Vineri, 16 mai 2008. Trafic

Ne trezesc clopotele mănăstirii. Soarele e deja sus pe cer, se simte atmosfera unei dimineţi proaspete, îmbibată de ploaia din ajun. La difuzoarele din jurul bisericii se aud voci de călugări.

- Baby, la ce oră s-au trezit ăştia? mă întreabă Malina.

- În orice caz, foarte de dimineaţă.

- Aşa e în fiecare dimineaţă?

- Bineînţeles.

- Ah! Vezi? Uite încă un motiv pentru care n-aş putea trăi la mănăstire.

Zâmbesc îngăduitor. Acesta e programul şi, după părerea mea, încă nu e unul foarte greu.

După aproape o oră de pregătiri ieşim în curtea mănăstirii. Slujba s-a terminat, ba chiar şi micul dejun, aşa că nu ne rămâne decât să plătim cazarea (Malina nu e de acord cu acest sistem de ospitalitate monahală) şi să plecăm. Înainte de a ieşi apare însă un Mercedes negru, strălucitor, cu geamuri fumurii. Aşa maşină curată nu mai ştiu să fi văzut decât în reprezentanţele auto. Şoferul coboară şi deschide portiera din spate, apoi aşteaptă răbdător şi oarecum nepăsător. În câteva clipe îşi face apariţia un grup de clerici, toţi în rase negre, avându-l în centru pe un episcop. E tânăr, umblă cu spatele drept şi ţine în mâna dreaptă un baston pe care îl flutură la câţiva centimetri de sol. Înainte de a urca în maşină se întoarce brusc spre grupul care l-a însoţit, spunând ceva cu arătătorul ridicat şi impunându-le celor din jur o atitudine de respect extrem.

Consider că un astfel de moment e unic pentru noi, aşa că îi fac semn Malinei să mă urmeze şi ne apropiem amândoi de episcop, cu gândul de a-i cere binecuvântare. Cu cât ne apropiem mai mult aud frânturi din discuţia lui cu monahii: respect…, ascultare…, dispreţ şi nesupunere…, mustrare… Ne oprim la o distanţă îndeajuns de mare încât să nu dăm impresia că auzim, dar destul de mică încât să fim observaţi.

- Ce? Ce e? întreabă episcopul, întrerupându-şi discursul.

Călugării îi fac semn că suntem undeva, în spatele său, aşteptând. Se întoarce spre noi şi chipul aspru i se preschimbă într-unul zâmbitor.

- A, turişti! Apropiaţi-vă.

- Preasfinţia Voastră, vă rugăm să ne binecuvântaţi..

- Dumnezeu să vă binecuvinteze, spune el, în timp ce ne face semnul crucii pe cap. De unde sunteţi?

- De la Cluj.

- Ah! Ardeleni… spune el cu o oarecare urmă de dispreţ. De la Înaltul Bartolomeu, Leul Ardealului.

Mă fac că n-am înţeles, pentru că asta şi aşteaptă de la mine. În schimb monahii zâmbesc cu un fel de răutate, determinându-mă să regret că m-am apropiat de grup şi înroşindu-mă tot de ruşine faţă de Malina. Prietena mea e la un pas în spate, zâmbind oarecum emoţionată, fără să fi înţeles la ce face aluzie episcopul.

- E într-adevăr Leul Ardealului, mă aud eu cu gura pe dinainte.

- Aşa sunt toţi ardelenii: imperiali şi ambiţioşi, încearcă episcopul să îndulcească discuţia. De aceea Ardealul e atât de occidental.

Invidia şi ironia personajului aleargă spre culmi. Mă abţin să comentez, îi mulţumesc pentru binecuvântare şi ne retragem spre biciclete, lăsându-l să-şi încheie mustrarea faţă de călugări. Plecăm fără să-i spun ceva Malinei, dar ne oprim în oraş pentru a servi micul dejun.

- De ce era atât de invidios episcopul acesta?

Întrebarea ei mă surprinde. Credeam că numai eu observasem.

- Baby, e o întreagă poveste.

- Avem timp.

- Ok. Îl ştii pe mitropolitul Clujului? Înaltul Bartolomeu?

- Aproximativ. Cel mai în vârstă, cu barbă albă… Cred că l-am văzut de câteva ori la televizor.

- Aşa. Ei bine, în urmă cu ceva timp a murit patriarhul Teoctist şi scaunul patriarhal a rămas vacant. Au fost mai multe candidaturi pentru funcţie, dar dintre toate au rămas doar cea a Înaltului Bartolomeu şi cea a mitropolitului Daniel de la Iaşi.

- Cel care e acum patriarh, nu? Cel îmbrăcat în alb.

- Exact. Ei bine, lupta a fost destul de încinsă, în sensul că fiecare dintre ei a beneficiat de sprijinul unei părţi din episcopii care formează Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Până la urmă, după cum ştii, Daniel a ieşit învingător. Dar se pare că atitudinea bătăioasă a Înaltului Bartolomeu şi felul său de a se implica în problemele astea contemporane deranjează multă lume, în special la Bucureşti şi în general în toate părţile. Au mai fost câteva ieşiri ale sale, de exemplu cu ocazia discuţiei despre implicarea preoţilor în politică, salarizarea preoţilor, retrocedarea locaşurilor de cult către greco-catolici, ca să nu mai vorbesc despre înfiinţarea Mitropoliei Clujului, în 2006, când şi-a atras ura multora. Dar de fiecare dată s-a ţinut tare pe poziţie şi acesta e motivul pentru care nu e foarte simpatizat. Iar episcopul nostru se pare că face parte dintre cei care îl iubesc puţin.

- Era invidios, baby. Şi cu o privire rea.

- Ştiu… Nu am ce să fac. Sunt foarte evlavioşi şi rugători cât sunt călugări. După ce ajung episcopi nimeni nu le mai poate ajunge la nas, toată lumea trebuie să facă plecăciuni în faţa lor, au o atitudine dictatorială şi lipsită de orice urmă de bun simţ. Ei se plimbă cu Mercedesul şi preoţii le mor de foame prin parohii, luându-şi salariile câte 2 sau 3 luni pe an. Bineînţeles, nu toţi sunt aşa. Dar am început să-i numărăm pe degete pe cei care nu sunt aşa.

- Mă deprimă sistemul.

- Nu ştiu ce se va întâmpla cu sistemul, dar într-adevăr, e deprimant.

E ora 10.00 când plecăm din Sinaia. Coborîm în continuare, dar pantele nu mai sunt atât de rapide. Ajungem în curând la Breaza, apoi trecem pe lângă Câmpina şi ne oprim într-un scurt popas la ieşirea dintr-un sat.

Şoseaua este foarte aglomerată, dar în direcţia muntelui. Tot Ploieştiul şi Bucureştiul vrea să ajungă parcă la munte, astfel că e gălăgie mare pe traseu. Din locul în care ne-am oprit începe câmpia, cât vezi cu ochii, până la Marea Neagră. Va trebui să pedalăm.

- Vlad, nimic interesant în zona asta. Am trecut prin nişte orăşele, am mers de-a lungul unui râu destul de firav..

- Prahova.

- Mă rog… N-am văzut decât maşini, căruţe, câteva aparate radar şi atât.

- Ţi s-a părut anost? La Breaza, de exemplu, există un liceu militar.

- Nu pare.

- Iar la Câmpina, deşi de-abia am zărit oraşul, a trăit Bogdan Petriceicu Haşdeu.

- A! Cred că ştiu. Avea o fată care a murit.

- Iulia Haşdeu. Profesoara mea de română ne-a spus că la naşterea ei tatăl i-a pus pe o tăviţă câteva obiecte, pentru ca fata să-şi aleagă unul, simbol a ceea ce avea să facă mai târziu. Fetiţa şi-a ales un stilou, probabil din cauză că strălucea. Tatăl a spus atunci că fiica sa va ajunge scriitoare, ceea ce s-a şi întâmplat.

- După moartea ei tatăl s-a apucat de spiritism parcă.

- Da. Şi mai e ceva interesant. Mi se pare că era în conflict cu o anumită parte a oamenilor de litere din perioada sa. Iar la un moment dat a publicat într-o revistă adversă, sub pseudonim, o poezie intitulată La noi e putred mărul, care nu era altceva decât un acrostih. Ştii? O poezie ale cărei prime litere din fiecare vers, citite vertical, dau un nume sau o idee. Ei bine, tipul îşi rîdea de cei de la revistă, scriind, mi se pare, chiar numele lor.

- Era un băiat deştept.

- Se pare că da.

- Bine, dar în afară de astea, nimic interesant pe drum.

- Ei, nimic! Trafic!

- Trafic? Ce vezi interesant la trafic?

- Păi în primul rând vreau să te întreb de ce crezi că se duc oamenii la munte?

- Să se relaxeze, normal. La aer curat. Doar că românii nu sunt ca toţi ceilalţi oameni. Românii se duc la munte ca să fie văzuţi. Ca să îşi etaleze maşinile de fiţe, îmbrăcămintea de fiţe, chiar şi partenerii de fiţe.

- Deci totul e de fiţe.

- Aproape totul. Gândeşte-te şi tu. Uită-te la el, cel ce stă acum la coadă pe banda aceasta. BMW X-ulescu, cu ochelari de soare cât China, deşi nu poţi să spui că te orbeşte soarele. Muzica la maxim, ca să audă şi Ardealul. Şi-n dreapta blonda din tub, adică e cu părul vopsit, ofticată pe viaţă, cu picioarele scoase pe geam şi cu ţigara lăsată plictisită pe portieră. Fac pariu cu tine că e în fustă mini, dar ea se duce la munte.

- Mda..

- N-am nimic cu ei, pot să meargă unde vor. Dar numai fiţele sunt de ei! Ori copii de bani gata, ori afectaţi din-ăştia apăruţi de prin Spania sau Italia, cu aere de bogătaşi, dar care şi-au luat maşini în rate de acolo sau, mai rău, le-au închiriat pentru cele două săptămâni cât vor sta în ţară. Idioţi care nu au după ce bea apă, dar pentru care imaginea şi advertising-ul au o importanţă mai mare decât viaţa.

- Sunt aşa peste tot.

- Nu-i adevărat. În Spania nu vezi decât români care fac asta. În Italia la fel, deşi italienii sunt şi ei foarte atraşi de imagine. În Olanda nici vorbă, la fel ca în Anglia, Franţa sau Germania. Numai în România vezi aşa ceva, în ţara tuturor posibilităţilor!

- Deci se duc la munte să fie văzuţi.

- Să fie văzuţi, să cheltuie mult, să îşi epuizeze forţele în beţii sau marijuana şi chiar să facă schimb de parteneri.

- Crezi asta?

- Sunt sigură. Uită-te la ăştia doi. Spune-mi dacă-i vezi împreună peste un an.

- Adevărul e că nu prea arată a parteneri de viaţă. Eventual parteneri de orice altceva.

- Dă bine să fii văzut cu cineva, să fii văzut îmbrăcat în ceva sau cu o anume maşină, etc.

- Şi atunci cum facem?

- Cum facem… cu ce? Nu avem ce face. Asta e mentalitatea şi nimeni n-o s-o schimbe. Poa’ să-i certe episcopul pe călugări cât vrea el, poa’ să predice cât vrea el, pe ăştia doi din BMW nu-i văd schimbându-se. Şi, să fim sinceri, la ce să se schimbe, când şi părintele episcop se preumblă cu Mercedes-ul, doar că în loc de manele ascultă muzică religioasă?

- Dar totuşi, nu cred că vor rămâne aşa toată viaţa.

- Păi nu. Nu vor rămâne. Se vor trezi în pragul vreunui faliment… sau vor da în vreo criză financiară… sau vor strica averile părinţilor în aventuri de genul acesta… sau vor fi furaţi… sau vor fi încercaţi cu vreo boală… Nu le doresc nimic din toate astea. Dar în viaţă vin şi clipe de genul acesta. Şi atunci probabil se vor trezi. Cel mai rău e când realizezi că după toate aventurile şi viaţa plină de evenimente ai ajuns un personaj singur, părăsit.

- Şi de ce nu s-ar gândi la asta înainte de a se întâmpla.

- Baby… fii serios! Cum să ai puterea să te gândeşti la probleme, când tu trăieşti pe culmile vieţii? Arată-mi pe unul care ar pricepe ceva când îi spui că mâine s-ar putea să regrete abuzurile pe care le face.

- Dar poate că e bine să trăieşti clipa.

- Da, e bine. E frumos. Dar fericirea e foarte relativă.

O văd foarte dezamăgită de stilul românesc de a percepe viaţa, aşa că îi abat atenţia spre altele.

- Ce zici, trecem azi de Bucureşti?

- De ce nu? Dacă mă poţi urma…

- Glumeşti!

Urcăm pe biciclete şi continuăm drumul, dar de data asta într-un ritm de concurs. Şoseaua e lată, avem spaţiu, maşinile trec cu viteză pe lângă noi, dar destul de departe de margine. Drumul e foarte bun şi drept, perfect pentru viteză.

În zare apare Ploieştiul, cu blocurile înalte, dar decidem să o luăm pe varianta ocolitoare pentru a scurta timpul. O idee proastă. Camioanele trec pe lângă noi în viteză, mai să ne dezechilibreze, lăsând în urmă foarte mult praf. Suntem claxonaţi, înjuraţi, nesuportaţi. Noroc că după un kilometru de mers pe variantă maşinile sunt oprite din cauza unei lucrări la drum. Profităm de relativa linişte şi ne strecurăm pe margine, ajungând din nou primii, în dreptul Rafinăriei Petrom, apoi reintrăm în şoseaua principală, bucurându-ne de aşa-zisa pistă pentru biciclete de pe marginea şoselei. Urmează o serie de localităţi cu nume destul de ciudate, parcă toate la fel, cu aceleaşi case şi aceleaşi străzi: Potigrafu, Ţigăneşti, Tâncăbeşti, Săftica. În ultima dintre ele poposim puţin pe marginea drumului pentru a admira lacurile care dau în şosea. Ceea ce noi numim „lac” se prea poate să fi fost văzut de mulţi alţii ca „oportunitate imobiliară”, pentru că par destul de îngrijite.

Traficul devine de nesuportat, pe măsură ce ne apropiem de Bucureşti. În Otopeni ne bucurăm de decolarea unui avion care probabil efectuează o cursă internaţională şi admirăm multitudinea de magazine, reprezentanţe, mall-uri care îşi etalează mărfurile la marginea şoselei.

Pe stânga rămâne Aeroportul Băneasa, un loc special pentru mine, deoarece aici am aterizat pentru prima dată după zborul meu de iniţiere, în 1986. Aveam doar şapte ani, dar zborul de la Cluj la Bucureşti mi s-a părut atunci ceva extraordinar şi mă bucur că am reuşit atunci să-mi conving părinţii să accepte.

Când dăm de coada de maşini dintre semaforul de la Băneasa şi Fântâna Mioriţa îmi dau seama că s-a terminat cu binele. E seară deja, luminile s-au aprins peste tot, iar atmosfera încărcată de claxoane creează o stare de nervozitate. Parcă toată lumea a ieşit în stradă cu maşinile, spre un fel de evacuare a capitalei. Da, asta e. Evacuarea din Ziua Independenţei.

Nimic din ceea ce vedem în lumina serii nu ne mai poate crea satisfacţie. Trecem pe rând pe lângă Lacul Herăstrău şi prin faţa Casei Presei Libere, apoi pe Bulevardul Kiseleff, lăsând undeva, în stânga Muzeul Satului. Deşi e la câţiva paşi în urma mea, Malina reuşeşte să mă audă în vacarmul roţilor care trec pe caldarâm:

- Nu ţi se pare amuzant? Majoritatea bucureştenilor trăiesc în blocuri vechi şi de proastă calitate sau în case dărăpănate, pe când cei fără casă, cerşetorii şi boschetarii apelează la cea mai frumoasă zonă rezidenţială: Muzeul Satului, pe malul Herăstrăului.

- Întotdeauna am zis că oamenii ăia sunt cei mai orientaţi.

- Mda! N-ai vrea să fii în locul lor!

- De ce? Fără grija zilei de mâine, fără impozite şi taxe.

Discuţia mi se pare fără rost şi profit de gălăgia din jur ca să mă prefac că n-am auzit.

Ajungem în curând la Arcul de Triumf, o minunăţie arhitecturală cu nimic mai prejos faţă de cele din Italia. Aş opri să citesc ce scrie pe blocurile de marmură, dar e deja seară şi n-aş putea descifra. Admirăm în schimb creaţia, în lumina reflectoarelor şi din mers, încercând să nu las deoparte indicaţiile GPS. O luăm prin Piaţa Charles de Gaulle ca să ajungem la Piaţa Victoriei, dar în drum îmi amintesc de un articol citit nu demult şi mă amuz de unul singur. Era vorba despre o femeie dintr-un troleibuz bucureştean care le spusese tuturor celor cu care călătorea că ea trebuie să coboare la Şardego. Nimeni nu ştia unde vine Şardego, mulţi îşi dădeau cu părerea, unii spuneau că poate e vreun magazin cu nume ciudat, alţii că poate fi vreo stradă mai lăturalnică. Până când cineva a remarcat, în sfârşit, că numele cu pricina nu e altceva decât Piaţa Charles de Gaulle.

Nu vreau să las impresia de ţăran ardelean sosit în capitală, dar oricum, clădirea Guvernului e de remarcat. Numai şi pentru faptul că acolo se face şi se desface. La fel şi noua clădire a BRD-ului, din aceleaşi motive. Impresionante sunt şi Intercontinentalul, Piaţa Unirii, Dealul Mitropoliei şi mai ales Casa Poporului sau, cum îi spun mai nou, Palatul Parlamentului. Peste tot clădiri impunătoare, bulevarde trasate parcă din satelit, rămăşiţe ale unei idei grandomane. Deşi clădite cu ură, azi par ceva impunător şi demn de remarcat. Nici un turist nu le-ar putea rata, chiar dacă ar vrea.

Malina nu vrea să audă de rămas peste noapte în Bucureşti. Până la urmă o conving, dar numai după ce află că vom dormi la un prieten comun. Suntem bine primiţi şi ni se pregăteşte o cină pe cinste, deşi, ca de obicei, suntem luaţi în rîs şi consideraţi nebuni. Nimeni nu crede în planul nostru de a face înconjurul planetei pe bicicletă. Şi nimeni nu ne dă vreo şansă, deşi toată lumea promite că se va ruga pentru noi. Să fie de bine sau de rău?