Joi, 29 mai - Sambata, 31 mai 2008

Joi, 29 mai 2008. Apa sacră şi biblioteca Asiei

E răcoroasă dimineaţa aceasta, probabil din cauza ploii de ieri. Valurile se sparg cu putere de ţărm, şi aruncă spre noi pietriş mărunt, ca şi cum ar vrea să ne alunge din locul acesta. În toată agitaţia ei, marea pare însă foarte primitoare, ca o mamă sălbatică ce îşi îndepărtează copiii de la sân, apoi şi-i cheamă drăgăstos, protejându-i în braţele ei.

- Malina, astăzi sper să fim mai eficienţi în mişcare.

- De ce, domnule Vlad? Vă grăbiţi undeva?

- Nu, dar aşa-mi place mie, să fiu eficient, râd eu.

- Atunci, dacă doriţi să fiţi eficient, vă rog să adunaţi cortul până-mi beau eu cafeaua aici, cu pescăruşii. Şi dacă doriţi să fiţi şi mai eficient, chiar puteţi să pregătiţi totul de plecare, astfel încât atunci când eu am să mă întorc cu faţa spre ţărm să văd totul lună şi bec!

- Am înţeles, să trăiţi! Altceva? Ordonaţi!

- Altceva… În timp ce aduni să-mi povesteşti ceva despre locurile astea.

- Şi eventual să fac revista presei, să merg la piaţă, să plătesc facturile la întreţinere, să duc maşina la spălat, să iau copiii de la şcoală şi să nu uit să trec pe la mătuşa Elisabeta să iau produsele alea cosmetice, nu?

- Nu, deocamdată le-am făcut eu pe toate astea, ieri. Tu trebuie să faci doar ce ţi-am spus.

- „Eu doar ţi-am spus”, nu?

- Da, „eu doar ţi-am spus”, râde ea.

- Ştii că eşti la un pas să te confrunţi cu o revoltă a angajaţilor?

- Nu, nu sunt, deoarece angajaţii mei mă iubesc şi ar face totul pentru mine.

- Eşti sigură de asta?

- Absolut. În primul rând pentru că ei ţin la mine cu toată inima. În al doilea rând pentru că ei ştiu că şi eu am grijă de ei. Şi în al treilea rând pentru că nu-şi permit să se revolte împotriva condiţiilor impuse de mine.

- Încă puţin şi o să explodezi de la atâta mândrie de sine.

- Dar nu e mândrie! E purul adevăr!

- E un adevăr absolut, nu? Ca toate condiţiile pe care le impui angajaţilor?

- Ţi-am mai spus. Angajaţii mei trăiesc şi muncesc într-un mediu liber, fără constrângeri şi mai ales fără teama că vor fi disponibilizaţi. Relaţia mea cu angajaţii este una bazată pe încredere, responsabilitate şi ataşament.

- Parcă ai vorbi din cărţi.

- Relaţia mea cu angajaţii este atât de strânsă încât aş putea spune că e o legătură de iubire.

- Adică?

- Adică îmi iubesc angajaţii, spune ea sorbind din cafea. Îi iubesc de-a dreptul. Din tot sufletul. Pentru că ştiu că şi ei mă iubesc şi ar face orice pentru mine.

- Chiar ar strânge cortul şi ar pregăti bicicletele de plecare, nu?

- Chiar mai mult decât atât. Ştiu că dacă ar avea timp, ar veni chiar acum să mă sărute şi să mă ţină în braţe şi să-mi spună că sunt ai mei pentru totdeauna.

- Baby, hotărăşte-te. Ori îţi aduc producţie, ori îţi ţin de urît.

- Răule! Hotărăşte tu ce e mai important şi comportă-te ca atare.

- Păi eu zic că e foarte important să fac următoarele:

Mă reped spre ea, o iau în braţe atât de repede încât e aproape gata să-şi verse cafeaua, apoi o tăvălesc în nisipul de pe ţărm. Malina ţipă şi râde şi dă din picioare, se preface supărată că-i intră nisip în păr dar se aruncă peste mine şi mă întinde cu faţa spre cer. Mă priveşte îndrăgostită, ca şi cum ar vrea să-mi facă o declaraţie de dragoste, apoi mă sărută cu foc, înnebunită.

- Te iubesc, te iubesc, te iubesc, îmi şopteşte ea. Ah! Te iubesc de nu mai pot!

- Dar ce-am făcut? întreb cu o figură nevinovată.

- Nu ştiu ce-mi faci, dar mă înnebuneşti!

- Poate că tu nu ştii, dar eu ştiu. Îţi fac viaţa frumoasă.

- Să fii sigur de asta. Dar nu e momentul să ţi-o iei în cap. Gata! Hai, la treabă! Să fim eficienţi, aşa cum vrea domnul Vlad! Şi povesteşte-mi despre locul acesta!

- Locul acesta e aşezat pe coasta de nord-vest a Turciei, la Marea Egee, spun eu continuându-mi treaba dezamăgit.

- Nu mai spune! Credeam că sunt în America Latină!

- Locul acesta este vârful Peninsulei Troas din vechime, sau, cum îi spun turcii astăzi, Biga. Acum 1500 de ani făcea parte din dioceza sau regiunea Hellespont, pentru că Imperiul Roman şi apoi cel Bizantin erau împărţite pe dioceze. Iar Hellespontul era o parte a Asiei Mici, adică toată zona Turciei asiatice de azi. Astăzi regiunea face parte din aşa numita zonă a Anatoliei. Şi deşi ştiu că numele de Anatolia ţi se pare de origine otomană, de fapt vine din grecescul „răsăritul soarelui”.

- Când grecii se uitau pe fereastră, din Atena, spuneau: „Vin vasele dinspre răsărit”. Sau „De unde-ai adus pâinea? Dinspre răsărit”. Sau: „Unde stă soacră-ta? În răsărit”.

- Cam aşa ceva, deşi partea cu soacra e un pic forţată. Grecii preferau să-şi aleagă grecoaice iuţi şi cu sânii mari, nu asiatice.

- Babe, lasă grecoaicele şi spune-mi despre locul acesta!

- Deci acest celebru loc al Anatoliei, în care ne aflăm, ascunde o mulţime de poveşti interesante. Trecem de Troia, pentru că s-a vorbit deja despre ea şi nu mai revedem episodul. Aici, mai jos, la câţiva kilometri de ţărm, e Insula Lesbos.

- Sună exotic.

- Din două puncte de vedere. Odată pentru că insula e chiar exotică şi a doua oară pentru că de aici şi-a luat numele acea parte din fauna feminină care practică „iubirea sexuală şi romantică dintre două femei”, ca să folosesc termenul de dicţionar sau „homosexualitatea feminină” cum mai este denumită.

- Dar de ce de aici? Insula era populată cu femei care practicau genul acesta de relaţie?

- Nu, baby. Aici a trăit o tipă, în antichitate, care scria poeme. Nu mai ştiu cum o cheamă. Şi ea descria în poeme genul acesta de iubire.

- Atât?

- Da. Atât. Dar să ştii că insula nu e numai atât. Acum câţiva ani citeam o carte despre sfinţi şi am dat de Sfânta Teoctista Lesbiana. Am fost foarte şocat de această asociere de nume, sfântă-lesbiană, dar mi-am revenit imediat ce am observat că acea carte fusese scrisă pe la începutul secolului XIX, când termenul nu era cunoscut sub forma de azi şi se referea la o sfântă originară din insula Lesbos. Imaginează-ţi cum ar fi să vorbeşti astăzi despre Teoctista Lesbiana în loc să spui Teoctista din Lesbos!

- Cred că în 2 minute ţi s-ar goli biserica sau sala de curs.

- Tot în insula Lesbos existau în perioada bizantină două arhiepiscopii, la Methymna şi Mitylene, două centre bisericeşti importante. Când studiam istoria creştinismului m-am confruntat adesea cu o problemă: confundam Mitylene din Lesbos cu Melitene din capătul estic al Turciei, aşa că pentru mine locul are o însemnătate aparte. Dar nu numai eu am fost încurcat de numele astea apropiate, mulţi alţii din vechime au făcut greşeala.

- Nu există staţiuni în zonă? Plajele sunt destul de frumoase.

- Staţiunile turceşti sunt mai la sud, unde plajele sunt şi mai frumoase. Regiunea aceasta are plaje, dar sunt destul de mici şi majoritatea sunt cu pietriş, aşa că adevăratul comerţ turistic începe de pe la Izmir în jos.

- Şi noi acum în ce direcţie ne vom îndrepta?

- Păi mi-ar fi plăcut să vizităm şi insula Lesbos, dar cred că nu vom putea trece pe ea. Aparţine Greciei şi turcii nu prea au motive să o viziteze. Aşa că ne vom îndrepta spre est, spre răsărit.

- Adică spre Anatolia, cum ar spune grecul.

- Spre Anatolia.

În două ore ajungem la Assos, un orăşel de pe ţărm aflat faţă în faţă cu insula Lesbos. Turcii îl numesc Behram.

- Oraşul a fost construit de colonişti veniţi din insula Lesbos şi s-a dezvoltat ca port comercial pentru cei din provincia Troas. Aici, pe deal, a fost construit un templu închinat zeiţei Atena.

- Parcă aici a trăit şi Aristotel.

- Da, a fost o perioadă în care a trăit aici. Se însurase cu nepoata regelui din Assos. După câţiva ani s-a mutat însă în Lesbos. Dar să ştii că cetatea a fost vizitată şi de Apostolul Pavel, care a făcut misiune prin această zonă.

Câteva ziduri ale cetăţii străjuiesc de pe stâncă privind scrutătoare spre mare. Casele sunt clădite din piatră cărămizie şi au porţi vopsite într-un albastru strident. Pe străzile pavate se desfăşoară un mic bazar cu covoare turceşti şi articole din lână.

Ajungem la templul Atenei, de unde marea se arată în toată splendoarea ei. Văzându-i culoarea de azur înţelegi de ce grecii au iubit întotdeauna albastrul.

Din templul Atenei au rămas câteva coloane şi pavajul.

- Templul acesta a fost construit în stilul doric, baby.

- Ştiu că există câteva stiluri antice, am citit şi eu la istorie, dar care este diferenţa dintre ele?

- Existau trei stiluri: doric, ionic şi corintian. Primul dintre ele, care se vede şi aici, era cel mai vechi şi mai simplu. Coloane simple, fără multe înflorituri, care au deasupra un fel de suport pentru susţinerea dreptunghiului orizontal numit abacus. Pe dreptunghi se sprijinea partea superioară a clădirii şi atâta tot. În acest stil a fost construită şi clădirea Parthenonului din Atena.

- Al doilea?

- Al doilea, stilul ionic, a adus coloane mai zvelte şi mai înalte, cu o bază jos şi cu capileturi în spirală sus, care arătau ca un sul deschis în două părţi. Era mai frumos decât stilul doric, dar nu atât de robust. Iar cel de-al treilea stil şi cel mai frumos se caracteriza prin coloane terminate în capiteluri sub forma unui clopot răsturnat şi împodobit cu frunze.

- Câtă muncă s-a depus aici!

- Vorbele tale îmi aduc aminte de o întâmplare. Un român a ajuns şi el la piramide, în Egipt. Era genul cu bani care vizitează obiectivele turistice doar ca să aibă ce povesti laudacilor de acasă. Şi a ajuns el în faţa piramidei celei mari, a stat şi s-a uitat la ea cam 5 minute, după care a scos cea mai savantă şi mai genială replică a unui vizitator cunoscător: „Câtă muncă de-a moaca aici!”

Malina râde amuzată. Îmi face apoi semn cu mâna să mă mişc încet şi fără gălăgie, pentru că vrea să-mi arate ceva. Urmând direcţia degetului ei descopăr o şopârlă care stă întinsă la soare, încălzindu-se pe o piatră.

- Baby, umbli cu şopârla? râd eu.

- Cum adică?

- Asta era o vorba din perioada comunismului. Era folosită în special de cei care aveau ceva de comentat împotriva cuiva, dar nu o spuneau pe faţă. De exemplu cineva voia să critice sistemul, dar o făcea cu şopârle. Cu atacuri ironice, amuzante, fine şi lipsite de brutalitate, prin care atrăgea atenţia asupra unor aspecte din viaţă. Sau dacă cineva voia să te sape, o făcea cu şopârle, cu zvonuri şi acuzaţii pe la spate. Cel mai cunoscut utilizator de şopârle a fost Toma Caragiu.

- Dă-mi un exemplu.

- Păi… El zicea că există mai multe feluri de şopârle: cele din pădure, cele de pe lângă casa omului şi cele din dosarele salariaţilor, adică şopârla dosaris. În istorie existau mai multe centre de şopârle, printre care „chioşcul de otrăvitoare Borgia”. Şi mai povestea despre un exemplu de şopârlă: nevasta lui a primit un telefon prin care era atenţionată că „guşterul” ei se află la cinema cu o „nevertebrată blondă”.

- Asta da şopârlă, babe, râde Malina.

Părăsim Assos pe o şosea ce merge spre est, în paralel cu ţărmul şi destul de aproape de acesta. Spre dreapta, unde e marea, priveliştea e foarte frumoasă. Acelaşi albastru azur care te îmbie să rămâi şi să te înconjuri de el, dar care pare un pic sălbatic şi rece dacă priveşti plaja cu pietriş. Mai multe restaurante şi moteluri, fiecare cu umbrele de plajă pe ţărm şi cu piscine ce se scaldă la soare în curte încearcă să reziste concurenţei pe care sudul o face acestei regiuni. Cu toate că arată primitoare, oaspeţii sunt destul de puţini.

De cealaltă parte a şoselei, în stânga, sunt dealurile încărcate cu măslini şi arbuşti, dar arse de soare pe unele locuri. Văile seci amintesc de vremurile în care apele repezi le străbăteau spre mare.

În curând dăm de zone rezidenţiale bogate, cu locuinţe noi răsfirate pe dealuri. Tot ţărmul pare o periferie a unui mare centru rezidenţial, dar de fapt aglomerarea aceasta este rezultatul reliefului prielnic care încorporează dealurile însorite, golful Edremit şi râurile care se varsă în acesta. În capătul golfului exista cândva oraşul Adramyttium, un punct de legătură marină dintre Troia, Marea Neagră, Europa şi Asia.

- Baby, se spune că Apostolul Pavel a fost dus din Răsărit la Roma, sub arest, pe o corabie din Adramyttium. Se pare ce acestea făceau comerţ în cetăţile din bazinul mediteranean.

- Erau un fel de companii de transport persoane-mărfuri, nu?

- Companii locale, zâmbesc eu. Faţă de cele care ieşeau în larg. Oricum, şi cele din bazinul mediteranean aveau destul de furcă. În aceeaşi călătorie vântul a zdrobit corabia cu care era Pavel şi i-a aruncat pe naufragiaţi pe insula Malta. Asta este o dovadă că nu era chiar atât de uşor să călătoreşti pe mare, nici ca şi companie „locală”.

- Babe, vreau să mâncăm aici, la o terasă. Aproape de mare.

- Suntem la civilizaţie, baby, aşa că avem de unde alege. Ce ţi-ar plăcea să mănânci?

- Nişte peşte ar fi excelent. Şi la urmă o îngheţată bună, care să ne răcorească.

Ne odihnim pe ţărm, bucurându-ne de prânz. În faţa noastră e marea, iar în depărtare, spre nord, se vede muntele Ida, celebrul munte închinat Cybelei.

- Acolo, sus, prin păduri, ar fi fost scrise cărţile sibiline, o colecţie de oracole care era păstrată într-un templu al lui Apollo din Gergis. De aici cărţile vor face o călătorie la Erythrae, în sud, apoi vor ajunge la Roma, unde vor fi consultate în momente de restrişte pentru cetăţeni şi imperiu.

- Deci acesta era un munte al vrăjilor?

- Un munte sacru. Al vrăjilor, pentru că prin pădurile muntelui vânătorii erau vrăjiţi de nimfe; al oracolelor, pentru că aici se aflau cele mai vestite profetese; al zeilor, pentru că Zeus şi toată ceata de zeităţi s-au adunat aici ca să privească marele război din Troia.

Pe la ora 14.00 părăsim golful şi ne îndreptăm spre dealurile cărămizii, spre sud. Şoseaua este foarte bună, ca dealtfel tot ce am întâlnit până acum în Turcia. În stânga şi-n dreapta mereu aceleaşi livezi şi porţiuni de pământ pârjolit. De pe coamele dealurilor se mai vede încă marea, dar încet-încet ne îndepărtăm de ţărm. Zărim şi dealurile insulei Lesbos, dar aceasta va rămâne un obiectiv nevizitat.

Soarele arde necruţător şi ne determină să facem pauze repetate, pentru a ne folosi de rezervele de apă. Din când în când întâlnim turme de oi, dar căruţele nu mai apar pe E87. În schimb salutăm un grup de ciclişti care vin din sens invers, îndreptându-se spre golf. Ne inspectăm unii pe alţii, scanăm echipamentele şi trecem mai departe fără să oprim.

Concurând cu apusul, ajungem în sfârşit la Bergama, un oraş între dealuri cu faţa îndreptată spre râul Bakirçay.

- Nu puteam rata un oraş ca Pergamum, baby. Unul dintre oraşele strălucite din antichitate.

- Se vede după construcţiile de pe deal. Acolo era centrat, nu?

- Acolo era Acropolea oraşului, dar aici, în stânga, se afla un al doilea loc popular, Sanctuarul lui Asclepius.

Sanctuarul este impunător. După imaginea destul de bine păstrată pe care ne-a oferit-o Niceea, acest loc este al doilea pe listă care nu s-a deteriorat. Cel puţin asta credem, deşi nu prea avem idee despre ceea ce se afla aici acum 2000 de ani.

- Oraşul a fost înfiinţat prin anii 250 î.Hr., de către urmaşii generalului Lisimah care luptase cu Alexandru Macedon. S-a dezvoltat ca un loc care favoriza artele, bunul gust în materie de construcţii şi care iubea pacea. Conducătorii oraşului au încercat întotdeauna să se ferească de războaie inutile şi au evitat impunerea de taxe aberante cetăţenilor. Cred că era un fel de Monte Carlo al antichităţii.

- Se şi vede că nu a trecut prin mari frământări, baby. Vezi? Exact ce spuneam recent. Pacea favorizează dezvoltarea.

- Locul acesta se numea Asclepion, adică Sanctuarul lui Asclepius. Asclepius era zeul sănătăţii, aşa că oamenii veneau aici cu ofrande pentru a se vindeca de boli.

- Câte construcţii! Câtă muncă! Uite, babe, aici apar coloane ionice. Cu sulul deschis deasupra.

- Deja le ştii. Acesta este drumul care ducea la templu, Via Tecta. În stânga era un centru medical şi un tunel care ducea de la centru la templu. În mijloc se afla templul, iar în partea stângă, săpat în deal, se află teatrul roman.

- Deci bolnavii de aici se puteau bucura de puţin entertainment în timpul şederii în spital. Vezi? Până şi cei de atunci aveau condiţii mai bune decât noi în spitalele din România.

- Romanii puneau preţ mare pe viaţa bună.

- Uite izvorul sacru din care veneau bolnavii să bea. Scrie aici că acesta era primul pas din tratament. Urma somnul în care trebuia să afli care va fi modalitatea prin care te vei însănătoşi. Babe, dacă beau şi eu crezi că am să visez?

- În mod sigur. Doar să nu visezi ciudăţenii. Când eram în armată şi se plângea vreunul că-l doare ceva obişnuiam să spunem că poate lua pastila de 9 mm. Un cartuş care te vindecă de orice boală, pe loc.

- Îţi dai seama? Dacă vreunul venit aici visa că trebuie să meargă acasă şi să vândă tot, apoi să piardă vremea prin cetate?

- Unii ar fi fost destul de nebuni s-o facă. Alţii ar fi zis că mai bine rămân cu boala decât cu cerşitul.

- Hai să urcăm pe deal înainte de a se înnopta.

Ajungem în vechiul oraş sau pe Acropole. În vale se vede oraşul modern, dar şi lacul de acumulare şi barajul. Sus, pe deal, ziduri romane, ziduri bizantine, templele închinate lui Dionyssos, Atena, Traian, piaţa, palatul regal, dar mai ales teatrul grecesc.

- Baby, se spune că avea o capacitate de 10000 de locuri. Cât un stadion modern.

- E incredibil de frumos aşezat. Să stai aici, în tribune şi să vezi toată valea…

- E chiar ameţitor! Uite, se vede Biserica Roşie din centru. E construită pe locul unui fost templu închinat zeului Serapis. Şi dincolo, pe deal, steagul Turciei, desenat pe pământ. Se pare că turcii se dau în vânt după astfel de reprezentări.

- Uite, aici au folosit coloane corintice. Chiar că sunt frumoase. Toate podoabele acelea în piatră… Oare cât timp le-o fi luat să sculpteze aşa ceva?

- Asta demonstrează cât de preocupat era oraşul pentru orice altceva în afară de război şi distrugere. Se spune că aici era a doua bibliotecă importantă din lumea antică. După scriitorul Plutarh, număra aproximativ 200000 de volume, rivalizând cu centrele literare de la Alexandria şi Antiohia.

- De aici vine şi numele pergamentului, nu?

- Pergamentul era o bucată de piele care a înlocuit papirusul ca suport pentru scris. S-a născut aici, în momentul în care Alexandria, principala concurenţă literară a lumii antice, a refuzat să mai exporte papirus. Regele din Pergam a ordonat atunci găsirea unui nou material şi acesta a fost pielea de oaie sau de capră care s-a impus imediat nu numai în zonă, ci în tot bazinul mediteranean.

- Ce s-a întâmplat cu biblioteca de aici?

- Legenda spune că împăratul Marcus Antonius a făcut-o cadou Cleopatrei, ca dar de nuntă. Dacă e aşa, atunci gestul a însemnat victoria categorică a Alexandriei în lupta pentru hegemonie literară.

- Nu sunt sigură că a fost ideea lui. Poate că ea a cerut asta, având în vedere importanţa bibliotecii.

- Poate. S-a dovedit că era foarte convingătoare, nu?

- Deci Pergamul, ca şi centru literar, a fost distrus de un dar de nuntă.

- Aici, pe Acropole, se afla Altarul lui Zeus, una dintre minunile lumii antice. Era lung de peste 100 de metri şi împodobit cu coloane ionice şi cu sculpturi în piatră, reprezentând războiul zeilor.

- Cred că era minunat să priveşti valea de pe treptele altarului.

- Era o construcţie care aducea renume oraşului. Dar pentru că era atât de renumită şi pentru că era închinată lui Zeus, Apostolul Ioan a numit locul „Tronul lui Satana” în Apocalipsă.

- Bănuiesc că era foarte frecventat şi foarte cunoscut în lumea antică. Îmi pare bine că am venit până aici, chiar merita oraşul acesta.

În pragul serii coborîm în oraş şi ne cazăm la un hotel. Ne relaxăm cu băuturi răcoritoare şi servim cina în oraş, la una dintre terase, în timp ce vorbim acasă, „cu telespectatorii”. Totul durează mai mult de o oră, dar deşi suntem obosiţi aerul de vară şi răcoarea plăcută a serii ne alungă cu greu înspre cameră.

- Oare cu ce se ocupă lumea în oraşul acesta, baby?

- Cred că turiştii îi ajută mult. Uite, noi le oferim un job, un salariu. Venim, servim, stăm la terase, vizităm muzeele, cumpărăm suveniruri, sau orice alt produs din magazine. Poate în afară de marmură, ciment şi articole de menaj. Ai văzut câte magazine de chimicale şi menaj există?

- Şi magazine de covoare.

- Cred că asta este principala lor preocupare. În afara oraşului există fabricile de ciment, depozitele, presele de ulei de măsline, turmele de oi. Nu văd nimic altceva.

- Un oraş ca al lor, foarte renumit în antichitate, s-a transformat azi într-un oraş de însemnătate redusă din Turcia. Dacă ieri m-ai fi întrebat despre Bergama, aş fi spus că e vreo localitate din India. Oricum, mă bucur încă o dată că nu l-am ratat.

- Baby, când eşti cu mine nu rişti să ratezi nimic!

- Am înţeles, domnule ghid. Acum spune-mi pe unde ajungem la hotel, pentru că sunt moartă de oboseală şi vreau să mă întind. Am băut azi din apa sacră, aşa că poate visez un masaj.

- Baby, să ştii că se poate trăi foarte bine din vise.

- Şi totuşi, poate că apa sacră îşi va face efectul şi domnul doctor îmi va face un masaj.

- Îl preferi pe cel „turkish stile”?

- Îl vreau pe cel „intimate stile”. Masajul oriental, da?

- N-am idee despre ce vorbeşti, dar sunt sigur că mă voi descurca de minune.

- Să mergem, domnule ghid.

- Să mergem. Sperăm să ştim şi pe unde.

Vineri, 30 mai 2008. Civilizaţie

Există câteodată zile în care, pentru ore întregi nu apare nimic interesant. Interesant, în sensul că întâlneşti obiective turistice despre care ştii câte ceva sau ai auzit sau realizezi că e ceva de interes local. Nimic din toate astea pe traseul Bergama-Aliağa-Menemen-Izmir. Doar şoseaua ce seamănă a autostradă, cu multe camioane care trec în viteză printre dealurile arse de soare sau pe câmpiile din preajma ţărmului. Vezi pomi fructiferi, în mare parte măslini, treci peste câte un râu mic care îşi urmează cursul spre mare, dai din loc în loc de zone propice pentru construirea vreunei mici aşezări estivale. În stânga sunt dealurile roşii care ajung uneori până la 1000 de metri înălţime, în dreapta se vede marea, cu insula Lesbos.

Într-un târziu, după masă la ora 17.00, ajungem în sfârşit la Izmir. De fapt în suburbiile oraşului, asta însemnând cam 20 de km până spre centru. Aici se află cea mai mare bază militară americană din Turcia, între şosea şi ţărmul mării.

- Baza aeriană de la Cigli!

- E destul de mare. Când a fost creată?

- Ştiu doar că americanii au sosit aici prin 1955-1960. Ei sunt stăpâni, dar alături de ei pot rămâne aici trupe din orice ţară aparţinătoare NATO.

- Şi ce misiuni au ei în zonă?

- Păi în primul rând controlul Mediteranei. Apoi un ochi îndreptat înspre Orient, în special înspre Iran, Irak si Palestina.

- Nu mă pasionează bazele americanilor. Mai bine hai să vedem ce putem vizita în Izmir.

Ajungem în centru, în apropierea dealului Tepekule, locul vechii cetăţi. Astăzi nu mai dăm decât de nişte săpături arheologice şi câteva coloane ionice, reconstruite, care simbolizează trecutul.

În jurul dealului se înalţă însă clădirile moderne, construcţii de birouri sau apartamente rezidenţiale.

Oraşul nou se întinde în partea de sud a golfului. Foarte multe clădiri noi, sedii de bănci, blocuri rezidenţiale şi străzi pavate modern. Peste tot curăţenie, deşi ne aflăm într-unul dintre oraşele multiculturale ale Turciei.

Singurul loc pe care-l considerăm vrednic de a fi vizitat la o oră de seară este parcul internaţional. Se pare că azi s-a încheiat o expoziţie pe teme de educaţie, pentru că sunt afişe peste tot.

- Este minunat, babe. Parcă suntem într-o grădină din poveşti.

- Cu palmierii aceştia pe margine, parcă ne plimbăm prin Beverly Hills.

- Sper că e voie cu bicicleta pe aici.

- O să vedem după cum se uită ăştia în urma noastră.

Nimeni nu se leagă de noi, deşi nu suntem în Anglia, ci în Orient. După ce vizităm parcul cocoţaţi în şa ne îndreptăm spre apă, în piaţa centrală a oraşului, unde se află primăria şi Turnul cu Ceas. E un loc minunat să iei cina, pentru că terasele sunt chiar pe malul pavat al apei.

- Mi-ar plăcea să stau aici, spune Malina.

- E prea aglomerat, baby.

- Mie îmi place aglomeraţia asta. Îmi place când e lume în jur, sunt locuri în care poţi să te duci, să vizitezi, să te distrezi.

- Sunt sigur că Izmirul are ce să îţi ofere din punctul acesta de vedere, doar că nu ştim noi.

- Mi-ar plăcea să fac o plimbare cu o barcă sau cu un vas de croazieră, să văd oraşul de pe mare, mai ales acum, seara.

- După 150 de km mai ai puterea să faci asta?

- Pentru aşa ceva aş merge. Dar oricum, se vede frumos şi de aici. Cu cât se lasă seara mai mult, cu atât oraşul devine mai interesant.

- Unde vrei să dormim la noapte?

- Păi hai să ne oprim aici, dar să nu fie chiar în centru, pentru că îmi închipui cât poate fi de scump. Undeva mai spre periferie.

- Să sperăm că nu facem o alegere proastă.

Ne oprim la Sahilevleri, pe malul mării, unde găsim un hotel confortabil. E deja destul de târziu şi marea străluceşte în luminile Izmirului.

- Nu a fost o zi prea interesantă, baby.

- De ce spui asta? Pentru că n-am întâlnit moschei şi ruine?

- Nu neapărat… Am dat din pedale peste dealuri şi câmpii şi am intrat în aglomeraţie.

- Mie mi-a plăcut Izmirul. Pentru prima dată de la Istanbul încoace am întâlnit un oraş modern, cu terase şi mare şi pescăruşi şi răcoritoare. După o zi prin căldură a fost numai bine un ceas de relaxare.

- De aici începe regiunea turistică a Turciei. Din Izmir spre sud vin plajele, distracţiile estivale, hotelurile scumpe.

- Deci am să mă bucur şi eu de Turcia, spune Malina fericită.

- De aici încolo am să-ţi fac pe plac şi o să merg cu tine oriunde vrei să te duci. Vreo 300 de kilometri voi fi numai pentru locurile pe care le preferi.

- Nu, nu aşa. Mergem unde credem că o să ne placă şi evităm zonele pe care le bănuim umflate de reclame proaste.

- Şi ce mai facem?

- Şi ne distrăm.

- Noapte bună, iubito.

- Noapte bună, dragostea mea.

Sâmbătă, 31 iunie 2008. Efes

- N-am dormit deloc bine azi-noapte. A fost prea cald.

- Să ştii că nici eu. Cred că zilele astea o să am o perioadă mai aparte, aşa că va trebui să ne oprim.

- Da, mă aşteptam la asta şi chiar voiam să te întreb când se va întâmpla.

- Oricum, azi dimineaţă eram bine, aşa că vom mai continua puţin. Ştii şi tu cum e, câteodată sunt doar semne, alteori te trezeşti în mijlocul problemei.

Plecăm din Sahilevleri spre sud, pe autostrada E881, deşi ştim că nu prea am avea ce căuta pe ea. Oricum, după ce urcăm dealul periferic al oraşului şi ajungem în extremitatea de sud o părăsim pentru drumul 35-51, care duce spre Gaziemir şi care e mai scurt. Mai scurt spre ce? Spre Efes.

În faţa noului aeroport Adnan Menderes, aeroportul internaţional al Izmirului, o luăm spre dreapta, uitându-ne lung după avioane.

- Oare există vreunul care duce spre România?

- Tot ce e posibil, babe. Suntem în perioada estivală, aşa că n-ar fi exclus să vedem vreun TAROM.

- Ştii la ce mă gândeam venind încoace? Ce-ar fi să ne ataşăm câte o antenă mică la biciclete, iar pe ea să aşezăm steagul fiecărei ţări prin care trecem?

- Ştiu eu? Şi dacă trecem prin ţări care nu suportă steagul uneia dintre cele prin care am trecut înainte?

- Nu cred că se pune problema în felul acesta. Nu văd de ce ar deranja pe cineva un steguleţ mic, aşezat între multe altele. Dimpotrivă, cred că ar ajuta, demonstrând astfel că am trecut prin mai multe ţări, că nu suntem „duşmani” şi că nu facem altceva decât să traversăm ţara.

- O vom face, dar nu punem antena. Ne va deranja pe drum. Lipim steguleţele pe rucsaci.

- O să fim ca la circ.

- De parcă aşa cum suntem acum arătăm altfel, râde Malina.

Şoseaua trece printre dealuri, se apropie de coada unui lac de acumulare, apoi coboară spre mare. Satele sunt bogate, iar agricultura nu se mai bazează pe măslini. Pe ambele părţi ale şoselei predomină cerealele, deşi livezile n-au dispărut cu totul.

La prânz ajungem în apropierea fostului oraş antic Efes. Înainte de a intra însă spre situl Efesului hotărâm să vedem mai întâi oraşul Selçuk, unde se spune că ar fi fost casa Sfântului Apostol Ioan.

- Oraşul se vede de departe. Exista vreo cetate importantă aici?

- Fortăreaţa de pe deal a fost reşedinţa otomanilor în Evul Mediu. Dar până acolo avem de vizitat alte câteva obiective.

- Uite, indicatorul spre Templul lui Artemis.

La câţiva metri de şosea se află rămăşiţele unui templu închinat zeiţei. În iarba deasă se odihnesc stâncile sculptate ale unei clădiri a cărei ridicare a durat 120 de ani şi care era una dintre minunile lumii antice. Nimic din toate cele din jur nu mai demonstrează strălucirea de altădată a locului.

- Baby, în lumea antică se afla aici cea mai mare clădire construită. Înăuntrul ei se afla o statuie a zeiţei Artemis despre care se spunea că a căzut din cer.

- Probabil a fost un meteorit.

- Aşa cred şi cercetătorii. Dar ştii cum a dispărut templul?

- Cum?

- Bineînţeles, au existat mai multe etape ale distrugerii, dintre care s-a remarcat cea a goţilor, prin anul 200. Dar în 406 Sfântul Ioan Gură de Aur, care era arhiepiscopul Constantinopolului, a reuşit să înduplece autorităţile să distrugă templul definitiv. Era perioada în care marile temple păgâne erau dărâmate sau transformate în biserici creştine.

- Hm… asta nu mă prea încântă despre Ioan al tău.

- Azi nu pot spune că a fost o idee strălucită. Dar dacă aş fi trăit atunci poate că aş fi încuviinţat decizia.

- Bine, dar de ce?

- În primul rând religia păgână era o religie muribundă. Toată lumea trecea la creştinism. Templele şi adunările păgâne aveau un aer fals, religia era ceva depăşit. Cam cum e văzut astăzi creştinismul în unele ţări secularizate. Iar în al doilea rând, ca şi creştin, un templu păgân mi-ar fi indus cel mult un sentiment de respect pentru istorie.

- Eşti plin de prejudecăţi, ştii asta?

- Nu aprob decizia autorităţilor de atunci. Dar nici nu cred că mi-ar fi plăcut să văd o clădire lăsată de izbelişte.

În apropiere se află moscheea Isa Bey, ridicată prin anii 1300 şi care se bucură încă de funcţionalitate. E plin de turişti care vizitează în tur organizat toate obiectivele din regiunea Efes. Lăsându-i să se bucure de privelişte, noi înaintăm spre centru şi intrăm pe sub vechea poartă a oraşului Efes spre ceea ce tradiţia a păstrat ca fiind biserica Sfântului Apostol Ioan şi casa în care acesta a locuit la Efes.

Biserica a fost construită în secolul al VI-lea, probabil pe locul altui locaş mai vechi. Coloanele de marmură albă se întrepătrund cu zidurile din cărămidă roşie într-o conlucrare deplină a antichităţii păgâne cu creştinismul bizantin. Pe un fel de podium străjuit de patru coloane scrie în marmură: „Mormântul Sfântului Apostol Ioan”. Câteva flori aşezate de turişti aduc un semn de cinstire celui mai tânăr dintre ucenicii lui Hristos.

- Baby, povesteşte-mi despre Apostolul Ioan.

- Ioan era din partea de nord a Israelului de azi, din regiunea numită Galileea. Era pescar, împreună cu fratele său, pe Marea Galileeii. Tatăl lor se numea Zevedeu, iar mama lor, Salomeea, pare că era sora Fecioarei Maria, deci Ioan şi Iacov erau veri cu Iisus. Înainte de a fi ucenicul lui Iisus el l-a urmat pe Ioan Botezătorul, apoi a trecut în grupul lui Iisus, fiind cel mai tânăr dintre cei 12. Alături de fratele lui, Iacov şi de Petru, Ioan a făcut parte din grupul de încredere al lui Iisus. Cei trei au asistat de mai multe ori la minuni pe care ceilalţi nu le-au văzut. La Cina cea de Taină Ioan a stat cel mai aproape de Iisus. Se spune că Domnul ţinea la el cel mai mult, deşi odată l-a apostrofat că, împreună cu fratele lui, vor să ajungă în funcţii mari în Împărăţia Cerurilor. Cei doi erau firi mai exaltate şi mai impulsive, gândeau mai puţin şi acţionau mai mult. De exemplu odată, când nişte săteni din Samaria le-au refuzat trecerea prin localitatea lor, cei doi l-au întrebat pe Iisus: „Vrei să ne rugăm să se coboare focul asupra lor?” Oricum, în momentul răstignirii lui Iisus era singurul de faţă dintre toţi ucenicii şi lui i-a încredinţat Iisus pe Fecioara Maria. Tradiţia, scriitorii creştini de după primul secol, spun că Ioan a trăit la Efes până în timpul domniei lui Traian, deci până către anul 100.

- Deci era foarte respectat în această zonă, prin anul 100.

- Era considerat „Părintele” în sensul puternic spiritual al cuvântului. Oricine voia să îşi impună ideile sau învăţătura şi beneficia de ucenicia la Ioan, era considerat deja o autoritate. Mulţi dintre creştinii din zonă iubeau să se recomande ca fiind ucenici de-ai lui Ioan, ceea ce era un motiv de mare cinste pentru ei. În primul rând pentru că Ioan îl văzuse pe Hristos şi fusese de faţă la toate minunile Acestuia. În al doilea rând pentru că era unul din cei 12 apostoli şi singurul care locuia în zona aceasta. Şi în al treilea rând pentru că prin anul 100 rămăsese singurul martor ocular al minunilor săvârşite în Palestina în urmă cu 70 de ani.

- Cred că era minunat să stai să-l asculţi.

- Nu ştiu dacă era neapărat minunat. Era o fire destul de directă şi tranşantă. Se spune că la un moment dat a intrat în baia publică şi, auzind că în baie mai e şi unul dintre ereticii celebri din zonă a zis către ucenici: „Să ieşim de aici, ca nu cumva să se prăbuşească zidurile peste noi”. Şi apoi mai e Apocalipsa, o carte în care face praf toate comunităţile creştine din regiune, atrăgându-le atenţia că mai au mult până la perfecţiunea creştină.

- El a scris şi Evanghelia după Ioan, nu?

- Da. E una dintre cele mai interesante cărţi din Noul Testament. Evanghelia lui nu se aseamănă cu celelalte trei. Vorbeşte despre Hristos ca despre Fiul lui Dumnezeu mai mult decât ca despre „Învăţătorul din Nazaret”. E mai profundă, mai mistică, mai plină de înţelesuri. Ca şi cum Ioan a văzut în toată activitatea lui Hristos ceva mai mult decât o adunătură de vindecări miraculoase sau o înviere de neînţeles.

- E frumos Efesul. Îmi place aici. Era multă lume în locul acesta.

- Aici se adunau în perioada aceea toţi călătorii din partea asta a lumii. Toţi cei care mergeau spre Roma se opreau la Efes. Toţi cei care veneau de acolo, făceau la fel. Era oraşul cel mai important din Asia Mică.

- Totuşi, nu mi se pare atât de mare ca altele, de exemplu ca Pergam sau Smirna.

- Efesul avea două zone importante. Aceasta în care suntem şi cea aflată mai spre mare, la 2 km de aici, pe lângă care am trecut. Uneori a primat locul acesta, alteori celălalt. Oricum, de aici până în port exista un drum lat de 11 metri şi marcat de coloane impunătoare. Iar portul era mult mai încoace, doar că depunerile de aluviuni l-au îngropat.

- Ce e aici, în locul acesta săpat?

- Acesta era un baptisteriu. Viitorul creştin intra aici, era apă până aproape de gât, iar preotul, de dincoace, îl afunda în apă de trei ori.

- Se vede că aici au existat mai multe construcţii ale bisericii mari. Uite forma ei în antichitate şi apoi o alta, mărită, a uneia mai largi.

- Biserica cea mai renumită a fost cea construită de împăratul Justinian. Prin 1330 a fost transformată în moschee, iar în 1402 a fost distrusă de Timur Lenk, care a cucerit oraşul cu tătarii lui.

- Vreau să mergem şi până acolo, sus.

- În fortăreaţă? Hai să încercăm. Ştii ce e interesant? Acest loc se numea în antichitate Aios Teologos (adică Sfântul Teolog, în limba greacă). Turcii au preluat denumirea şi au transformat-o în Ayasluğ, iar de aici s-a ajuns la Selçuk.

- Frumoasă fortăreaţă. S-a păstrat bine.

- A fost ridicată doar prin 1300, iar de atunci numai tătarii au trecut pe aici, într-o incursiune fulger. În rest doar turcii au stat aici.

Singura satisfacţie în a fi lângă fortăreaţă este că de pe deal se vede tot oraşul. În rest, intrarea în incintă provoacă dispariţia panoramei. Zidurile impunătoare te duc cu gândul la puternica garnizoană otomană care va fi staţionat aici de-a lungul timpului. În afară de episodul 1402 ea a rămas doar o fortăreaţă de imagine, într-un oraş antic vestit care încet, încet şi-a pierdut din importanţă.

- Vreau să mergem să vedem şi cealaltă parte a Efesului, până mai avem timp.

- Da, dar mai întâi trecem pe lângă un loc de o importanţă deosebită, atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani. Este un loc care vorbeşte despre un eveniment cu totul şi cu totul de neexplicat.

- Unde e?

- Ai răbdare, o să vezi.

Înainte de a intra în situl Efesului facem dreapta pe un drum care duce la o biserică săpată în pământ. A mai rămas doar forma interioară de biserică, pentru că în rest şi aici e ruină şi iarbă.

- E o biserică în peşteră.

- Da, dar nu orice biserică. În anul 251, când a avut loc o mare persecuţie împotriva creştinilor, ştii tu, ordonată de Decius cel ce murise în Bulgaria, la Razgrad, aici au fost închişi de vii, în pământ, şapte tineri. În mod miraculos, aceştia nu au murit. În anul 435 ei au reuşit să iasă şi erau foarte dezorientaţi, pentru că se schimbaseră multe în arhitectura oraşului. Când lumea a aflat cine sunt şi care e povestea lor s-a creat multă vâlvă. Ulterior cei şapte au murit de moarte naturală şi au fost înmormântaţi în acelaşi loc în care fuseseră închişi.

- Şi tu ce crezi despre povestea asta?

- Când am citit prima dată despre asta am zis că e una din legendele creştine. Astăzi nu ştiu ce să spun. Povestea lor e relatată de episcopul Ştefan de Efes, care a păstorit între anii 448-451 şi a fost un adept al monofizismului şi al ideilor lui Dioscor. Dar mă gândesc: totuşi, omul vorbea despre o întâmplare contemporană. Existau atâţia martori! Apoi evenimentul e consemnat şi în Coran, care a fost scris prin anii 600 şi ceva. Deci povestea s-a răspândit şi a devenit celebră.

- Şi cum ar fi putut ei rămâne timp de 200 de ani într-o peşteră?

- Tocmai aici e misterul. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu ei, nimeni nu a reuşit să explice cum s-a întâmplat. Iar lumea, de atunci până azi, pune minunea pe seama lui Dumnezeu.

- Cum e să ieşi la lumină după 200 de ani şi să vezi totul schimbat? Babe, eu nu cred în de-astea.

- Eşti liberă să nu crezi. Şi totuşi, se poate discuta mult pe seama acestui eveniment. Din secolul V aici a avut loc o puternică manifestare de credinţă, iar locul s-a transformat în destinaţie pentru pelerini. Mulţi doreau să fie înmormântaţi în acest loc, probabil pentru că sperau la înviere. Existenţa unei asemenea biserici, încă din secolul V, arată cât de vestită era această peşteră.

Ne continuăm drumul spre situl Efesului vechi, intrând în oraş pe ceea ce era odată Poarta Magnesia. Primul obiectiv important este mormântul Sfântului Luca.

- Aici a fost înmormântat Luca Evanghelistul?

- Sincer… mă cam îndoiesc. Şi-ţi spun şi de ce. În primul rând toate tradiţiile spun că a murit la vârsta de peste 80 de ani, în Beotia, o regiune din nordul Greciei. În al doilea rând moaştele sale au fost mutate din Beotia la Constantinopol, în biserica Sfinţii Apostoli, prin anii 350. Iar azi, de fapt acum câţiva ani, unii cercetători spuneau că le-au descoperit în catedrala din Padova, probabil duse acolo de cruciaţii latini.

- Şi atunci… aici?

- Nu ştiu, efectiv nu ştiu. Aici a putut fi o biserică închinată apostolului, dar nimic mai mult.

- Dincolo de drum ce e?

- Acolo era o şcoală pentru fete. Iar în faţă e Odeonul şi rămăşiţele unei biserici. Locului ăstuia îi spunea „Piaţa de sus”, pentru că de aici cobori în centrul oraşului, trecând prin faţa templului lui Domiţian.

Coborîm pe o alee pavată cu marmură şi flancată de coloane şi statui. E plin de turişti care fac fotografii, îşi dau cu părerea, se salută. Ne apropiem şi noi de un grup al cărui ghid vorbeşte în engleză, ca să prindem explicaţiile.

- Aici se afla Templul lui Adrian, o remarcabilă operă de artă a antichităţii, iar în faţă, cu intrarea impunătoare, e Bibioteca lui Celsus.

- Cine a fost Celsus, întreabă Malina.

- A fost unul dintre guvernatorii Asiei, în secolul II. A fost înmormântat în bibliotecă, mă arăt eu, atoateştiutor.

- Şi totuşi, era un personaj renumit?

- Nu neapărat. Eu nu prea ştiu multe despre el şi, te asigur, nici istoria.

- Te întrebam pentru că e interesant cum clădiri aparţinând unor oameni aproape necunoscuţi au rămas în picioare, în timp ce altele, ridicate în cinstea împăraţilor sau sfinţilor, sunt la pământ.

- Dar să ştii că nici aceasta nu a rămas în picioare. Aici avem rezultatul unei munci de reconstituire, pe cât s-a putut. Cât despre cele ale împăraţilor sau sfinţilor, îţi reamintesc imaginea statuilor egiptene al căror chip este distrus. Rând pe rând, popoarele migratoare, apoi turcii, cruciaţii şi oricine a mai trecut pe aici au căutat să se răzbune pe ceea ce reprezenta amintirea unor duşmani sau inamici. Duşmanii turcilor au fost bizantinii, cu tot cu trecutul lor. Duşmanii latinilor au fost sfinţii ortodocşi.

- Baby, zice ghidul că aici era toaleta publică.

- Dacă te uiţi la distanţa dintre găuri o să îţi dai seama că nu exista nici un perete despărţitor care să ofere intimitate.

- Şi foloseau apa pentru a se spăla?

- Uite-aşa făceau! Se aşezau aici. Citeau ziarul de dimineaţă, pentru că exista şi ediţia de după masă. Dar acum vorbim de ziarul de dimineaţă. Venea omul, citea ziarul, vecinul se uita şi el la câte o ştire, mai arunca privirea pe pozele cu fata de la pagina 5 sau se documenta despre răpirea copilului din Piaţa de sus. Eventual povesteau despre noile achiziţii la bordelul din localitate. Apoi luau apa cu mâna, probabil mâna stângă, aşa cum se obişnuieşte şi azi în lumea musulmană şi se spălau. Totul pare destul de igienic, dacă nu te gândeşti la vecinul de mai sus care face acelaşi lucru cu apa ce vine spre tine.

- Babe?

- Da?

- Îţi stă de minune pe o toaletă din secolul II.

- Mulţumesc mult. Vreau ziarul.

Înaintăm spre Piaţa Mare sau Piaţa de Jos, care în antichitate era zona comercială. Locul e plin de pietre şi coloane răsturnate. Dincolo de piaţă, pe partea dreaptă, apare maiestuos Teatrul, săpat în latura unui deal.

- Baby, aici s-a petrecut una dintre cele mai cunoscute întâmplări legate de Efes.

- Aici era teatrul, nu?

- Da, dar tot aici era şi locul de adunare pentru cetăţeni.

- Şi ce s-a întâmplat?

- Prin anii 50, deci 50 după Hristos, Apostolul Pavel s-a oprit pentru trei ani la Efes. Era un tip dezgheţat, foarte orientat şi inteligent. Avea cetăţenie romană, ceea ce nu era de acolo în vremea aceea, mai ales pentru apostolii evrei. S-a oprit deci la Efes, unde a început să predice în sinagoga evreilor de aici, apoi într-o şcoală elenă. În curând toată zona ştia de el. Se făceau minuni. Câţiva tineri evrei au vrut să scoată şi ei diavolii dintr-un posedat, spunând: „Vă jur pe Iisus, pe care-l propovăduieşte Pavel!”, dar zice că posedatul le-a răspuns: „Pe Iisus îl ştiu; şi-l ştiu şi pe Pavel. Dar voi cine sunteţi?” şi i-a luat la bătaie pe toţi. E singurul moment comic din toată Biblia. Dar să revenim. Personalitatea lui Pavel a crescut foarte mult şi mulţi păgâni se încreştinau. Asta a însemnat însă decăderea cultului păgân şi în special subţierea veniturilor celor care trăiau de pe urma templului zeiţei Artemis. Aceştia au organizat o revoltă, i-au prins pe câţiva apropiaţi ai lui Pavel şi voiau să-i linşeze, Pavel însuşi a vrut să intervină aici, în teatru, dar spiritele s-au calmat când unul dintre funcţionarii imperiali le-a atras atenţia că judecata nu se face în piaţă sau în teatru, de către orice neavenit, ci la judecătorie.

- Toate astea s-au întâmplat aici?

- Exact în locul în care stăm.

- Ce interesant! Deci apostolul Pavel a călcat pe acest loc.

- Nu numai că a călcat, dar era să fie ucis aici.

- E imens teatrul acesta. Cum era oare să stai acolo, sus, să asculţi o piesă?

- Se zice că se auzea foarte bine. E proiectat în aşa fel încât să se audă bine. Fără microfon.

De la teatru facem o plimbare pe superba cale spre port. Strada arcadiană, cum i se zicea. Lată de vreo 10 metri, pavată cu marmură şi flancată de coloane, strada pare un bulevard în toată regula.

- Mi-ar fi plăcut să mă plimb pe aici în vremurile bune ale oraşului. Imaginează-ţi că stăteai în oraş şi aflai că în port a acostat o navă cu care părinţii tăi au venit acasă. Fugeai pe această stradă spre port, ferindu-te de mulţimea care intră în oraş sau care se îndreaptă spre vase. Era gălăgie, vânzoleală, comercanţi, prieteni regăsindu-se, străini rămaşi în mijlocul drumului ca să admire de departe teatrul. Într-adevăr, era ca o capitală a lumii antice.

- Să înţeleg că începe să-ţi placă antichitatea?

- Nu neapărat. Dar dacă îţi imaginezi acele vremuri, sunt multe lucruri interesante.

- Uite, aici era portul.

- Până aici veneau vasele? Dar acum e doar o baltă!

- Din cauza depunerilor de pământ. Dar aici era capătul călătoriei.

- Şi-acu’ trebuie să ne întoarcem?

- Nu. Mai avem două posibilităţi. Prima: să aşteptăm vasul pentru vreo altă destinaţie.

- Cred că am avea ceva de aşteptat.

- Şi ne-ar trebui şi bilete de călătorie.

- Şi a doua?

- A doua: s-o luăm pe acest drum, la dreapta.

- Bine, dar e un simplu drum de pământ. Unde mergem pe el?

În două minute ajungem la ruinele unei biserici.

- Pe acest loc a existat biserica Sfânta Maria din Efes.

- O altă biserică în ruine!

- Dar nu orice biserică. Îţi mai aduci aminte că am vorbit la Calcedon despre sinodul acela tâlhăresc în care fuseseră bătuţi adversarii călugărului Eutihie şi ai lui Dioscor? Aici s-a petrecut totul. În această biserică.

- Aaaaa!

- Dar asta era în 449. Înainte însă a avut loc un eveniment şi mai important: în 431 aici s-a ţinut Sinodul III Ecumenic.

- Cum le mai ţii minte?

- E simplu. Au fost şapte sinoade, ţinute în câteva oraşe bizantine: Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon. Ca să ştii care unde a fost faci aşa: Ni-Co-Ef-Ca-Co-Co-Ni. Dacă o să ţii minte formula asta, o să ştii întotdeauna locul fiecăruia.

- Ni-Co-Ef-Ca-Co-Co-Ni… Deci al treilea a fost aici. Ce probleme aveau?

- Păi la primul, la Niceea, ţi-am spus, veniseră egiptenii cu preotul Arie care spunea că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi egal cu Tatăl.

- Da, îmi amintesc.

- La al doilea, ţinut la Constantinopol în 381, ştii tu, în biserica Sfânta Irina de la Topkapi, un episcop pe nume Macedonius făcea ca aceeaşi greşeală, dar transferase discuţia către Sfântul Duh. El zicea că cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, nu poate fi egal cu celelalte două Persoane.

- Şi aici?

- Aici s-a vorbit deja despre Fiul lui Dumnezeu în calitatea Sa de om. Patriarhul Nestorie al Constantinopolului respingea ideea că în Hristos cele două firi, cea divină şi cea umană, s-ar fi unit în mod real. El spunea că fiecare fire a rămas distinctă şi şi-a păstrat caracteristicile, în cel mai bun caz existând doar o unire „de faţadă”, ca o mască.

- Şi care e problema?

- Păi asta însemna că în Hristos fiecare fire a făcut ce-a vrut, că cele două nu au fost niciodată unite în mod real şi că dacă a fost aşa, atunci avem de-a face cu un om geniu care s-a învrednicit să fie dăruit cu ceva divin şi atât. Rezultă că mântuirea noastră, a celorlalţi, nu se poate realiza, pentru că firea umană n-a contribuit cu nimic la jertfa de pe Cruce şi la înviere (evenimente susţinute doar de firea divină), deci rămânem aceiaşi înaintea lui God, blestemaţi şi nemântuiţi. Şi mai rezultă că Fecioara Maria nu L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, ci pe un om care s-a învrednicit ulterior cu ceva calităţi divine. Deci Fecioara Maria nu mai e Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), ci Anthropotokos (Născătoare de om). Iar de aici rezultau alte aberaţii incredibile.

- Cum ar fi? Faptul că ne cuminecăm cu trupul şi sângele unui om, nu al lui Dumnezeu-Omul?

- Exact. E una din consecinţe.

- Faptul că Fecioara Maria n-a mai fost fecioară, dacă a născut un simplu om?

- Şi aceasta poate fi o concluzie.

- Deci o idee simplă şi aparent nevinovată duce la efecte care distrug toată ideea originală despre Dumnezeu şi Hristos şi mântuirea umanităţii.

- Exact. Parcă ai vorbi din manualul de dogmatică.

- Mă ştiu, babe, mă ştiu.

- Decizia de la Efes, ca şi mai târziu cea de la Calcedon, nu a fost pe placul perdanţilor. Nestorius a fost condamnat şi exilat, dar gruparea lui a rămas pe mai departe şi s-a dezvoltat în regiunea Siriei, de unde era el. Încet, încet s-a format Biserica Nestoriană, care merge pe învăţătura sa şi care s-a răspândit mai mult în nordul Irakului şi înspre India.

Ne îndreptăm cu bicicletele spre ceea ce este astăzi obiectivul cel mai căutat din Efes: casa Maicii Domnului. Pe drum Malina vrea să continuăm discuţia.

- Observ că toate discuţiile dogmatice din antichitate se reduc la două linii mari: dumnezeirea şi omenitatea lui Hristos.

- Aproximativ. Povestea este una care străbate mileniile şi pleacă din filosofia antică.

- Despre ce e vorba?

- Antichitatea greacă şi, să zicem, mediteraneană în general, a avut două direcţii: una platonică şi alta aristotelică. Platon a fost un filosof care prefera expunerea teoretică, spirituală, de esenţă a tot ceea ce ne înconjoară. Dacă îl întrebai de un lucru, el găsea originea şi esenţa acelui lucru în ceva abstract, spiritual. De cealaltă parte, Aristotel a mers pe direcţia pragmatică, riguroasă, concretă. Dacă-i arăţi o masă lui Aristotel, atunci acel obiect e o masă. Făcută de om, din bucăţi de lemn, având forma dreptungiulară. Fără implicaţii teoretice şi spirituale. Ei bine, acestea au fost liniile antichităţii. Creştinismul şi le-a însuşit şi le-a dezvoltat în dogmatica ulterioară cu ajutorul a două şcoli creştine: şcoala din Alexandria Egiptului, care mergea pe varianta lui Platon şi cea din Antiohia Siriei, care mergea pe direcţia lui Aristotel. Aşa se face că majoritatea creştinilor din regiunea egipteană au mers pe varianta platonică, în timp ce sirienii au ales-o pe cea aristotelică.

- Şi cum au fost implementate astea în învăţătura Bisericii?

- Să reducem discuţia la Iisus Hristos. Întotdeauna alexandrinii au fost tentaţi să spună: „Hei, Îl avem în faţă pe Iisus Hristos. Are chipul de om, dar de fapt în spatele chipului se ascunde Dumnezeu, cu puterea Sa. Hristos e mai mult divin decât uman. Iar dacă Hristos e divin, atunci vorbim şi despre o umanitate care se divinizează şi care nu va rămâne înglodată în păcat. Vorbim de o umanitate strălucitoare în divinitate”. Era tendinţa lor platonică de a privi lucrurile optimist, teoretic, spiritual. Scriitorul creştin Origen, care era din Alexandria şi care a trăit prin 250, spunea chiar că toate sufletele vor ajunge în Rai, inclusiv demonii, indiferent de fapte, pentru că Dumnezeu e prea bun pentru a lăsa pe cineva afară. Mai târziu preotul Arie voia să-i ofere Tatălui singur locul suprem, ca unul ce trebuie să se bucure de toată puterea şi energia cosmică. Şi mai târziu, în 450, patriarhul Dioscor considera că nu e nimic grav dacă apără divinitatea din Hristos chiar cu bâta. Tendinţa era spre divinitate.

- Şi Antiohia?

- La Antiohia, unde şcoala de acolo mergea pe linia aristotelică, se vorbea mult de partea umană a lui Hristos. De naşterea lui în iesle, de activitatea lui chinuitoare pe pământ, de jertfa dureroasă. Patriarhul Nestorie, care era de lângă Antiohia, e unul din exponenţii clasici ai direcţiei şcolii antiohiene. Hristos era un om îmbunătăţit, un om cu dar divin. La Antiohia se gândea în termeni pragmatici.

- Bine, dar atunci care avea dreptate?

- Linia corectă a fost stabilită de aceste sinoade ecumenice, la care au luat parte toate minţile luminate creştine. Linia corectă e cea de mijloc, uneori cea nedescoperită de combatanţi. Linia corectă nu e cea a lui Hristos-om sau Hristos-Dumnezeu, ci cea a lui Hristos Dumnezeu-Om, perfect în toate, în afară de păcat. Unitatea dintre cele două firi e realizată într-un mod care nouă, oamenilor, ne scapă. Tot ce ştim despre ea e că este o unitate perfectă, în care nici una dintre părţi nu pierde. Aici intrăm pe tărâmul ilogicului, dar e vorba de ilogicul omenesc. S-ar putea ca în planul divin să existe modalităţi de a realiza toate acestea în mod perfect, din punct de vedere teoretic, fizic şi logic. Dacă am fi ajuns vreodată să cunoaştem asta, ar fi însemnat să fim mai mari decât divinitatea.

- Deci creştinismul recunoaşte că există un prag de la care nu mai poate explica lucrurile.

- Întotdeauna a recunoscut asta. Dincolo de prag e ceea ce înţelege doar divinitatea. Noi ştim că un lucru are caracteristicile X, dar nu ştim cum se manifestă ele. Ne-au vorbit despre ele Hristos sau alţi oameni luminaţi, dar nu ştim cum funcţionează. Iar cei care de-a lungul timpului au susţinut că au aflat cum funcţionează s-au dovedit a fi nişte şarlatani şi eretici. Fii atentă cum se autointitula preotul Arie prin 325, când emitea idioţeniile despre Fiul lui Dumnezeu: “Potrivit credinţei aleşilor lui Dumnezeu, a înţelepţilor lui Dumnezeu, a fiilor sfinţi, aceasta am învăţat-o eu de la cei ce s-au împărtăşit de înţelepciune, de învăţătură, de la cei învăţaţi de Dumnezeu şi întru toate înţelepţi. Păşind pe urmele lor şi cugetând ca ei, eu, cel bine cunoscut, care am pătimit multe pentru slava lui Dumnezeu, învăţat fiind de Dumnezeu, am aflat înţelepciunea şi cunoştinţa”. În toată istoria creştină, singurii care au grăit asemenea cuvinte, singurii care le emit chiar şi azi, sunt cei care sar în străchini. Toată lumea, în întreaga istorie creştină, spune că sfârşitul lumii nu poate fi cunoscut de oameni. Dar vin unii şi afirmă sus şi tare că ei ştiu ziua, ora, minutul, secunda. Ca Arie şi ca alţii.

Ajungem sus, în pădure, la casa Maicii Domnului. Într-o poieniţă luminoasă o capelă romano-catolică aminteşte de locul în care s-ar fi aflat domiciliul Fecioarei Maria în perioada în care aceasta ar fi fost în grija Apostolului Ioan.

- Babe, explică-mi, ce e cu Fecioara Maria la Efes? Nu a trăit în Palestina? Ioan a adus-o aici?

- Tradiţia conform căreia Maria a trăit aici provine din secolul IV, de prin anii 360. Înainte de această dată nu există nici o mărturie. Dimpotrivă, există câteva dovezi literare, mai vechi, care spun că ea a murit şi a fost înmormântată la Ierusalim.

- Şi atunci cum e cu această casă?

- Eu, personal, mă pot gândi la două variante: prima, că Maria ar fi putut locui pentru o perioadă aici, venind cu Ioan, dar că spre sfârşitul vieţii s-a retras din nou la Iersualim. A doua, că prin secolul IV scriitorii bisericeşti şi creştinii au făcut legătura între relaţia apropiată dintre Ioan şi ea şi au concluzionat că neapărat ea trebuie să fi locuit aici. Vor fi ridicat o biserică în oraş, ca semn al cinstirii de care se bucura, apoi în timpul împăratului Teodosie II acea biserică a fost modificată, mărită, înfrumuseţată, numai bună pentru a găzdui un sinod ecumenic. Sinod care a discutat chiar despre caracterul special al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi în urma căruia probabil cultul ei s-a dezvoltat aici, la Efes. Varianta că ea ar fi trăit aici până la moarte nu prea ţine, pentru că în aceeaşi perioadă împărăteasa Pulheria, sora lui Teodosie II, i-a cerut patriarhului Juvenalie al Ierusalimului să-i vorbească despre Fecioara Maria şi a adus de la Ierusalim veşmântul Maicii Domnului, pe care l-a aşezat în biserica Vlaherne. Deci le-a adus de la Ierusalim, nu de la Efes. Pentru Pulheria Efesul nu avea de-a face cu trecutul Maicii Domnului.

- Deci cum rămâne cu acest loc?

- Păi acest loc ar fi fost desemnat în viziune de o călugăriţă din Germania, prin 1800, care se zice că a vorbit în termeni foarte precişi despre el. După mai mulţi ani locul a fost descoperit de un cleric francez, apoi a fost reconstituit şi administrat de Biserica Romano-Catolică. Ce-aş putea să spun? E vorba de o viziune. Care poate fi adevărată sau falsă.

- Creştinii, dar nu numai ei, pelerinii în general, se bazează pe nişte idei foarte interesante. Aleargă să vadă un loc „despre care se spune că…”, deşi în multe cazuri locul cu pricina nu are de-a face cu evenimentul sau persoana vizată de ei.

- Ar trebui gândit aşa: locul acesta e la fel de plin de sfinţenie şi spiritualitate ca orice alt loc creştin, închinat sau nu Maicii Domnului. Pe Maica Domnului o găsesc la fel de bine aici sau într-o biserică dintr-un cătun sau în catedrala din Reims. Atât şi nimic mai mult.

- La fel ca în cazul celor şapte tineri din peşteră?

- Cei şapte sunt azi în Rai, da? Asta contează. Îi pot întâlni la mine în casă, dacă le acord o oarecare cinstire acolo sau îi pot întâlni aici, la peştera lor. Şi dacă sunt norocos şi merit, probabil cândva o să-i întâlnesc şi o să-i întreb cum au făcut-o.

După ce vizităm biserica şi bem din apa sfinţită care curge în apropiere coborîm dealul şi ne îndreptăm spre ţărm. Ne stabilim la Pamuçak, pe malul mării, nu departe de Kuşadasi, într-un camping destul de plin. Toată lumea a venit cu rulote, maşini mici, biciclete, corturi pentru a se bucura de plajă şi mare. Restaurantul din apropiere e plin de mâncăruri excelente, doar e sezonul estival.

După ce ne spălăm de praful de pe drum şi mâncăm rămânem să ne odihnim pe plajă, în lumina apusului.

- Babe, cred că vom sta aici mai multe zile.

- Îţi place locul?

- Îmi place. Dar nu din cauza asta. Mi-au venit problemele.

- Înţeleg. Ştiam că e timpul. Întotdeauna ştiu, zâmbesc eu.

- Bine, bine, râde Malina. Oricum, va trebui să stăm.

- Nu-i nimic, avem ce vedea. E chiar un loc bun pentru a ne odihni.

- Zilele astea am să mă odihnesc, am să citesc, am să mănânc tot ce vreau. Voi fi la mare.

- Iar eu am să mă bucur de apă!