Luni, 26 mai 2008. Hai-hui
Nu se compară nimic cu o dimineaţă în care te trezeşti pe malul lacului, dai perdeaua cortului la o parte şi priveşti valurile care se mişcă unduitor. Îţi laşi apoi iubita să mai doarmă, iar tu te ridici, cotrobăi prin rucsaci după alimente pentru micul dejun, faci un foc pentru ceai sau cafea şi priveşti răsăritul care îşi izbeşte razele soarelui de dealurile de pe celălalt mal. Studiezi hărţile, ca să ştii pe unde vei umbla în cursul zilei, termini de făcut cafeaua şi o duci în cort. Rămâi câteva minute bune cu somnoroasa, îi arăţi şi ei minunea numită răsărit, apoi tragi de ea să se îmbrace. Pescăruşii îşi fac deja rondul de dimineaţă pe deasupra apei şi inspectează adâncurile. Chiar, oare cât o fi de adânc lacul?
- Baby, din frunze de măslin se poate face ceai?
- Cred că din orice plantă comestibilă se poate face ceai. Nu-i vezi pe nutriţioniştii ăştia, la televizor, cum îţi arată detaliile? Ajungi să vezi că poţi să mănânci orice animal şi orice plantă care îţi poate menţine cât de cât viaţa.
- Da, dacă te gândeşti că la chinezi se mănâncă şi câinii…
- Babe, termină. E o dimineaţă prea frumoasă ca să o strici.
- Şi totuşi, dacă o să fim nevoiţi să mâncăm carne de câine?
- O guşti tu prima dată, ca să ne convingem cum e.
- Cred că ăia din China au început să mănânce carne de câine în momentul în care s-au confruntat cu seceta şi foametea.
- Sper că nu va fi cazul nostru. Pot să mănânc ceva ce n-am mai mâncat până acum, dar nu vreau să ajung la extreme. Fără şobolani sau câini sau pisici sau reptile.
- Mda. Tocmai am stricat dimineaţa.
- Tu, cu ideile tale ciudate! râde Malina.
Adunăm cortul, facem curat după noi şi ne continuăm drumul pe şoseaua de pe mal. Drumul trece prin câteva sate a căror activitate pare să se concentreze exclusiv pe livezile de măslin. Mai vezi din când în când câte o barcă de pescari, dar în general avem parte numai de măslini.
După ce ajungem în capătul lacului ne continuăm drumul pe un şes flancat de dealuri, calea râului care duce de la lac spre mare. Înaintăm pe o şosea dreaptă şi destul de bună, printre câmpuri cultivate cu trifoi sau cereale şi ajungem iar la o şosea principală, D575, care duce la Bursa. Suntem din nou între dealurile cu livezi.
Pe la ora 12.00 ajungem în sfârşit la mare, în dreptul oraşului Gemlik. Pare o copie a Niceei, dar nu e atât de ordonat. E aşezat la fel, cu spatele la dealuri şi cu faţa spre mare, în capătul unui golf protector. Decidem să mai înaintăm înainte de a servi prânzul, pentru că e prea devreme. Suntem pe aceeaşi autostradă spre Bursa, urcând dealurile şi trecând prin sate asemănătoare celor de pe dealurile vâlcene. Întâlnim turme de oi, mereu livezi de măslini şi cariere de piatră.
În sfârşit, în jurul orei 15.00 ajungem la Bursa, unul dintre cele mai mari oraşe din Turcia. Dacă n-aş şti că suntem aproape de Marmara aş fi spus că intrăm în Braşov dinspre Feldioara. În faţă e oraşul, întins pe întreaga câmpie, iar dincolo de el încep munţii, cu o telecabină ce urcă de la bază până în vârf, făcând cărare prin pădure.
- Bursa se numea Prusa în vechime, pentru că purta numele regelui bithynian Prusias. A fost localitatea din extremitatea vestică a celebrului Drum al Mătăsii şi capitala Imperiului Otoman înainte de cucerirea Constantinopolului.
- Ce putem vedea?
- Păi principala atracţie o reprezintă staţiunea de iarnă, aflată în vârful muntelui din faţă. Dar nu cred că turcii practică schiul pe iarbă. Am putea urca pe bicicletă, dar e destul de departe.
- Altceva?
- Moscheea din centrul oraşului, una importantă, sau grădina botanică.
- Grădina botanică. Ne refacem forţele, mâncăm, ne relaxăm şi ne plimbăm puţin pe jos.
- Foarte bine, pentru că e destul de aproape. E chiar în partea aceasta, nordică, a oraşului.
Grădina are două părţi, nu foarte mari, dar frumos organizate şi administrate. În partea dreaptă e aşa numita „grădină zoologică”, un parc cu câteva iazuri şi locuinţe rustice în care copiii pot admira numeroase animale domestice. În partea stângă ne plimbăm prin parcul botanic, admirând palmierii şi plantele ornamentale aranjate sub diferite forme: spirală, cerc, pătrat, etc.
- E plăcut aici, babe. Fără gălăgie, romantic…
- Cred că e locul în care vin îndrăgostiţii din Bursa.
- Da, i-am văzut adineauri. Sunt foarte frumoşi.
- Când eram în facultate aveam o prietenă. Odată a venit la Cluj, să mă vadă, pentru că locuia în alt oraş şi am considerat că ar fi frumos să o duc să viziteze Grădina Botanică, pentru că e un loc romantic. Era primăvară, înfloriseră ghioceii pe una din văile umede şi era foarte frumos. I-a plăcut. La sfârşit am ajuns până în dreptul unui turn din care puteai admira oraşul.
- Şi aţi urcat în turn.
- Da, am urcat, doar că scările sunt proiectate destul de prost şi, dacă nu eşti atent, rişti să dai cu capul de nivelul următor, care e din beton. Aşa s-a şi întâmplat, iar prietena mea s-a ales cu un cucui zdravăn ca amintire.
- Foarte frumos.
- Baby, pentru că tot suntem la Bursa, mi-am adus aminte de nişte evenimente legate de oraş şi de împrejurimile acestuia. În muntele din faţă, pe care bizantinii îl numea Olympus (bineînţeles, diferit de Olimpul din Grecia), s-a dezvoltat în perioada iconoclasmului un adevărat curent monahal. Existau mai multe mănăstiri, dintre care cele mai importante erau Sakkoudion şi Symbolon. Prima dintre ele a fost întemeiată de Sfântul Platon, unchiul lui Teodor Studitul. Cei doi vor deveni foarte cunoscuţi la Constantinopol şi se vor muta o perioadă la Mănăstirea Studios din capitală. Au avut însă mari probleme cu împăratul de atunci, Constantin VI, un tânăr care şi-a alungat soţia şi s-a căsătorit cu Teodora, o rudenie a monahilor, în ciuda protestelor lui Platon şi Teodor. Se spune că la un moment dat Constantin a venit la băile termale din Bursa şi aştepta ca Teodor să coboare din munte pentru a-l saluta, dar monahul n-a făcut-o, motiv pentru care a fost exilat. Platon va participa la sinodul VII ecumenic de la Niceea şi va fi unul dintre liderii rezistenţei împotriva iconoclaştilor.
- Deci dacă astăzi avem icoane prin biserici, asta se datorează unor călugări din acest munte?
- Exact.
- Interesant. Asta înseamnă să ai efect în activitatea ta.
- Călugării din regiunea aceasta au fost foarte activi în perioada iconoclastă şi n-au cedat nimic, ba mai mult, au apărat interesele religioase în faţa tentativelor de imixtiune a împăraţilor în problemele bisericeşti.
- Din câte zici, erau un fel de lideri spirituali ai momentului.
- Da, ei şi cei de la Studios, din capitală.
Ieşim din Bursa pe D200 şi ne îndreptăm spre vest. E deja ora 17.00, dar mai putem înainta. Pe drum observ că suntem pe E90 şi mă amuză. Suntem în Asia, dar încă identificăm drumurile după Europa. Mă întreb dacă prin India sau China există vreo numerotare de genul: „Drumul asiatic A346”.
Trecem prin partea de nord a Lacului Uluabat şi la vărsarea acestuia spre mare, în satul cu acelaşi nume, ne oprim pe un pod pentru a admira priveliştea Muntelui Olymp. În lumina apusului muntele pare şi mai măreţ. E, într-adevăr, un demn urmaş al casei zeilor din Grecia.
Ne oprim să înnoptăm în orăşelul Karacabey, unde servim o cină tradiţională cu orez, carne de pui şi multe condimente, apoi ne odihnim la un mic hotel din localitate.
- Azi nu am vizitat mare lucru. Mai mult am dat din pedale.
- O să fie destule zile ca aceasta. Dar a fost frumos. Munţi, copaci, lacuri, păsări…
- Ai văzut câte Dacii am întâlnit pe drum? Incredibil câte s-au vândut în Turcia!
- Şi cei care nu au Dacia şi-au luat Renault, Clio sau Megane.
- Deci ne asemănăm destul de mult cu turcii.
- Păi dacă o să te duci în Dobrogea, o să vezi că există influenţe berechet.
- Uite, vezi? Ai şi folosit un cuvânt care provine din turceşte.
- Încep să mă obişnuiesc cu limba lor.
- Mai ştii şi altceva?
- Halva, haşiş, tutun, harbuz, hogeac…
- Ooo! Dar sunteţi un adevărat academician într-ale limbii turce, domnule Vlad!
- Nu mai râde de mine. Mă descurc.
- Unde ai învăţat?
- În somn.
- Ui, ce s-a supărat!
- Nu m-am supărat deloc, dar mi-am adus aminte că încă nu mi-am cumpărat undiţă. Trebuie s-o fac.
- Şi unde aţi fi dorit dumneavoastră să pescuiţi în seara asta? În vreo cameră de hotel?
- M-aş fi rezumat să pescuiesc în ape tulburi. Să pescuiesc ştiuci ca tine.
- Eu sunt o ştiucă?
- Având în vedere că eşti o carnivoră, cred că da.
- Babe, cred că mă confunzi. Nu sunt deloc o carnivoră.
- Să fiu sincer, îmi aduc aminte de unele clipe în care treci de la sărut la uşoare atingeri cu dinţii. Şi pielea de pe gât îmi devine brusc foarte temătoare.
- Da? În cazul acesta să ştii că n-am să te mai sărut deloc!
- N-ai rezista.
- Vrei să-ţi demonstrez?
- Încearcă. N-am să te las.
O sărut tandru şi fugar, smechereşte, dar se face că nu mă bagă în seamă. Se preface indiferentă, chiar plictisită. Insistenţele mele nu îi permit însă să rămână aşa pentru mult timp. Se lasă purtată în jocul meu şi se alintă cu săruturile mele. I-a fost dor de mine, ştiu sigur, pentru că mă sărută cu foc şi mă îmbrăţişează ca şi cum ar fi pentru prima dată. Întotdeauna e ca şi cum ar fi pentru prima dată.
Acesta e unul din motivele pentru care o iubesc atât de mult. Sau poate pentru că o iubesc atât de mult mă simt întotdeauna ca şi cum ar fi prima dată. Nu ştiu şi nu mă interesează în acest moment. Buzele ei moi mă înnebunesc. Ca şi cum ar fi pentru prima dată…
Marţi, 27 mai 2008. Câmpuri de bătălie
E plăcut să te trezeşti dimineaţa şi să ştii că trebuie să pleci undeva, să ştii că trebuie să ajungi undeva, dar nu depinzi de o oră anume. Oamenii sunt făcuţi să călătorească, să exploreze. Jerry Seinfeld, să-mi fie scuzată sursa academică pe care o citez, spunea că oamenii vor întotdeauna să ajungă într-un loc. Şi după ce au ajuns stau o foarte scurtă perioadă de timp (un minut, o oră, o zi, o lună) şi vor să plece iar, chiar înapoi, doar să fie pe drum.
Se anunţă o zi frumoasă şi ne bucurăm de dimineaţă de plăcerea „drumului care te acceptă aşa cum eşti”, ca s-o copiez pe Malina. Din păcate nu avem obiective importante pentru câteva ore. Întâlnim în drumul nostru staţii de petrol, livezi, culturi de cereale sau câmpuri înverzite, depozite sau mici fabrici de…
Pe la prânz ajungem în portul Bandirma, unde servim masa şi ne plimbăm puţin pe ţărm. Personal sunt nerăbdător să trec fâşia de pământ ce leagă uscatul de o fostă mare insulă, ca să vizităm ruinele vechiului oraş Cyzic.
- Se spune că această fâşie de pământ, lată de vreo 2 km, a fost ridicată artificial, pentru a face legătura cu insula.
- Îmi vine greu să cred, babe. Ar fi fost o muncă imensă.
- Din păcate nu văd nici o urmă a Cyzicului.
Trecem în peninsula Kapu-Dagh şi găsim cu greu câteva indicatoare care ne poartă spre ruine. Sunt câteva urme în marea de livezi înconjurătoare, nelocuite, aproape de a se pierde de tot în peisaj.
- Când te gândeşti că aici se afla în antichitate una dintre cele şapte minuni ale lumii! A fost detronată, dar tot impresionantă a rămas.
- La ce te referi?
- Amfiteatrul din Cyzic. Era de peste 200 de metri în diametru. Unul dintre cele mai mari din lume. Alături de el se afla templul împăratului Adrian, ale cărui coloane măsurau 22 de metri înălţime.
- Toate s-au pierdut sau au fost distruse…
- Nu toate. Unele au fost folosite de Justinian la construcţia bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol.
- Şi doar asta a rămas dintr-un oraş atât de înfloritor?
- Oraşul aproape dispăruse deja prin anii 1300. Ce a mai rămas a fost distrus de cruciaţi şi otomani.
- Bine, dar cine l-a întemeiat?
- O, a fost întemeiat demult, prin anii 800 î.Hr. Era perioada coloniştilor greci, apoi a luptelor dintre atenieni şi spartani. Pe urmă l-au cucerit romanii şi l-au moştenit bizantinii. Poziţia sa avantajoasă, în calea celor ce treceau prin Marmara, a dus la dezvoltarea oraşului. În anii 300-600 Cyzicul era deja metropola regiunii şi se implica activ în viaţa culturală şi religioasă a imperiului.
- Nimic n-a mai rămas din toate astea.
- Păcat. Mă aşteptam să găsesc aici ceva în genul Niceei.
- Cred că a avut de suferit şi din cauza cutremurelor. Din câte am văzut, cam tot ce e în Turcia a avut de suferit din cauza asta.
- Da. Ultimul dintre ele, destul de mare, a lovit în 1999 la Izmit.
Plecăm dintre livezi spre vest, pe şoseaua E90. La Biga facem dreapta pe şoseaua 17-06, spre Çinarköprü, un sătuc în apropierea căruia s-a dat una dintre cele mai mari bătălii din istorie.
- Baby, acesta e vechiul râu Granicus. Aici s-au întâlnit armatele lui Alexandru Macedon cu cele ale regelui persan Darius, deşi acesta din urmă nu era de faţă. Pe partea aceasta erau perşii, conduşi de satrapi şi mercenarii greci din insula Rhodos. Pe partea cealaltă se aflau macedonenii. Alexandru n-a ascultat de sfatul unuia dintre prieteni şi a trecut râul imediat ce a ajuns aici, spre surprinderea perşilor, care gândeau, ca toată lumea, că lupta se va da a doua zi dimineaţă.
- Şi ce s-a întâmplat?
- Bătălia nu a fost un succes atât de mare cum l-au văzut scriitorii care-l lăudau pe Alexandru, dar a fost un succes. Perşii au fost alungaţi spre sud, iar mercenarii din Rhodos n-au fost cruţaţi de Alexandru, care i-a căsăpit aproape pe toţi. Se spune însă prea puţin despre faptul că Alexandru a fost foarte aproape să-şi piardă viaţa aici. A fost lovit de o suliţă şi atacatorul, un satrap persan, se pregătea să-i ia capul când un macedonean l-a salvat pe rege.
- Toate astea s-au întâmplat aici?
- Readuc în discuţie problema cu detectorul de metale. Descoperirile ar fi mai mult decât interesante.
Ne întoarcem spre Biga pe şoseaua 17-09, apoi continuăm pe E90 până aproape de intrarea în Lapseki, unde instalăm tabăra. E deja seară şi pe malul celălalt se văd luminile de la Gelibolu.
- Ştii unde suntem?
- Da, babe, m-am documentat. Suntem în apropiere de vechiul Lampsac, iar pe malul celălalt e celebrul Gallipoli.
- Ce locuri!
- Ştiu doar că a fost o bătălie în primul război mondial, dar nu m-au interesat niciodată detaliile. A fost şi un film cu Mel Gibson.
- A fost o bătălie care a avut ecouri răsunătoare în întreaga lume, pentru că la ea au participat mai multe ţări.
- Ce s-a întâmplat?
- În timpul primului război mondial Rusia a fost închisă de germani şi turci, neputând să iasă din Est nici pe mare, nici pe uscat. Anglia şi Franţa au decis atunci că prin cucerirea Constantinopolului de la Turci s-ar fi creat o poartă de ieşire prin strâmtoarea Bosfor. În 1915 vasele engleze şi franceze au apărut la intrarea în strâmtoarea Dardanele, cea pe care o vedem şi noi. Voiau să debarce aici şi să continue pe uscat spre Constantinopol, dar pe dealul celălalt aşteptau forturile otomane. Comandantul turcilor era în acel moment Kemal Ataturc, cel care avea să schimbe Turcia.
- A, deci aici s-a dat lupta de independenţă a Turciei!
- Această bătălie a fost considerată de turci un fel de „acum sau niciodată”. Erau destul de deficitari în materie de armament, dar beneficiau de cunoaşterea reliefului.
- Dar de ce vasele n-au încercat să treacă prin strâmtoare şi să ajungă pe mare la Constantinopol?
- Au încercat. Dar turcii au făcut vreo 10 bariere de mine submarine la care englezii nu se aşteptau şi în câteva ore au fost scufundate mai multe vase aliate. Abia în clipa aceea şi-au dat seama că au nevoie de o altă tactică, aşa că au decis să atace pe uscat. Pentru aceasta aliaţii au trebuit să aştepte sosirea trupelor de uscat cantonate prin Egipt şi alte părţi. Abia după o lună, când turcii au apucat să se reorganizeze, englezii, sprijiniţi foarte bine de australieni şi neo-zeelandezi au început debarcarea, dar la capul sudic al peninsulei, chiar pe vârful limbii de pământ. Luptele au durat din martie până în decembrie, dar în afară de plajele pe care au debarcat aliaţii n-au făcut nici un pas în plus. Timp de 10 luni aici au murit 200.000 de aliaţi şi 300.000 de turci, însă frontul n-a putut înainta. Combatanţii ajunseseră la un moment dat la un soi de camaraderie ciudată, în sensul că făceau pauze între bătălii, permiţând evacuarea răniţilor şi schimbau cadouri între ei: turcii ofereau dulciuri iar aliaţii veneau cu carne şi ţigări.
- Incredibil!
- Până la urmă englezii au primit ordin să se retragă. Începuse un nou război la Tessalonic şi trupele s-au mutat acolo. Partea ironică e că retragerea a fost misiunea cea mai încununată de succes din toată campania de la Gallipoli. În schimb turcii au trăit una dintre cele mai mari victorii din istoria lor, care le-a dat încredere să lupte pe fronturile din Mesopotamia şi Sinai, visând la restabilirea Imperiului Otoman.
- Deci la Gallipoli englezii, francezii şi australienii au suferit o ilustră înfrângere.
- Una pe care nu o vor uita niciodată. Aici a început trezirea australienilor şi renaşterea Turciei moderne.
- Mai vrei ceai?
- Da, puţin. Uite ce frumos se vede oraşul de pe partea aceasta!
- Zona asta a fost destul de încercată de războaie.
- N-ai văzut decât două câmpuri de bătălie până acum. Dar în apropiere se află şi al treilea, cel mai mare din antichitate.
- Despre ce vorbeşti?
- Troia.
- Vedem Troia?
- Mâine suntem acolo.
- Foarte interesant! Ce alte locuri speciale sunt în zona aceasta?
- Păi aici, aproape, e oraşul Çanakkale, un centru turistic, iar Lapseki e vechiul oraş Lampsacus, un important centru bisericesc în primele secole creştine şi oraş producător de vinuri bune în antichitate.
- Babe, e atât de frumos afară!
- Înainte de a merge la somn vreau să facem o baie în mare, pentru că apa e caldă.
- Aşa, în întuneric?
- Sunt convins că au adunat minele submarine, deci nu suntem în pericol. Şi nu suntem în întuneric, pentru că luminile oraşelor sunt aproape.
- Hai!
Intrăm în apa caldă şi ne bucurăm de mlădierea valurilor liniştite. E o adevărată plăcere să stăm în apă doar amândoi, să ne sărutăm purtaţi de valuri, să ne atingem şi să ne ţinem în braţe. E ca o naştere din nou.
Adormim apoi obosiţi, unul în braţele celuilalt, într-o linişte total străină de iureşul bătăliilor de altădată.
Miercuri, 28 mai 2008. Fantomele vremilor trecute
Dimineaţa aceasta pare mai răcoroasă decât de obicei şi în depărtare se văd ceva nori. Poate ne vom confrunta pentru prima dată cu ploaia.
Trecem prin Lapseki şi înţelegem de ce au decis oamenii să se stabilească aici în urmă cu mii de ani: un râu se varsă în mare chiar în centrul oraşului. Ne continuăm apoi drumul spre Çanakkale, dar după câţiva kilometri facem dreapta, pe un drum de ţară care dă pe ţărm, în locul în care odată era cetatea Abydos.
Poziţia vechii cetăţi era remarcabilă. Se afla în cel mai apropiat punct de ţărmul european al strâmtorii, supraveghind tot ce mişcă pe apă. Abydos era enumerat printre aliaţii Troiei în marele război relatat de Homer. Tot aici a debarcat cândva Alexandru Macedon, care pornise să cucerească Asia. Se spune că atunci când s-a apropiat de ţărm Alexandru a aruncat o suliţă spre cetate, prin aceasta arătând că a venit să ocupe Asia.
- Babe, cetăţile astea antice erau destul de mici.
- Cred că în interior stăteau doar la nevoie, iar în rest locuiau doar demnitarii. Restul populaţiei locuia pe ţărm.
- Ce viaţă frumoasă duceau locuitorii acum 2000 de ani!
- Era frumoasă doar pentru că nu exista poluare sau încălzire globală. Dar în rest plăteau şi ei taxe şi aveau mari probleme când se trezeau dimineaţa şi vedeau la fereastră o grămadă de vase de luptă.
Pe la prânz ajungem la Çanakkale, unde dăm de câteva surprize. În primul rând impresionantul cal troian din centrul cetăţii, situat foarte aproape de port. Apoi fortăreaţa Kale Sultanieh, încă funcţională, care a fost construită de Mehmet II la scurt timp după cucerirea Constantinopolului şi concomitent cu sora ei, fortăreaţa Kilitbahir de pe malul european, de teama unui atac naval al veneţienilor.
De asemenea, pe ţărmul european se observă foarte bine un desen realizat în latura dealului, reprezentând un soldat turc care păzeşte peninsula. În dreptul lui sunt scrise cuvintele: „Trecătorule, opreşte-te! Pământul pe care calci dă mărturie despre sfârşitul unei epoci!”
Regiunea e foarte vizitată de turişti. Toată lumea vrea să vadă câmpul de luptă de la Gallipoli şi Troia, aşa că nu suntem singurii străini din zonă. Mulţi dintre ei vin cu maşinile, trecând strâmtoarea cu feribotul. Noi suntem deja veterani, venind dinspre continentul asiatic, cunoscători într-ale Turciei.
La prânz începe şi ploaia. O ploaie caldă, de vară, dar destul de abundentă. Ne adăpostim la o terasă unde putem lua masa, apoi vizităm câteva magazine. E momentul să-mi cumpăr undiţă.
- Baby, să vezi ce de peşte am să prind!
- Sunt convinsă. Vezi, nu-ţi lua ceva care să te încurce mai mult.
- Ceva mic şi cât mai uşor.
Aleg un băţ foarte uşor, de amator, cu toate accesoriile necesare, dar fără mari pretenţii. Ceva care să prindă peşte şi nimic mai mult. Sunt convins că undeva, în lume, băţul îmi va fi furat, dacă nu toată bicicleta.
Între timp ploaia se opreşte şi ne putem continua drumul. S-a răcorit şi asta ne facilitează drumul, pentru că puterea creşte. Nu mai e nevoie să bem atât de multă apă şi nici nu mai e nevoie să ne oprim atât de des.
După aproape două ore ajungem la Troia, un sit arheologic astăzi destul de comercializat. E plin de turişti, unii veniţi cu autocarul, alţii cu maşinile personale.
- Cel mai mare război din antichitate!
- Pentru o femeie, babe, să nu uităm.
- Pentru mine a fost o joacă de copii bazată pe orgoliul masculin. Care pe care, pentru o iluzie.
- Hai, spune-mi. Care erau taberele?
- Păi pe de o parte erau jigniţii, care veniseră să ia femeia înapoi. Erau Menelau, regele Spartei şi soţul Elenei, Agamemnon, fratele lui Menelau şi rege de Mycene, Ahile cel de neînvins şi Odiseus, regele Itacăi. De cealaltă parte erau apărătorii Troiei, regele Priam cu fiii Hector şi Paris. Povestea e destul de cunoscută.
- Paris a furat-o pe Elena, iar Menelau cu ceilalţi au venit s-o ia înapoi şi să distrugă Troia.
- Da, în câteva cuvinte. Dar acţiunea a fost atât de amplă încât războiul troian poate fi considerat un prim război mondial. La el au luat parte regi şi oştiri din toate colţurile lumii cunoscute, a celei din bazinul mediteranean. Printre cei care au murit aici s-au numărat Hector, Patrocle şi Ahile, ultimii doi dintre ei fiind duşi apoi şi aşezaţi într-un templu de pe Insula Şerpilor.
- Insula din Marea Neagră?
- Exact.
- Ce s-a întâmplat cu cetatea?
- A fost distrusă atunci, apoi romanii au reconstruit ceva, sub numele de Ilium. Dealtfel grecii numeau cetatea Ilion, de unde vine şi numele operei lui Homer, Iliada. Deci romanii au reconstruit aici un orăşel, dar în timpul perioadei bizantine locul a decăzut. Prin 1870 germanul Heinrich Schliemann a făcut săpături, descoperind cea mai mare parte dintre zidurile cetăţii, dar lucrările lui arheologice sunt destul de criticate pentru faptul că, în dorinţa de a ajunge la nivelul zidurilor Troiei din secolele 12-13 î.Hr. a distrus celelalte nivele mai noi.
- Te cuprinde emoţia când te gândeşti că pe acest loc au luptat atâţia oameni.
- De luptat, au luptat. Nu se ştie însă câţi au fost cu exactitate, nici care dintre eroii Iliadei au fost aici cu adevărat şi aveau calităţile conferite de poem. La urma urmei e o poveste în versuri a unei bătălii din antichitate. Ar fi putut fi un jurnal de război sau un roman fictiv. Încă se mai discută despre asta.
- Şi calul troian?
- Interesantă idee acest cal troian. Nu ştiu cât e de adevărată povestea, dar în mod sigur a rămas ceva concret în urma ei.
- Ce anume? Zicala „Fereşte-te de greci chiar şi atunci când îţi fac daruri”?
- Exact.
Facem o excursie cu bicicletele până pe ţărm, acolo unde vor fi acostat vasele venite din Grecia. Astăzi există aici un mic liman unde se opresc bărcile cu turişti.
Continuăm apoi spre sud, pe o şosea ce nu se îndepărtează de ţărm şi ne oprim spre seară pe o plajă aflată aproape de extremitatea sudică a peninsulei. Valurile se avântă spre ţărm şi aruncă pietriş pe toată întinderea plajei. Soarele, cu ultimele puteri, transformă cerul cu nori într-un veritabil joc al focului şi apei, ceea ce face ca peisajul să fie absolut fantastic.
Instalăm cortul aproape de plajă, dar ferit de valuri. Facem apoi o baie răcoritoare şi ne bucurăm de lăsarea serii urmărind pescăruşii care dansează în zbor. Aş vrea să-mi încerc undiţa dar valurile sunt prea puternice pentru ca pescuitul meu să aibă vreun efect, aşa că rămân cu Malina în faţa cortului, urmărind flăcările vioaie ale focului mic de tabără.
- Vlad, ce se află dincolo de mare?
- Dacă priveşti direct în faţă, undeva la câteva sute de kilometri se află ţărmul Greciei. Cu cât te apropii mai mult, cu atât o să poţi observa mai bine Muntele Olimp. Şi dacă faci cu mâna, poate că Zeus o să-ţi răspundă.
- Eventual cu un fulger…
- Se zice că la războiul troian au luat parte şi zeităţile. Printre ele, Atena ţinea cu grecii, iar Apollo cu troienii. Şi se mai zice că în urma atâtor distrugeri ale templelor din Troia zeităţile s-au supărat pe învingători şi doar unul dintre eroii renumiţi de la Troia a rămas în viaţă pe drumul de întoarcere, restul toţi au murit în furtuni şi capcane. Până şi Ahile a murit în Troia din cauză că zeii se supăraseră când au văzut câţi oameni a ucis acesta.
- Ce frumos era Ahile!
- Te referi la actorul care l-a jucat pe Ahile, râd eu.
- Daa..
- Grecii s-au supărat rău de tot pe americani pentru povestea romanţată pe care aceştiau au adus-o pe ecrane. Şi au dreptate, dar depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Americanii au vrut o ecranizare comercială, care să aducă profituri, nu s-au uitat la respectarea „adevărului” istoric. Aşa s-a întâmplat cu majoritatea filmelor istorice.
- Îmi aduc aminte că atunci când a apărut „Zorba Grecul” au fost foarte supăraţi pe Anthony Quinn, pentru că filmul deforma povestea din carte.
- Vezi? În legătură cu subiectul acesta întotdeauna va exista un război. Unii vor merge pe varianta comercială şi vor spune: „Nu daţi vina pe noi, noi doar ne-am folosit de o poveste reală ca să creionăm ceva imaginar. Ca în cazul filmului Titanic”. În timp ce alţii vor spune: „Adevărul istoric trebuie să primeze întotdeauna oricărei poveşti romanţate. Copiii şi urmaşii vor crede în povestea filmelor şi vor rămâne inconştienţi faţă de adevărul istoric”.
- În cazul acesta majoritatea filmelor istorice ale lui Sergiu Nicolaescu sunt nişte povestiri romanţate, deşi par să se identifice cu realitatea.
- Eu cred că un film care se identifică cu realitatea nu mai e film artistic, ci documentar. Iar într-un film artistic, oricât de mult ai vrea să te apropii de adevărul istoric, eşti obligat să adaugi elemente romantice sau dramatice poveştii.
- Vezi de ce-mi plac mai mult documentarele de pe Discovery decât filmele artistice?
- Păcat că n-o să trăim îndeajuns pentru a ne bucura de documentarul care va vorbi despre călătoria noastră. În mod sigur o să apărem pe Viasat History, dar vom fi ori prea bătrâni ca să ne aducem aminte de momentele acestea, ori trecuţi de mult într-o altă viaţă.
- Nu-i nimic, copiii noştri o să povestească cum am ocolit pământul şi le-am adus înţelepciunea lumii.
- Crezi că vom deveni mai înţelepţi în urma călătoriei noastre?
- În mod sigur. Suntem plecaţi doar de două săptămâni şi deja eu una înţeleg mult mai mult decât când eram acasă.
- Cu ce te-ai ales până acum?
- Păi m-am ales cu ideea că şi bulgarii sunt oameni primitori, că şi turcii folosesc camere de hotel ca ale noastre, că un masaj într-o baie turcească este extraordinar, că sultanul trăia în bogăţie, dar nu se destrăbăla în ea, că Vlaherne sau Chora sunt raze de soare trimise de oameni divinităţii, că uneori călugării şi episcopii pot ajunge criminali, iar duşmanii din tranşee pot fi prieteni. Am învăţat foarte multe, babe, mi-e şi greu să le enumăr. Noroc că am făcut fotografii. Vom avea ce să comentăm la întoarcere.
- Mă bucur că îţi place ceea ce vezi. Uneori oamenii nu văd mai departe de căldura soarelui sau de praful drumului şi spun că Troia e o îngrămădire de pietre. Pentru mine Troia e un nucleu de energie negativă care s-a adunat în momentul în care zeci de mii de oameni şi-au dat frâu liber urii, distrugând, ucigând şi zdrobind totul. În câteva zile glasurile a zeci de mii de muribunzi s-au ridicat la cer şi tot ce s-a clădit în milenii s-a năruit într-o explozie de sălbăticie.
- Îţi dai seama? Dacă nimeni nu ar fi fost ucis în întreaga istorie, dacă toţi ar fi trăit paşnic şi prietenos, astăzi n-am mai fi încăput pe planetă.
- Da, dar în acelaşi timp poate din miliardele de morţi în violenţe ar fi răsărit mai repede înţelepţii care să descopere alte planete şi să ne ofere o altă casă în Univers. Poate că Einstein s-ar fi născut mai repede dacă pământul ar fi fost guvernat de pace.
- Desigur că vei spune că războiul e necesar şi fără război nu se poate. Că războiul ţine de natura noastră, deci e selecţie naturală.
- Aşa voi spune, pentru că în natura umană există competitivitate, iar competiţia duce inevitabil la război. Dar există foarte multe feluri de a purta un război. Există războiul sportiv, de exemplu, o idee genială a celor de lângă Muntele Olimp. Dacă olimpiadele se ţineau o dată la patru ani şi pe timpul lor orice luptă sau război era interzis, atunci antichitatea mi-a câştigat întregul respect. Există, de asemenea, războiul lăuntric, cum îl numeau asceţii din vechime, războiul cu tine însuţi, care e cel mai greu dintre toate şi care durează toată viaţa. Când eşti implicat într-un astfel de război nu mai ai timp pentru altele, mult mai lipsite de înţelepciune.
- Dar oricum ar fi războiul acesta, clasic, tot expunere de energie negativă se cheamă. Şi să nu luăm doar războiul. Orice ucidere de persoană reprezintă o tulburare a ordinii universale. Guernica lui Picasso pare un bun exemplu în acest sens. O fiinţă ucisă răscoleşte întreaga ordine cosmică în momentul în care sufletul i se desparte de trup. Indiferent de cât de civilizată e acea fiinţă, de cât de matură, responsabilă, frumoasă, trează, cultă, săracă sau liberă e ea. Ruperea legăturii dintre suflet şi trup e ca un strigăt de moarte care străbate Universul. În acea clipă nu mai există armonie. Mama care-şi plânge copilul în tablou şi îndreaptă strigătul de deznădejde spre cer tulbură toată armonia, până în cel mai îndepărtat colţ al Universului.
- Asta înseamnă că în fiecare secundă a timpului nu există armonie, pentru că în fiecare secundă există o fiinţă care moare pe pământ.
- Nu e neapărat aşa. Există fiinţe care mor în pace. Fiinţe pregătite să treacă într-un alt stadiu al existenţei. Fiinţe care vor să treacă dincolo (şi nu mă refer la sinucigaşi, ci la cei care consideră că rolul lor aici s-a sfârşit, deci trebuie să-şi înceapă o altă viaţă, în altă parte). Pentru acestea desfacerea sufletului de trup nu poate fi o dramă. Despre mulţi dintre cei din Vechiul Testament se spune că „a murit în pace şi s-a adăugat la părinţii săi”. Nimic dramatic, nimic care să distrugă armonia.
- Dar ce părere ai despre cei care se sinucid printr-o metodă lipsită de violenţă? Ştiu eu… Doză prea mare de stupefiante, abuz de medicamente, comă alcoolică, etc.
- În cazul acestora cred că „moartea în pace” e doar o iluzie. De fapt drama s-a şi produs pentru el în momentul în care a decis că e cazul să îşi încheie viaţa. Din acea clipă armonia cosmică începe să se tulbure, pentru că el nu mai pune nici o bază pe pacea lui interioară. Pentru el sufletul sau trupul nu mai contează. Şi e doar prima fază a dramei, pentru că urmează a doua, cea din timpul manifestării. Nu cred că senzaţia de „plutire” e atât de lipsită de dramă pe cât se spune. Dimpotrivă, cred că abia acolo drama începe să se manifeste în toată puterea ei. Dacă ai văzut filmul Requiem for a dream ştii despre ce vorbesc.
- Noi însă ne vom bucura de armonia universală privind valurile acestea care dansează cu pământul.
- Ne vom bucura de armonie orice s-ar întâmpla. De ce crezi că spun ori de câte ori mă enervez: „Sunt una cu Universul”?
- Credeam că spui asta pentru că nu ştii să numeri până la 10.
- Nesuferito!
