curbe ajungem în sfârşit în satul Tacir. Ne-am apropiat vizibil de şes, pentru că pădurea a dispărut şi suntem din nou în mijlocul livezilor. În satul Elbeyli facem dreapta pe D16-07 şi după o jumătate de oră suntem la Iznik, pe malul lacului cu acelaşi nume.

- N-aş vrea să înnoptăm aici, baby. Mai bine din nou pe malul lacului, pentru că oricum o să trebuiască să trecem pe lângă el.

- E o idee bună.

- Vrei să vedem centrul oraşului? Cred că va fi interesant.

- Bineînţeles. Pare mai retras decât Izmit şi probabil s-au păstrat mai multe urme vechi.

Malina are dreptate. În lumina apusului ne este dat să vedem frumuseţile unui oraş care prin unele locuri pare neschimbat de două mii de ani.

- Niceea a fost numită după numele soţiei lui Lisimah, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon. La scurt timp după întemeiere a devenit metropola sau capitala provinciei Bithynia. Aici a trăit o vreme Plinius cel Tânăr, care a fost guvernatorul Bithyniei în timpul împăratului Traian şi aici s-a născut istoricul roman Dio Cassius.

- Deci şi-a găsit importanţă dinainte de perioada creştină.

- A fost un oraş important din antichitate. Era situat la întretăierea drumurilor şi beneficia şi de o zonă protejată natural. Dar să ştii că cea mai mare importanţă a căpătat-o în era creştină. În 325 împăratul Constantin, dorind să rezolve discuţiile dogmatice dintre preotul egiptean Arie şi episcopul Alexandru al Alexandriei a convocat aici primul sinod ecumenic din istoria Bisericii. Era ceva de neconceput pentru creştini. În urmă cu 20 de ani erau persecutaţi până la moarte, iar acum un împărat încă păgân îi chema să se adune la un sinod, ba le mai şi punea la dispoziţie serviciul imperial de transport şi toate condiţiile pentru buna desfăşurare a şedinţelor.

- Într-adevăr, cred că a fost o adevărată surpriză pentru ei.

- Erau atât de uimiţi de felul în care au fost primiţi, încât unii dintre ei s-au apucat să scrie despre acest eveniment. Gândeşte-te că mulţi erau neştiutori de carte, veniţi de la capătul imperiului, din cetăţi uitate de lume. Unii erau de la cascadele Nilului, alţii din Mesopotamia, alţii din Armenia.

- Ce probleme dogmatice erau atunci?

- A fost prima mare discuţie dogmatică după pacea instaurată în Biserică şi după încetarea persecuţiilor. Preotul Arie din Alexandria Egiptului susţinea că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi egal cu Tatăl, că singur Tatăl e veşnic şi „de la început” şi că noţiunea de „Fiu” implică deja apariţia timpului. Pe de altă parte Tatăl e mai mare decât Fiul, pentru că e Tată. După naşterea Fiului apare naşterea sau purcederea sau emanarea Duhului Sfânt şi totul devine un fel de spirală în timp care duce la crearea universului şi a oamenilor. Oricum, ideea principală a lui Arie era că Fiul e mai mic decât Tatăl şi că nu e veşnic ca şi Tatăl.

- Păi şi nu avea dreptate?

- În logica umană aşa e. Dar aici vorbim de divinitate. Şi nu că am fi ştiut noi multe despre divinitate, dar episcopii prezenţi la Niceea s-au folosit de cuvintele lui Hristos din Noul Testament ca să ia decizia legată de raportul dintre El şi Tatăl. Principala lor dovadă au fost cuvintele lui Hristos: „Eu şi Tatăl una suntem”. Deci dacă sunt una, e clar că tot ceea ce are Tatăl are şi Fiul. Şi apoi numele de Tată şi Fiu sunt nişte nume care să ne ajute să înţelegem puţin din divinitate, dar asta nu implica raportul lor veşnic şi perfect.

- E greu să emiţi idei despre fenomenul divin.

- E foarte greu. E imposibil, în cea mai mare parte. De aceea e divinitatea divinitate, pentru că noi suntem mici şi nu o putem cuprinde nici măcar cu gândul. Dacă am fi reuşit, ar fi însemnat să fim mai mari decât ea. Dar divinitatea nu e un fenomen. E mai mult un fel de energie (sau „putere” cum le plăcea grecilor s-o numească) concretizată în trei identităţi sau persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar episcopii de la Niceea asta au făcut, au decis că toate trei persoanele divine sunt egale în putere, în vechime şi în lucrare şi că toate trei sunt într-o concordanţă perfectă, nici unul nu e mai mare sau nu lucrează mai mult decât ceilalţi sau în afara lor.

- Chiar că era nevoie să se adune toţi să decidă o astfel de treabă. Mă înfricoşează gândul că aş putea vorbi sau emite idei despre divinitate şi să le ofer lumii spre însuşire.

- Aşa gândeau cei mai mulţi dintre cei prezenţi. Printre ei au fost Sfântul Atanasie din Alexandria, care va deveni ulterior un mare episcop, Sfântul Nicolae, cel pe care-l sărbătorim la 6 decembrie şi mulţi alţii. Se zice că Sfântul Nicolae a fost atât de supărat de aberaţiile lui Arie, încât la un moment dat i-a dat o palmă peste gură. Poate fi doar o legendă, dar asta spune multe despre modul serios în care tratau ei discuţiile despre divinitate.

- Şi Constantin a fost de faţă?

- El era păgân, prin urmare nu prea avea ce să caute în sinod. Dar a participat la unele şedinţe, considerându-se, după cum ţi-am mai spus, un „împreună lucrător cu Apostolii la răspândirea creştinismului”.

- Niceea era şi aproape de Nicomidia şi împăratul putea să vină când voia.

- Asta a şi fost ideea. Iniţial alesese oraşul Ancira (care azi e Ankara, capitala Turciei), dar a vrut ca episcopii să fie aproape de el. În acelaşi sinod s-a decis ca data Paştilor să fie serbată în acelaşi timp peste tot în lumea creştină, adică în prima duminică după luna plină după echinocţiul de primăvară (21 martie).

- Ce vedem în Niceea? Îmi plac străzile acestea vechi, drepte, pavate poate pe vremea lui Constantin. Zidurile şi porţile vechi din piatră îmi lasă impresia că trăiesc în acea perioadă.

- Să ştii că tot aici s-a ţinut şi cel de-al şaptelea şi ultimul sinod ecumenic al Bisericii, în 787, dar într-o altă biserică, în Sfânta Sofia.

- Atunci ce-au mai hotărât?

- Să vedem dacă faci vreo legătură cu ceea ce am văzut la Istanbul!

- În 787 zici? 787…

- Gândeşte-te la întregul secol. Anii 700-800.

- În secolul acela a fost lupta împotriva icoanelor! Cu biserica Chora şi cu Sfânta Sofia care au avut de suferit de pe urma iconoclaştilor.

- Exact. Evenimentele din Constantinopol s-au petrecut între 730-760. În 787 aici, la Niceea, în timpul unui împărat care cinstea icoanele, a avut loc sinodul VII ecumenic care a decis că ne putem închina icoanelor, pentru că nu ne închinăm la lemnul sau vopseaua din care sunt confecţionate, ci la persoanele pe care le reprezintă şi care trăiesc undeva, în Împărăţia Cerurilor.

- Gata, am prins ideea. Acestea au fost cele două evenimente importante din istoria oraşului?

- Au mai fost şi altele ulterior. În 1077 turcii au ajuns cu oastea până aici şi se îndreptau spre Constantinopol.

- Bine, dar Constantinopolul nu a fost cucerit decât în 1453!

- Ei bine, s-au chinuit 400 de ani. În cei 400 de ani au cucerit totul în jurul Constantinopolului, până în Balcani. Numai capitala a rămas neatinsă, până s-a enervat Mehmet II.

- Şi în 1077 au cucerit Niceea?

- Aici apare o altă mare importanţă a oraşului. Turcii au cucerit cetatea şi abia în clipa aceea i-au şocat pe bizantini. Abia atunci şi-au dat seama grecii de pericolul otoman. Şi ce-au făcut? Au cerut ajutor din Apus, papei şi împăraţilor din occident. Aşa a pornit în 1095 prima cruciadă.

- Din cauza Niceei?

- Da, din cauza Niceei. Cruciaţii au ajuns aici în 1097 şi au cucerit cetatea, dar împăratul bizantin de atunci, Alexios I, a arborat repede drapelul bizantin, spre nervii cavalerilor apuseni care ar fi vrut să beneficieze de victorie. În 1204, când au cucerit Constantinopolul în cea de-a patra cruciadă, apusenii s-au răzbunat. Împăratul bizantin s-a mutat cu toată administraţia la Niceea, unde a întemeiat Imperiul de Niceea şi unde a rămas timp de 60 de ani, până când a reuşit să-i alunge pe latini.

- Are o istorie fermecătoare orăşelul acesta!

- Da… A fost cucerit definitiv de otomani prin 1300 şi a început să se dezvolte ca şi centru de realizare a porţelanului, fiind foarte renumit în acest sens.

- Să ştii că am văzut acum câteva minute ceva vase din porţelan.

- N-aş vrea să le purtăm cu noi prin lume, baby, râd eu.

- Nu, dar o brăţară tot o să-mi iau de aici.

Apucăm să cumpărăm ceva în ultimele minute înainte de închidere, pentru că e deja spre seară. Ne mai plimbăm puţin prin oraş, facem fotografii bisericii Sfintei Sofia care e în ruine, servim ceva ce seamănă a kebap la o terasă rustică, apoi ieşim din oraş pe drumul 16-09.

Aşezăm cortul pe malul lacului şi în ultimele răsfrângeri de lumină reuşim să organizăm şederea peste noapte. Seara însă nu se va încheia aici. Mai am puterea să fac un mic foc de tabără şi să o conving pe Malina să facem baie în marginea lacului, pentru că apa e foarte plăcută.

Atmosfera e atât de liniştită şi de plăcută încât ne simţim într-adevăr în vacanţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu