- Îţi dai seama că am trecut în luna iulie? Suntem în Orient, într-o zonă care e renumită pentru căldură şi vom trece prin ea în iulie şi august! Proastă organizare!
- Nu eu am planificat expediţia, râde Malina.
- Bine că nu a venit nimeni să ne amendeze pentru că am dormit aici.
- Ai observat că în partea aceasta a Israelului nimeni nu are treabă cu tine? Nu te întreabă ce e cu tine, de unde vii, unde mergi… Chiar atitudine civilizată!
- Numai aşa vor reuşi să atragă turiştii. Cine vrea să meargă ca turist în Fâşia Gaza, de exemplu? Pe lângă că nu ai ce vedea, pentru că e totul distrus şi nu se pune bază pe turism, mai sunt şi atentate, răpiri, etc.
- Dacă ai fi vrut să mergem pe acolo te-aş fi lăsat singur.
- Propun să mergem până în
Urcăm în
- Baby, vezi pe ce stradă suntem? Rotschild se numeşte. Cu asta ai găsit explicaţia la puternica dezvoltare a oraşului.
- Mda. Din piatră seacă nu se putea face aşa ceva. Evreii tac şi fac.
- E destul de aglomerat pe străzile astea. Abia aştept să ieşim!
Malina îmi face semne că nu mă mai aude, din cauza maşinilor care trec în viteză. E periculos să rulăm pe străzile din Tel Aviv, unde toată lumea conduce cum vrea. Trecem de Teatru şi de Filarmonică şi facem dreapta, spre Azrieli Tower, unde stăm câteva clipe să ne tragem sufletul şi să facem fotografii giganţilor înălţaţi spre cer.
Luăm apoi şoseaua în piept, spre sud, în direcţia aeroportului Ben Gurion. Intrăm pe autostrada foarte largă dar plină de maşini şi savurăm indicatorul albastru pe care scrie: “
- Ce aglomerat e, babe!
- Da, dar e bine că avem bandă de refugiu, pe care putem rula fără probleme. Doar să nu ne oprească poliţia, să ne interzică să mergem pe autostradă.
- Uite, în faţă e aeroportul! Tocmai decolează un avion!
- Cred că e cel mai mare aeroport al ţării. O să trecem chiar pe lângă el.
- E ca-n Occident, baby! Autostradă, aeroport, indicatoare… Asta da viaţă!
- Să dăm tare, să nu ne prindă căldura, că ne va moleşi. Avem de urcat spre Ierusalim.
După ce trecem de aeroport întâlnim noi şosele care se intersectează cu a noastră, dar ne continuăm fără probleme drumul, graţie indicatoarelor. La Latrun facem un popas ca să vizităm muzeul de tancuri înfiinţat de veteranii israelieni, o expoziţie în aer liber a armelor folosite de armata israeliană, în special în războiul din 1948. Pe un deal dinspre sud se înalţă între măslini şi palmieri mănăstirea cisterciană Latrun, în care călugării au depus votul tăcerii şi nu vorbesc decât atunci când se roagă.
- Ce ironie, babe! Să aşezi un muzeu militar, cu tancuri şi alte tipuri de armament, lângă o mănăstire!
- În locul acesta s-a dat prima bătălie israeliană cu tancuri, acesta e motivul.
- Oricare ar fi, e ciudat.
- Uite, dincolo de şoseaua pe care am venit, e locul vechiului Emaus, un sat foarte interesant. Zice că doi dintre ucenicii lui Iisus, după ce Acesta a fost răstignit şi îngropat, au plecat de la Ierusalim către Emaus. Erau dezolaţi de ceea ce se întâmplase şi nu ştiau ce să facă mai departe. Şi pe drum li s-a alăturat un bărbat care i-a întrebat ce e cu ei. “Cum, nu ştii ce s-a întâmplat în zilele acestea în Ierusalim?? Cum l-au condamnat la moarte pe Iisus şi l-au executat? Noi credeam că El este Mesia, dar se pare că ne-am înşelat”, au spus ei. La acestea bărbatul i-a certat şi a început să le aducă aminte de profeţiile din Vechiul Testament care vorbeau de calea pe care va trebui să meargă Mesia şi de patimile Lui. Când au ajuns la Emaus, aici, cei doi l-au invitat pe străin să stea cu ei, că se făcuse seară, iar în timpul cinei străinul a frânt pâinea şi s-a făcut nevăzut. Abia atunci cei doi şi-au dat seama că l-au avut lângă ei pe Iisus şi s-au întors în aceeaşi noapte la Ierusalim, să-i anunţe şi pe ceilalţi că El trăieşte.
- Bine, dar ce s-a întâmplat? Nu-L mai recunoscuseră? Cum a dispărut?
- Unii au încercat să confere alegorism episodului, spunând că după ce străinul le-ar fi vorbit despre patimile şi învierea lui Mesia cei doi ucenici şi-au dat seama că Iisus n-a murit abia când au frânt pâinea, gest pe care Iisus îl lăsase ca amintire. Deci frângerea pâinii la cină ar fi fost o comemorare a Cinei celei de Taină şi amintirea pâinii ar fi fost un simbol al nemuririi învăţăturii lăsate de Iisus. Eu cred totuşi că a fost vorba de ceva real, pentru că prea s-au speriat cei doi, prea au alergat înapoi la Ierusalim.
- Interesant. Deci de aici suntem aproape de Ierusalim.
- Destul de aproape, dar va trebui să urcăm şi pe căldura asta numai uşor nu ne va fi!
- Atunci hai să plecăm mai departe.
Autostrada urcă în continuare spre Ierusalim, prin văi înconjurate de dealuri stâncoase, împădurite. E circulaţie mare pe şosea, dar banda de refugiu ne ajută foarte mult. De la un moment dat însă această bandă se pierde în criblură şi suntem nevoiţi să rulăm pe prima bandă a şoselei. Malina trece în frunte, pentru a fi mai ferită de un eventual accident şi rulăm aşa în continuare, chinuiţi de soarele amiezii. Urcuşul greu e urmat de pante odihnitoare, îndeajuns de lungi încât să respiri în voie.
În dreptul colinei Al-Qastal facem dreapta, ieşind de pe autostradă în şoseaua locală 3965. Drumul duce printre dealurile cu livezi de măslin şi citrice şi după ce trece de o carieră de piatră dă în şoseaua naţională 395, care ne va îndrepta spre Ain Karem.
- Localitatea de naştere a lui Ioan Botezătorul se află situată pe un deal. Pe locul casei natale se înalţă astăzi o biserică franciscană construită de Casa Regală a Spaniei. Personal, cred că de aici ar trebui început orice pelerinaj la Ierusalim, pentru că aici a început şi istoria împăcării dintre Dumnezeu şi omenire.
- Babe, eşti tare profund pe căldura asta.
- Vorbesc serios. Dacă deschizi Noul Testament, o să vezi că aici începe toată povestea. Stai să văd dacă-mi aduc bine aminte… “Era în zilele lui Irod un preot pe nume Zaharia şi soţia lui se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, dar nu aveau copii”.
- Pare o poveste de Petre Ispirescu. Cei doi bătrâni care nu au copii şi care primesc până la urmă un copil cu calităţi superioare.
- Păi să ştii că toate poveştile de genul acesta se inspiră din istoria lui Ioan. Pentru că ce a fost mai înainte: poveştile lui Petre Ispirescu sau naşterea lui Ioan?
- Asta aşa e. Deci ce s-a întâmplat?
- Tatăl lui Ioan era preot şi slujea la Templul din Ierusalim. Într-o zi, când era în timpul slujbei, i-a apărut în faţă îngerul Gavriil, care l-a anunţat că va avea un fiu care va avea o personalitate puternică şi se va manifesta “cu puterea lui Ilie”. Era ceva extraordinar, dar Zaharia nu a crezut, pentru că era destul de bătrân, aşa că îngerul i-a spus că va rămâne mut până când i se va naşte copilul. Partea interesantă, legată de această localitate, nu a fost anunţul îngerului, ci o vizită a Fecioarei Maria. Maria era verişoară cu Elisabeta, soţia preotului. Şi când Elisabeta era însărcinată a venit s-o viziteze. Atunci s-a întâmplat ceva ciudat. Elisabeta a simţit cum se mişcă fătul în pântecele ei şi a zis că acest lucru s-a întâmplat din cauză că simte prezenţa Mariei şi a Celui care se va naşte din ea. Pentru că Ioan avea să fie cel care pregătea venirea lui Mesia, o unealtă în planul divin.
- Toată povestea aceasta pare foarte încărcată de simbolism. Cât din ea e adevărat?
- Povestea e relatată de evanghelistul Luca, cel care a fost ucenicul lui Petru. Sincer, nu ştiu cât e de adevărată, dar încă o dată, dacă Dumnezeu a avut un plan şi Iisus Hristos a fost Mesia, atunci toate acestea au fost doar ceva nesemnificativ faţă de câte ar mai fi putut să se întâmple. Cert este că Ioan şi Iisus au avut întotdeauna o legătură foarte interesantă. Dar dintre ei doi, doar Ioan a rămas în conştiinţa poporului evreu ca profet, pentru că a fost respectat şi temut şi nu s-a numit pe sine trimisul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Iisus. Şi cu toate acestea, activitatea lui Iisus a fost mult mai impresionantă şi trebuia să dea mai mult de gândit evreilor decât cea a lui Ioan.
- Şi preotul Zaharia făcea naveta la Ierusalim? râde Malina.
- Preoţii de la Templu erau împărţiţi în mai multe grupe. Şi fiecare grup avea perioada sa de slujire. Deci pentru o anumită perioadă de timp a fost Zaharia, care locuia în vremea slujirii la Ierusalim, apoi se întorcea acasă.
- Îmi place satul acesta. E liniştit, intim.
- Sunt cinci mănăstiri în satul acesta, patru dintre ele catolice şi una ortodoxă rusă. Noi o să o vizităm pe cea ridicată în cinstea sfântului Ioan Botezătorul, pentru că celelalte se văd de aici, din sat. Uite, pe colina cealaltă, unde se află turnul acela înalt, acolo ar fi fost locul în care Maria s-ar fi întâlnit cu Elisabeta.
- Şi noi ce vedem aici?
- Nu ştiu, hai să intrăm.
Din biserica mare coborâm în subsol, unde se află o peşteră luminată cu candele. Este locul în care s-ar fi născut Ioan Botezătorul.
- Atunci când s-a născut toţi voiau să-i pună numele “Zaharia”, după tatăl său, dar Elisabeta a spus că îl va chema Ioan. Rudeniile s-au cam şifonat, pentru că nu era nimeni dintre înaintaşi cu numele acesta, dar şi preotul Zaharia a scris pe o tăbliţă că Ioan o să-l cheme şi în clipa aceea a reuşit să vorbească din nou.
- Şi aici s-au băgat în seamă neamurile?
- Ca întotdeauna. Mai ales la evrei şi greci.
- Ce răcoare e aici! E foarte plăcut.
Plecăm din sat pe şoseaua 386 şi, după ce trecem de o colină intrăm în Ierusalim.
- Baby, răbdare, atenţie şi curiozitate, atâta ni se cere ca să vizităm Ierusalimul.
- Şi un pic de credinţă, zâmbeşte Malina.
- Da, un pic de credinţă. Va trebui să găsim un hotel şi după aceea o să mergem în plimbare. Nu putem să ne aventurăm cu bicicletele.
Coborâm pe lângă Grădina Botanică, apoi urcăm în stânga, prin dreptul mănăstirii Sfintei Cruci şi pe lângă Knesset.
- Zâmbeşte, baby, că ţi se face poză. Suntem pe lângă Parlamentul israelian.
- Să nu ne viziteze vreo rachetă tocmai acum, râde Malina. Sunt aleşi şi ei din patru în patru ani?
- Da, ca la noi.
- Ce e în clădirea aceea înaltă, de mai sus de Parlament?
- Pe hartă scrie că e hotelul
- Eram sigură! Numai un hotel sau o bancă putea avea aşa clădire!
- Dacă vrei să ştii, Banca Naţională e chiar aici, la 200 de metri de Parlament, dar nu e o clădire înaltă.
- Păi nu, că au plasat toţi banii în alea de la Tel Aviv, ca să inducă în eroare, râde Malina.
La una din intersecţii facem dreapta, spre oraş, pe bulevardul Ben Yehuda şi ajungem la zidurile oraşului. Descoperim un hotel în afara zidurilor, ne cazăm, facem un duş rapid şi ieşim nerăbdători în oraş, ţinându-ne de mână. E ora 13.00, am ajuns destul de devreme la Cetatea Sfântă, aşa că primul lucru pe care-l vom face e să luăm masa.
După ce mâncăm intrăm în incinta cetăţii prin Poarta Jaffa, situată în imediata apropiere a Turnului lui David.
- Parcă suntem la
- Da, numai că zidurile acestea au o vechime cu vreo 1000 de ani mai mare.
- Ce interesante sunt clădirile! Totul e din piatră!
- O să urcăm spre sud, pentru că aici se află catedrala Sfântul Iacov, apoi mergem spre est şi ne întoarcem spre vest.
- M-ai zăpăcit. Oricum, vreau să văd tot ce se poate vedea.
- În zona aceasta era pe vremuri cartierul armenesc. Tot aici se afla biserica închinată lui Iacov, care a fost vândută de georgieni armenilor. Iacov a fost vărul lui Iisus şi unul dintre ucenicii lui şi a făcut parte din grupul celor trei apropiaţi: Iacov, Petru şi Ioan. După Înălţarea la Cer a lui Iisus a devenit conducătorul comunităţii creştine din Ierusalim. Personalitatea lui a crescut repede şi, deşi nu este amintit des, se pare că se bucura de cel mai mare respect din partea tuturor celorlalţi ucenici ai lui Iisus.
- Şi cum de nu a rămas în această poziţie?
- Iacov a activat doar în Ierusalim. A fost liderul creştinilor de aici, creştini care se alegeau iniţial doar dintre evrei. Îţi aduci aminte episodul cu visul lui Petru şi cu mâncărurile spurcate. Deci Iacov era liderul creştinilor proveniţi dintre evrei. Dar la câţiva ani după despărţirea de Iisus au început să se manifeste mult mai eficient Petru şi noul apostol, Pavel, care şi-au îndreptat atenţia către celelalte popoare. Iacov a rămas pe mai departe reprezentantul creştinismului iudaic, în timp ce ceilalţi au câştigat teren în tot bazinul mediteranean. Iar în 70, când Ierusalimul a fost distrus de romani, creştinismul iudaic s-a cam destrămat. Oricum, Iacov murise înainte cu un deceniu, fiind ucis cu pietre de către evrei.
- Babe, mai jos de biserică e colţul cetăţii.
- Mergem într-acolo.
Ajungem la colţul de sud-vest şi ieşim din cetate pe Poarta Sion, care ne oferă accesul spre celebrul Munte Sion.
- Colina din faţă e un loc important din istoria evreilor, dar şi a creştinilor. Aici a fost înmormântat regele David şi tot aici a avut loc Cina cea de Taină, iar după Înălţarea la Cer apostolii s-au adunat aici, unde au primit Duhul Sfânt, deci puterea energiilor divine care le-au dat posibilitatea să vorbească în alte limbi şi să înceapă vestirea Evangheliei. Tot aici, în apropiere, se spune că se află locul în care a murit Maica Domnului.
- Într-adevăr, multe evenimente. Ce putem vedea?
- Păi înainte de toate aici se află biserica Adormirii Maicii Domnului.
- Dar e un turn înalt, cu patru minarete!
- Este posibil să fi fost cândva moscheie. Se pare că ne putem şi noi bucura de un fenomen inversat, faţă de câte biserici transformate în moschei am văzut până acum.
- Cine slujeşte aici?
- Sunt nişte călugări benedictini. Romano-catolici, ca să fim mai generali.
Intrăm în locaşul cu poartă în stil occidental şi rămânem impresionaţi de liniştea şi curăţenia care domneşte împrejur. Un dom cu câteva abside, cu un mozaic în formă de stea pe jos şi cu locul în care ar fi murit Fecioara Maria, astăzi străjuit de o statuie care o reprezintă pe patul de moarte.
- Dar mormântul ei unde e? Aici?
- Nu. Tradiţia spune că a fost dusă de Apostoli şi înmormântată în Grădina Ghetsimani. O să mergem şi pe acolo.
Ne închinăm şi ieşim spre foişorul Cinei celei de Taină. E o clădire în stil occidental, cu parter şi etaj. Urcăm la etaj şi intrăm într-o sală construită în stil gotic, destul de largă, cu coloane gotice şi ferestre în vitralii.
- Babe, nu aşa arăta încăperea Cinei, şopteşte Malina neîncrezătoare.
- Sala aceasta a fost construită de cruciaţi prin secolul XII, dar se află pe locul în care se găsea înainte o biserică ridicată în timpul lui Constantin cel Mare. Şi aceea se afla pe locul alteia şi mai vechi, amintită prin anul 130.
- Aşa da. Nu cred că Iisus a cinat într-o sală în stil gotic, într-o încăpere care le lipsea chiar şi unor regi din Apus de mult mai târziu.
- Baby, aici a luat fiinţă creştinismul, în acest loc.
- Adică?
- În seara aceea, la cină, Iisus le-a dat ucenicilor ultimele poveţe şi a mâncat cu ei, arătându-le cum să facă în amintirea Lui. A binecuvântat pâinea şi vinul şi le-a împărţit, spunând că acelea sunt Trupul şi Sângele Lui. De atunci creştinii fac Liturghia, care este slujba de preschimbare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos şi modalitatea cea mai la îndemână pentru îndumnezeirea omului.
- Te referi la cuminecare, nu?
- Sunt mai mulţi termeni care se referă la acelaşi lucru: împărtăşire, cuminecare, comuniune… Până şi termenul de “grijanie” se referă tot la împărtăşire. Iar împărtăşirea e momentul în care creştinul mănâncă Trupul şi Sângele lui Hristos şi devine hristofor, adică “purtător de Hristos”. Se îndumnezeieşte, se transformă în ceva sfânt, divin.
- De aceea trebuie să te spovedeşti înainte? Ca să fii curat din punct de vedere spiritual?
- Da. Apostolii ziceau că nu poţi să te apropii de Trupul şi Sângele lui Hristos dacă nu te-ai eliberat întâi de mizeria interioară. Nu poţi pune comoara peste gunoi.
- Dar Trupul şi Sângele sunt nişte termeni simbolici care se referă la pâinea şi vinul folosite de preot, nu? Care simbolizează trupul şi sângele lui Iisus.
- Tocmai aici e marele secret. Nu sunt simbolisme. Nu sunt reprezentări. Ideea e că sunt chiar Trupul şi Sângele lui Hristos.
- Cum adică?
- Apostolii au avut grijă de la început să ne atenţioneze că nu e vorba de ceva simbolic, ci se referă chiar la Trupul şi Sângele Lui. Dacă e simbolic, atunci şi transformarea noastră e simbolică. Dacă totul e un circ sau o piesă regizată, atunci şi mântuirea noastră e o piesă regizată. În aceasta constă secretul creştinismului. În slujba Liturghiei preotul invocă venirea Duhului Sfânt care să transforme pâinea în Trup şi vinul în Sânge, aşa cum a lăsat Iisus la Cina cea de Taină. Fără interpretări. Fără simbolisme.
- Şi atunci de ce rămâne pâine şi vin?
- Şi cele transformate de Iisus la Cină au rămas pâine şi vin. Pentru ca omul să nu se teamă în momentul în care le mănâncă. Pentru ca să nu-ţi fie scârbă de Iisus. În învăţăturile Liturghierului – asta e o carte care se referă la slujba Liturghiei - se spune că dacă ţi se va întâmpla vreodată să vezi pâinea şi vinul transformate să nu le mănânci, pentru că în acest caz a avut loc o minune din cauza păcatelor preotului sau dintr-o cauză asemănătoare.
- Babe, deci eu dacă mă duc să mă împărtăşesc, primesc Trupul şi Sângele lui Iisus?
- Absolut. Niciodată să nu crezi altceva, zâmbesc eu.
- Şi cât ţine calitatea asta de… sfânt?
- Asta depinde mult de cine eşti tu. Se spune că trebuie să ai grijă în ziua aia în care te-ai împărtăşit, să nu te tai sau să te accidentezi şi să-ţi curgă sânge, să nu scuipi, să te comporţi ca unul care-L poartă în sine pe Hristos.
- Deci ţine o zi.
- Nu calcula ca evreul. E vorba de atitudinea pe care o ai.
- Hai să vedem şi Mormântul lui David. Am văzut că e la parter.
- Ţi-am spus eu că e pe aici pe undeva. E unul din locurile cele mai respectate din lume. Dacă stai să te gândeşti, pe David îl cinstesc şi evreii, şi creştinii, şi musulmanii.
- Musulmanii, de ce?
- Pentru că e considerat unul dintre profeţi.
Ajungem, prin mai multe încăperi, la sicriul considerat al lui David. Un sarcofag acoperit cu un material purpuriu, pe care sunt scrise texte în evreieşte. Câţiva tineri îmbrăcaţi în negru îngenunchează lângă sarcofag şi rostesc rugăciuni. După câteva minute ieşim fără să facem poze, din respect faţă de locul încărcat de importanţă.
- Ce să-ţi spun despre el? Ţâncul care l-a învins pe Goliat şi a devenit rege peste israeliţi? Regele care a cucerit
- Chiar, multe sunt legate de David!
- După Moise, cred că este cel mai respectat strămoş al israelienilor. Întotdeauna au visat să restabilească regatul lui David şi strălucirea din acele vremuri.
- Mă bucur că am putut ajunge pe aici. Nu-mi vine să cred că păşesc prin locurile astea!
Coborâm în şoseaua din partea sudică, de unde se poate observa biserica Sfântul Petru Gallicantu.
- Ştii de ce-i zice aşa? E locul unde tradiţia spune că se afla palatul lui Caiafa, Marele Preot al Templului din timpul procesului lui Iisus. În momentul în care Iisus era judecat de iudei Petru era afară şi a negat că L-ar cunoaşte.
- Şi conform profeţiei lui Iisus, a cântat cocoşul, iar Petru şi-a dat seama că s-a lepădat de El.
- Biserica aceea e închinată lui Petru şi momentului penibil prin care a trebuit să treacă. Pentru el nu a fost nici primul, nici ultimul dintre ele. Înainte de asta îi spusese într-o zi lui Iisus că dacă tot zice că în Ierusalim va fi omorât, atunci să nu se ducă la Ierusalim. Nu pricepea deloc că Iisus trebuie să împlinească un plan al răscumpărării omenirii. Apoi mai târziu, după ce a fost reprimit în grupul Apostolilor şi a început să activeze ca misionar, s-a arătat reţinut faţă de cei care proveneau dintre celelalte popoare şi a atras aspre critici din partea lui Pavel. Într-un cuvânt, a fost uneori destul de şovăitor.
- De aceea e personajul central în povestea Quo Vadis? Când a văzut persecuţia din Roma a încercat să fugă din oraş, dar pe când ieşea L-a văzut pe Iisus şi i-a zis: “Quo vadis, Domine”? “Unde mergi, Doamne?” “Mă duc să mă răstignesc a doua oară” a fost răspunsul. E un simbol al şovăielii legendare a lui Petru, nu.
- Exact!
Coborâm pe trotuar spre valea Cedron, în afara zidurilor cetăţii, făcând fotografii zidurilor impresionante. În faţă se vede o parte din Muntele Măslinilor, pe care sperăm să-l vizităm mâine.
Intrăm din nou în cetate prin Dung Gate, poarta sudică, apoi urcăm spre Muntele Moria, locul religios cel mai renumit din lume.
- Aici a considerat de cuviinţă Solomon să construiască celebrul Templu atât de mult dorit de israeliţi. Muntele Moria era recunoscut de dinainte ca locul în care Avraam primise poruncă să-l aducă pe fiul său, Isaac, ca jertfă închinată lui Dumnezeu. Testul de credinţă la care a fost supus Avraam a luat sfârşit când Dumnezeu a trimis un înger şi l-a oprit de la omor. Rezultatul a fost că Avraam a primit promisiunea că urmaşii lui se vor înmulţi şi vor stăpâni pământul.
- Dar care e povestea Templului?
- Povestea e foarte lungă. Uite, Zidul Plângerii! Celebrul Zid al Plângerii!
- Vin atâţia să se roage aici! E un loc sfânt.
- E un zid ca oricare altul, baby. Mai mult, a fost construit de Irod cel Mare. Dar plângând la acest zid evreii speră să reclădească pentru ei Ierusalimul în slava şi renumele de care se bucura odată.
- În dreapta merg femeile şi în stânga bărbaţii.
- Da. Se roagă, se închină şi îşi pun bileţelele între pietre.
- Hai, zi-mi povestea Templului cât timp fac poze.
- Păi regele David ar fi vrut să ridice el Templul, dar avea nişte păcate pe suflet şi Dumnezeu i-a spus că doar fiul său va fi vrednic să ridice Casa Domnului.
- Ce păcate avea?
- Eşti foarte curioasă! Îl trimisese pe unul la luptă, un general de-al său, ca să-i ia femeia, pentru că ştia sigur că va muri în luptă. Şi după ce a murit ăla David s-a căsătorit cu femeia, dar n-a fost o idee prea bună înaintea lui Dumnezeu.
- Te cred!
- Oricum, Solomon a construit Templul, în care au fost aşezate obiectele aflate în Cortul Adunării, ştii tu, cel din Shilo. Era atâta aur şi atâta strălucire în Templul acesta încât Solomon devenise vestit în toată lumea.
- Şi cine a distrus Templul?
- Templul lui Solomon a fost distrus de babilonieni, care i-au luat în robie pe israeliţi, conform ameninţărilor lui Dumnezeu. Când s-au întors din robie au primit permisiunea să-l reconstruiască, dar era mai mic şi fără podoabele pe care le avusese de la Solomon. Nici Chivotul nu mai era, nici alte obiecte de preţ, ca să nu mai vorbim de bogăţiile din trecut. Asta se întâmpla prin anul 500 î.Hr. Regele Irod cel Mare, constructorul desăvârşit, şi-a pus în cap să readucă strălucirea lui la imaginea solomonică, aşa că a dublat dimensiunile templului construit de cei întorşi din robie şi l-a îmbogăţit cu tot felul de podoabe. A fost o muncă titanică, de aceea s-au supărat aşa de rău evreii când a spus Iisus: “Dărâmaţi acest Templu şi în trei zile îl voi reclădi”. El se referea la moartea şi învierea Lui.
- Cred că a fost cea mai impresionantă clădire din acele vremuri.
- Baby, dacă mergem tot înainte o să putem intra la un moment dat în dreapta, pe Muntele Templului, la moscheea Al-Aqsa.
- Mă lasă şi pe mine?
- Dacă te porţi frumos…
- Mda…
Ajungem, într-adevăr, la una dintre porţile care duc pe platoul fostului Templu. Suntem controlaţi de poliţia israeliană şi ni se permite apoi să intrăm în spaţiul administrat exclusiv de palestinieni. Pentru 9 USD de persoană putem vizita întreaga zonă, începând cu Domul Stâncii şi terminând cu muzeul.
- De ce-i zice Domul Stâncii?
- Pentru că e construit în jurul unei stânci imense, fostul vârf al muntelui Moria. Pe această stâncă ar fi venit Avraam să-l jertfească pe Isaac, pe această stâncă se aduceau sacrificiile în Templul lui Solomon şi tot de pe această stâncă Mahomed susţinuse că fusese înălţat la cer. Deci un loc important pentru evrei, creştini şi musulmani.
- Ce frumoasă e clădirea! Cupola e din aur?
- Da. Aurul a fost donat de regele Husein al Iordaniei, care a vândut o casă în Londra şi a cumpărat cu banii 80 de kilograme de aur, cantitatea necesară pentru acoperirea domului.
- Incredibil! Şi mozaicul acesta de pe pereţi?
- E adus de la Iznik, ştii tu, fosta Niceea, în timpul sultanului Soliman Magnificul, prin 1500.
- Păcat că nu e mai mare şi mai impunătoare. S-ar fi putut lua la concurs cu multe alte construcţii din lume. Oricum, şi aşa, e splendidă!
Vizităm interiorul, un loc încărcat de energie. Ne imaginăm sacrificiile care s-au adus aici de-a lungul sutelor de ani, luptele şi distrugerile făcute de babilonieni, macedonieni sau romani, ocupaţia cruciaţilor sau victoriile lui Saladdin.
Ieşim apoi şi ne plimbăm puţin pe platoul din faţa Domului, în drum spre moscheea Al-Aqsa. Clădirea spre care ne îndreptăm nu este foarte impresionantă. Nici interiorul nu e unul ieşit din comun. Aceleaşi materiale textile roşii pe jos, coloane din marmură cu capiteluri înflorate şi ferestre cu vitralii.
- A fost construită prin anii 700, după ce arabii cuceriseră Ierusalimul şi descoperiseră locul fostului Templu.
- Dar de ce ţineau să construiască o moscheie pe locul Templului? Nu era un loc lipsit de sfinţenia islamică?
- Tu ai văzut că oriunde s-a putut, musulmanii şi-au marcat teritoriul cu moschei. În mare parte ca să distrugă orice rezistenţă spirituală, care ar fi putut duce la una fizică.
- Mda… Frumoase locuri, oricum. Mi-a plăcut aici.
- Să ştii că nu au fost întotdeauna aşa de liniştite. Nu demult, în urmă cu câţiva ani, aici s-au bătut palestinienii cu poliţia israeliană. Cred că niciodată nu o să se poată înghiţi unii pe alţii.
- Ai văzut şi tu ce indicatoare şi semne restrictive erau la intrare: nu ştiu ce consiliu religios israelian le interzice conaţionalilor să intre pe Muntele Templului, ceilalţi vor să administreze numai ei, evreii visează la al treilea templu…
- Li se interzice să urce pe Muntele Templului pentru că fostul Templu avea mai multe curţi. Şi nu oricine ajungea dintr-o curte în alta. O curte era folosită numai de preoţi, alta aparţinea bărbaţilor evrei, alta femeilor, iar alta celor proveniţi din alte neamuri. Deci pentru evrei a rămas pe mai departe ideea că locul pe care calcă este loc sfânt, chiar dacă în acest moment este ocupat de necredincioşi.
- Hai să ieşim, pentru că soarele va apune în curând. Ce am mai putea vedea azi?
- Ooo! Ar mai fi câte ceva. Hai să mergem. Te mai ţin puterile?
- Mă cam dor picioarele, dar oricum mergem spre hotel, nu?
- O să vezi partea cea mai interesantă din Ierusalim. Sau cel puţin cea care mi se pare mie cea mai interesantă.
Ieşim de pe Muntele Templului prin partea de nord, acolo unde se afla fortăreaţa Antonia.
- Aici era locul garnizoanei romane din oraş. Aici stătea Pilat şi aici a fost adus Iisus, în aşa numitul Pretoriu, unde a devenit obiect de negociere între Pilat şi iudei.
- Deci stai să ne înţelegem: Iisus a fost prins de iudei, nu? A fost dus la marele preot Caiafa şi…?
- Toată noaptea a fost interogat şi bătut la Caiafa, apoi dimineaţa a fost dus la Pilat. Vinerea dimineaţa. Aici a fost acuzat de iudei că s-a autointitulat împărat al iudeilor, o acuzaţie gravă înaintea romanilor. Era vorba de subminarea puterii de stat. Dar din discuţia privată dintre Pilat şi Iisus primul şi-a dat seama că e doar o făcătură şi a vrut să-l elibereze pe inculpat. Intenţiile lui au fost repede observate de iudeii adunaţi aici, care i-au strigat lui Pilat că dacă îl eliberează se face trădător faţă de împărat, pentru că eliberează un duşman al Cezarului. Nu era foarte plăcut să ştii că tu, ca procurator, poţi fi acuzat de trădare faţă de împărat şi şantajul iudeilor a ţinut. Nici ultima încercare a lui Pilat nu a mers: pentru că iudeii sărbătoreau Paştile, adică amintirea eliberării din Egipt, Pilat a propus eliberarea unui deţinut. Se gândea la Iisus, dar preoţii erau atât de disperaţi să scape de acesta încât l-au ales fără nici o şovăială pe tâlharul Baraba. Dacă a văzut că nu merge şi se află în pragul unei revolte populare, Pilat a acceptat cererea iudeilor, a poruncit ca Iisus să fie bătut – că doar nu-l condamni pur şi simplu şi gata – apoi a decis răstignirea Lui. Totul s-a făcut la cererea iudeilor, după ideile iudeilor, de unde se vede că Pilat nu voia să se confrunte cu o revoltă la Ierusalim.
- Deci a fost un proces fals, cu acuzaţii false şi multă ură la adresa lui Iisus.
- La ce altceva să te aştepţi de la nişte oameni care încercau de mai demult să-L prindă, indiferent cum?
- Şi de aici unde a plecat?
- Păi după ce a fost trimis la regele Irod, apoi adus din nou la Pilat, apoi bătut şi condamnat, i s-a pus crucea în spate şi trimis în afara zidurilor cetăţii, pe dealul Golgota. Golgota se traduce prin “Locul Căpăţânii”, pentru că dealul semăna cu un cap de om. Calea urmată de Iisus până acolo a fost numită Via Dolorosa şi a început să fie folosită într-un ceremonial de prin secoul VIII, în care credincioşii veneau de pe Muntele Măslinilor, prin grădina Ghetsimani, treceau pe la Pretoriu şi mergeau spre Golgota. Pelerinajul acesta e făcut în special atunci, în Săptămâna Mare.
- Hai să mergem şi noi pe Via Dolorosa. Uite, scrie pe perete! Via Dolorosa!
- Calea e împărţită în mai multe “staţii”, cum le numesc catolicii, adică opriri, locuri în care Iisus s-ar fi oprit pe parcursul drumului. Fiecare loc are o semnificaţie aparte. Sunt nouă staţii, plus alte cinci în interiorul bisericii de pe Golgota. Prima dintre ele e aici, pe locul în care Iisus a fost judecat şi condamnat la moarte.
- Ce interesante sunt străduţele astea! Îmi place cum sunt pavate, se vede că s-a umblat mult pe pietrele astea. Strălucesc de tocite ce sunt!
- Vezi arcul din faţă, cel care trece peste străduţă? Acolo este staţia a II-a. Locul în care Iisus a fost bătut şi în care Pilat le-a spus iudeilor: “Iată Omul”. Niciodată n-a reuşit cineva să descopere ce-a vrut să spună Pilat cu asta. Ar fi putut fi o ironie.
- Adică să se fi referit la Iisus ca la un amărât lipsit de demnitate? Ceva în genul: “Iată ce poate deveni omul”?
- Da. Sau pur şi simplu a spus-o în sensul: “Iată-vă omul, iată-vă împăratul!” Cred că mai degrabă e vorba de sensul acesta, pentru că atunci când a spus asta Pilat a fost întâmpinat cu strigăte de ură şi huiduieli şi i s-a cerut să-l răstignească pe Iisus.
Coborâm pe străduţa pavată, flancată de zidurile înalte ale clădirilor şi ajungem la staţia a III-a.
- Trebuie să te uiţi foarte atent pe ziduri ca să descoperi staţiile.
- Ne aflăm în cartierul arab, baby. Pe ăştia nu-i doare capul de Via Dolorosa decât dacă e o modalitate de a scoate ceva bani.
Următoarele trei staţii sunt foarte apropiate una de alta.
- În cea de a III-a se spune că Iisus ar fi căzut pentru prima dată de când a început să ducă crucea. Aici, mai jos, se află a IV-a, în care a întâlnit-o pe mama Lui, iar mai încolo, la a V-a, un tip ce se afla în trecere, Simon din Cirene, a fost obligat să îl ajute să care crucea.
- Ai observat că peste tot unde sunt staţiile astea se află câte o biserică sau o capelă?
- Da, sunt locuri foarte cinstite de creştini, de secole întregi.
- Dar nu-mi plac vânzătorii ăştia ce ocupă toată străduţa cu tarabele lor. Parcă ai fi în bazar.
- Mănâncă şi ei o pâine.
La staţia a VI-a este amintită întâlnirea dintre Iisus şi Veronica, femeia care i-ar fi şters faţa cu vălul ei şi ar fi păstrat apoi materialul cu urmele chipului lui Iisus.
- Episodul mahramei Veronicăi nu e menţionat în Biblie. Este foarte posibil să fie doar o legendă. Povestea Veronicăi e foarte complexă.
- E un personaj imaginar?
- În Biblie este amintită o femeie care s-a apropiat de Iisus în timp ce Acesta era strâmtorat de mulţime şi s-a atins de el cu gând să se vindece. Ulterior tradiţia i-a atribuit numele de Berenice şi s-a spus despre ea că ar fi şters faţa lui Iisus pe Via Dolorosa. Foarte mulţi văd în momentul acesta cu chipul de pe văl o copie a altui episod legendar, cel în care Iisus i-ar fi trimis regelui Abgar al Edessei o pânză cu reprezentarea chipului Său. Pânza lui Abgar, numită de greci Mandylion, ar fi fost astfel primul chip al lui Iisus Hristos, un chip nepictat de mâna omenească. Unii au spus că numele de Veronica, un derivat de la Berenice, ar fi de fapt un cuvânt format din doi termeni, unul latin şi altul grec: “vera”-“ikon”, care înseamnă “chip adevărat”, “icoană adevărată”. Deci “adevăratul chip al lui Iisus”.
- Foarte complicate treburile cu tradiţia asta.
- Povestea merge şi mai departe. Există în lume câteva locuri care clamează deţinerea acestui chip, unul fiind Vaticanul, altul Viena, iar altele prin Spania şi Italia.
- Şi Giulgiul din Torino?
- Nu, acela e altceva. Acela ar fi fost materialul în care ar fi fost învelit Hristos după ce a murit şi a fost coborât de pe Cruce. Vălurile cu chipul lui Iisus sunt mai mici, pătrate şi au doar chipul Său pe ele.
- Mi-e greu să cred că s-ar fi putut păstra o asemenea relicvă. Ca şi în cazul cuielor sau coroanei de spini de la
- Nici eu nu cred că vreuna din aceste pânze este originală. Cea de la Vatican pare mai apropiată, pentru că nu redă imaginea exactă a feţei, chiar ochii deschişi, ci doar o formă a unei feţe. Însă celelalte sunt de-a dreptul scandaloase prin mulţimea de detalii pe care o simplă ştergere a feţei nu le-ar fi putut oferi. Mă face să râd această stângăcie şi să mă gândesc la un episod din Forrest Gump, în care personajul principal alerga şi cineva i-a oferit un prosop pe care a rămas ulterior chipul său.
- Ce s-a întâmplat la staţia a VII-a? întreabă Malina, în timp ce ne apropiem de locul cu pricina.
- Aici a căzut Iisus pentru a doua oară.
- Dacă îmi aduc bine aminte, Mel Gibson a stat foarte mult pe aceste momente, drumul spre răstignire şi staţiile în care s-a întâmplat câte ceva.
- Mel Gibson e un catolic conservator. Era de înţeles că se va opri asupra detaliilor. A făcut un film foarte bine realizat, într-un profund spirit catolic. Fără multe chestii romantice, fără pioşenii ieftine, fără treacă-meargă.
- A fost, totuşi, înspăimântător, babe. Prea sângeros. Prea violent.
- Tocmai ce-ţi spun. Cum crezi că L-au bătut? Frumos? Gentil? Plăcut? De ochii iudeilor? Sau când i-au bătut cuie în mâini…?
- Nu cred că a fost uşor, dar parcă filmul lui Mel Gibson este şi mai violent decât ar fi putut fi realitatea.
- Adevărul e că nu prea ştim cum a fost realitatea, dar a fost realitate. Tocmai în asta constă originalitatea şi autenticitatea. Iisus nu e doar Fiul lui Dumnezeu care pătimeşte aşa, de văzul lumii, se face că-L doare doar ca să împlinească nişte profeţii şi să iasă biruitor în lupta cu diavolul. Nu e Fiul care îi face cu ochiul Tatălui de pe cruce, spunând: “Lasă, că ştim noi, asta e doar aşa, ca să se împlinească Scriptura. După ce mă răstignesc mă pun ăştia în groapă şi înviez”. Iisus chiar a trebuit să sufere, la modul cel mai autentic, odată pentru totdeauna, de unul singur pentru toţi, într-o suferinţă şi ascultare care să dărâme tot ce a clădit diavolul prin neascultare de la facerea lumii încoace. Iar pe diavol nu-l poţi fenta cu chinuri teatrale, regizate. Ori, ori! Ori îl învingi printr-un sacrificiu suprem, ori îl laşi să-şi întindă stăpânirea peste întreaga omenire.
- Dar atunci de ce nu s-a terminat totul odată cu Învierea lui Iisus? Diavolul a fost învins, omenirea a obţinut posibilitatea să se mântuiască, gata! Suntem toţi ai lui Dumnezeu, Iisus ne-a salvat de diavol.
- Aceasta e esenţa planului lui Dumnezeu. Adam a căzut, a fost blestemat, a intrat în umbra blestemului şi a morţii, fără posibilitatea de a se salva vreodată de unul singur. Mesia a venit, a rupt blestemul prin supunerea faţă de Dumnezeu până la moarte şi a scos omenirea de sub influenţa blestemului. Oamenii mor în continuare, în virtutea unei obişnuinţe fizice iniţiale, dacă vrei adamice, care a uitat cum e să trăieşti mult, chiar veşnic. Dar de la învierea lui Iisus lumea nu mai moare în blestem, ci în împăcare cu Dumnezeu. Nu mai moare ca să se ducă direct în iad, fără nici o tocmeală, ci moare în speranţa întâlnirii cu Dumnezeu şi a vieţii eterne alături de El. E o diferenţă enormă.
- Nu cred că vreun alt om ar fi putut face ce a făcut Iisus.
- Eu zic că oricine ar fi putut face, şi în acelaşi timp nimeni n-ar fi putut face. Oricine ar fi putut fi Fiul lui Dumnezeu, nu neapărat un Iisus din Nazaret. Putea să se nască în Italia sau în
- Am ajuns la staţia a VIII-a!
- E unul din puţinele episoade amintite în evanghelii. Iisus s-a oprit şi le-a încurajat pe femeile care-L plângeau, spunându-le să nu-L plângă pe El, ci să se plângă pe ele şi pe copiii lor. A folosit atunci o metaforă care mi se pare extraordinară: “Dacă (iudeii) au făcut aşa cu lemnul verde, ce va fi cu cel uscat”? Dacă s-au comportat aşa cu Mesia, cum se vor comporta cu toţi ceilalţi?
- Puteau să creadă şi ei! spune Malina supărată. La urma urmei a crezut o lume întreagă în El, fără să fi auzit până atunci de Dumnezeul evreilor.
- Poate tocmai orgoliul lor de popor ales nu i-a lăsat să vadă în “vagabondul ăsta” din Nazaret pe adevăratul Mesia. Oricum, au fost şi dintre ei care s-au arătat gata să-L urmeze, chiar şi dintre cei luminaţi.
- Babe, e ora 19.00. Mai mergem?
- Am ajuns la staţia a IX-a. Aici se termină drumul. Pe sub bolta aceea se intră la biserica Anastasis, adică locul unde a fost răstignit şi îngropat şi unde a înviat Iisus. Eu zic să mergem să vizităm şi biserica, pentru că mai avem la dispoziţie o oră, apoi ne oprim şi ne îndreptăm spre hotel. Acesta e locul cel mai important din lumea întreagă pentru creştini, aşa că merită.
- Să ne grăbim, până nu se închide.
Intrăm într-o curte interioară pavată, în care se află mulţi turişti. În faţă se află calea de acces în biserica Sfântului Mormânt, cu una dintre intrări zidită. În câteva momente suntem înăuntru şi urcăm pe câteva scări din piatră, la dreapta, în capela ortodoxă în care se găseşte stânca Golgotei. E un locaş mic, extraordinar de frumos, cu stânca albă, puternic luminată, vizibilă prin sticlă în spatele Sfintei Mese pe care se săvârşeşte Liturghia. Sub masă, într-o groapă săpată în piatră, este locul în care ar fi fost înfiptă Crucea lui Iisus. Deasupra ard numeroase candele care lasă să se vadă strălucind crucea mare a Mântuitorului, aflată dincolo de altar.
Revenim în biserică, unde vedem Piatra Ungerii, un fel de piatră funerară de culoare roşiatică pe care ar fi fost aşezat trupul lui Iisus după ce a fost luat de pe cruce şi uns cu miresme de înmormântare. Şi aici, ca în capela Golgotei, sunt câteva candele a căror lumină e întreţinută de călugări.
În partea de vest a locaşului întâlnim capela Mormântului Domnului, aflată sub marea rotondă a bisericii. Intrăm şi noi după alţi pelerini şi ne închinăm locului în care s-a aflat aşezat trupul lui Iisus. Înăuntru se află lespedea pe care a fost pus trupul şi multe candele şi lumânări aprinse. Nu putem sta mult, pentru că în urma noastră intră alţi pelerini nerăbdători, aşa că în câteva momente suntem din nou în biserică.
- Ai văzut interiorul? E locul în care se aprinde lumina sfântă, în Sâmbăta Mare.
- E incredibil, babe! Incredibil! Nu-mi vine să cred că sunt aici! Sunt aşa de emoţionată!
- Locul acesta, nava bisericii, face parte din ceea ce se numeşte Biserica Anastasis sau Biserica Învierii. E biserica folosită exclusiv de grecii ortodocşi, iar franciscanii, sirienii, copţii sau armenii au alte altare în jur. Aici a construit împărăteasa Elena biserica închinată Învierii lui Iisus, o construcţie care a dispărut în 1009, din ordinul unui calif, dar a fost refăcută în arhitectura actuală de cruciaţi.
- De ce e aşezat sfeşnicul acela mare în mijlocul bisericii?
- Acela e un omphalos, adică un obiect care marchează centrul pământului. Potrivit tradiţiei evreieşti, dar şi creştine medievale, Ierusalimul este centrul pământului. Aici, în Biserica Învierii, creştinii consideră că se află centrul spiritual al pământului.
Ne îndreptăm spre latura de est a bisericii şi coborâm mai multe trepte spre capela Sfânta Elena. Din capelă se coboară alte scări spre o peşteră în care au fost descoperite cele trei cruci atunci când împărăteasa Elena venise în
- Babe, îţi aduci aminte când îmi vorbeai despre descoperirea Crucii la
După ce ne închinăm şi aici ne întoarcem sus. Scurta noastră vizită se încheie în momentul în care se face ora 20.00 şi se aude un clopot ce dă semnalul închiderii porţilor. Vizitatorii sunt îndemnaţi să iasă, cu excepţia celor care vor să rămână de veghe peste noapte şi care vor fi închişi aici, alături de călugării confesiunilor care au în grijă administrarea Sfântului Mormânt. Ieşim din biserică, ne mai oprim puţin în curte, apoi ne îndreptăm spre hotel, înfometaţi, obosiţi, dar entuziasmaţi de tot ceea ce am văzut.
- Babe, a fost extraordinar! Nu ştiu când am mai fost atât de emoţionată. Nu pentru că aş fi văzut ceva surprinzător. E o biserică foarte încărcată cu candele, cu mulţi turişti şi pelerini şi atâta tot. Dar cred că e vorba de trecut.
- Te cred! Te cuprinde fiorul când te gândeşti că te afli în locul în care Iisus Hristos a făcut atâtea pentru omenire. Într-un loc în care s-au petrecut evenimente cunoscute în toată lumea.
- A fost o zi superbă! N-am crezut că o să vizităm atâtea!
- Îmi pare rău că nu am apucat să-ţi spun mai multe despre fiecare loc şi îmi pare rău că nu ştiu detalii despre tot ceea ce am vizitat. Ar mai fi atâtea de spus!
- Tot nu sunt în clar cum e treaba cu lumina aceea. E chiar un miracol?
- Să ştii că s-a făcut foarte puţină publicitate fenomenului, deşi se întâmplă de sute de ani. Există date despre acest miracol care se petrecea în primul mileniu creştin, dar prima atestare documentară apare abia în 1006, când un pelerin a relatat cum vine lumina şi se aprind candelele şi credincioşii primesc lumina de la patriarh. La un momendat a existat un schimb forţat de confesiuni, adică au intrat catolicii să primească lumina, dar minunea nu s-a petrecut şi s-a lăsat cu revoltă în oraş. De aceea venirea luminii, an de an, cu ocazia Paştilor ortodocşilor, reprezintă unul dintre cele mai mari miracole ale creştinismului răsăritean şi o dovadă a autenticităţii sale.
- Se spune că nu arde timp de câteva minute.
- Vine ca un fulger, aprinde vata presărată pe lespedea mormântului şi într-adevăr este luminoasă, dar nu te arde timp de câteva minute. Când patriarhul iese cu mănunchiul de lumânări aprinse se aprind şi cele şase candele aflate pe pereţii din preajma mormântului, tot singure.
- Cred că va trebui să venim odată special pentru acest eveniment.
- Nu ştiu dacă e recomandabil. Există adesea probleme între reprezentanţii confesiunilor creştine de la Sfântul Mormânt. Se ceartă din nimic, din motive puerile, având ca substrat vrăjmăşia îndelungată dintre confesiuni. Nu ştiu dacă ai remarcat, la una dintre ferestrele bisericii, dacă te uiţi din curte, se află o scară din lemn. Scara aceea a fost pusă de cineva în urmă cu sute de ani. La întâmplare, probabil. Dar nimeni nu a mai luat-o de acolo, iar la un moment dat a mişca scara aceea a început să reprezinte un adevărat gest blasfemiator. La fel se întâmplă cu subiectul legat de spălarea geamurilor bisericii sau cu o
- Incredibil! Nu poate fi adevărat! Îţi baţi joc de mine.
- Nu, baby, e adevărat. Pe cât sunt de riguroşi cu cele sfinte, pe atât de lipsiţi de raţiune par cu cele lumeşti.
- Poate fac asta tocmai din cauza rigurozităţii. Poate vor să demonstreze lumii şi celorlalte confesiuni creştine că ei, adică membrii uneia dintre confesiuni, sunt mai buni decât ceilalţi, sunt cei “adevăraţi”.
- Da, ai dreptate. E posibilă şi explicaţia aceasta.
În timp ce discutăm ieşim pe poarta
vam puat din poze si va spun ca sunteti extraordinarii, mai postatii si altele ca sunt forte faine
RăspundețiȘtergere