- Bună dimineaţa, baby! Cum ai dormit?
- Ah, am dormit ca scăldată! Dar încă mă mai dor picioarele după ziua de ieri.
- Lasă, azi o să fim din nou pe biciclete.
- Plecăm din Ierusalim? Deja?
- Nu, încă nu. Mergem să vizităm şi partea de est, Muntele Măslinilor şi Ghetsimani, dar după aceea plecăm spre sud.
- Mi-ar fi plăcut să mai stăm pe aici, dar dacă-mi promiţi că vedem tot ce se poate vedea, atunci plecăm mai departe.
- Promit. Nici eu n-aş vrea să plec dacă nu am văzut totul. Doar n-am venit degeaba până aici!
După ce servim cafeaua pregătim echipamentul şi plecăm spre zidul de nord al cetăţii, oprindu-ne doar în dreptul porţii Damasc, unde se află Mormântul din Grădină. E vorba de un deal înconjurat de copaci, cu un mormânt la bază, ansamblu care a dat frâu liber imaginaţiei unora până la a spune că de fapt acela ar fi mormântul lui Iisus.
- Dar ce dovezi sunt pentru una sau cealaltă dintre locaţii? întreabă Malina.
- Baby, Mormântul Domnului, situat acolo unde e astăzi biserica Învierii, a fost considerat întotdeauna locul în care s-au petrecut evenimentele. Documentele istorice spun că împăratul
- Deci locul acesta a rămas doar simplu obiectiv turistic.
- Nu neapărat. Confesiunile protestante, cele care refuză să intre la biserica Învierii din cauze lesne de înţeles, au ales acest loc pentru a clama aşa zisa autenticitate a mormântului. Protestanţii, în special anglicanii, vin aici şi se închină în ideea că acesta e mormântul lui Iisus. Ceva în genul: “Nu mă duc să mă închin cu voi la biserica Învierii, dar în schimb îmi fac eu propriul loc şi mai şi pretind că e autentic”.
Facem câteva fotografii dealului, intrăm la mormânt în urma unor turişti germani, apoi ne continuăm drumul. Din dreptul porţii lui Irod se vede Muntele Scopus în stânga şi Muntele Măslinilor în dreapta.
- Vezi colina aceea din stânga? A fost folosită întotdeauna de asediatori ca să privească în oraş şi să pregătească atacul asupra cetăţii. Au folosit-o romanii în 66, apoi cruciaţii. A fost un obiectiv important şi în războiul dintre israelieni şi palestinieni.
- Şi acum a cui e?
- Cred că e a israelienilor. Doar n-or să lase o aşa mândreţe de obiectiv strategic pe mâna duşmanului, chiar dacă se află pe teritoriul palestinian.
- Şi în dreapta e Muntele Măslinilor? Ce vedem acolo?
- Acolo e locul din care Iisus S-a Înălţat la Cer.
Trecem Valea Chedron şi urcăm pe munte, ajungând la biserica Înălţării. E un locaş mic, cât o chilie, în care se află aşa-zisa urmă a lui Iisus. O adâncitură dintr-o stâncă este considerată urma piciorului Domnului care s-ar fi impregnat în momentul înălţării. După ce ne închinăm şi aici ieşim în curtea destul de încăpătoare şi facem fotografii Ierusalimului, care se desfăşoară înaintea ochilor noştri într-o impresionantă panoramă.
Foarte aproape se află biserica “Pater noster”, administrată de surorile carmelite.
- De ce-i zice “Pater noster”? Înseamnă “Tatăl nostru”, nu?
- E legată de rugăciunea pe care au învăţat-o ucenicii de la Iisus. Într-o zi unul dintre ei l-a rugat să îi înveţe cum să se roage şi Iisus le-a lăsat rugăciunea “Tatăl nostru”.
- Ce frumoasă e biserica! Îmi plac mozaicurile astea vii.
Intrăm în biserică, apoi aruncăm o privire în curtea interioară, o adevărată oază crescută pe dealul stâncos. În jur au apărut deja foarte mulţi turişti, majoritatea din Apus, înarmaţi cu aparate foto. Căldura începe să-şi facă simţită prezenţa, aşa că plecăm spre Ghetsimani, dornici să descoperim locuri umbroase sau bătaia vântului în rama ochelarilor de soare.
Coborâm la biserica Mariei Magdalena, un locaş ortodox al Patriarhiei Ruse care străluceşte printre pomii din Ghetsimani. Biserica este construită într-un pur stil rusesc, cu turlele aurite, semănând cu un sfeşnic cu lumânări aprinse. Nu ne oprim decât pentru a face câteva fotografii, apoi ajungem la Biserica Naţiunilor, un locaş romano-catolic destul de întunecos în interior, dar cu picturi foarte frumoase.
- Acesta este locul în care s-ar fi rugat Iisus, în grădina Ghetsimani, în noaptea în care a fost prins.
- E destul de aproape de Muntele Sion, acolo unde am văzut foişorul Cinei. Dacă te uiţi de aici, se şi vede zona. Cred că le-a luat doar 10 minute să ajungă până aici.
- De aici L-au dus tot în sudul cetăţii, la casa lui Caiafa.
- E frumoasă grădina Ghetsimani. E mai mult o livadă părăsită decât o grădină.
- Imaginează-ţi prin câte a trecut de-a lungul secolelor, de câte ori a fost călcată în picioare de popoarele care au vrut să cucerească Ierusalimul!
- Bănuiesc că şi bisericile de aici au fost distruse.
- Tot ce s-a construit până în 614 a fost distrus de perşi.
- Păcat. Mi-ar fi plăcut să văd cum arătau locaşurile construite de împărăteasa Elena sau de alţii de după ea.
La câţiva metri mai jos se află Mormântul Maicii Domnului, într-un ansamblu religios care mai cuprinde mormintele părinţilor Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana şi al Dreptului Iosif.
- Moaştele Fecioarei Maria unde sunt acum? La
- Nu, baby. Tradiţia şi scrierile creştine spun că după ce s-a întors de la Efes Maria a murit aici, în grădina Ghetsimani. Trupul i-a fost înmormântat de Apostoli, dar la câteva zile a sosit la Ierusalim şi Toma, care venea tocmai din India şi a cerut să se redeschidă mormântul pentru a o vedea pentru ultima dată. Apostolii au observat atunci că trupul dispăruse şi au emis ideea că Maica Domnului a fost ridicată cu trupul la cer, ca Ilie, de exemplu. Romano-Catolicii au mers mai departe şi au spus că Fecioara Maria nici nu a cunoscut de fapt experienţa morţii şi a fost luată la cer fără să fi murit, un eveniment care nu e menţionat nici măcar de către tradiţie, deci nu are nici o bază.
- Maria e foarte cinstită în Apus.
- Da, au un cult deosebit destinat Fecioarei Maria, în mare parte provenit din atitudinea cavalerească medievală faţă de femei. În timp Maria a fost privită ca fiind cea mai importantă persoană din întreaga creştinătate. Ceea ce şi este.
- Babe, aici scrie că în direcţia aceea se află peştera Ghetsimani. Hai să vedem ce e acolo.
Ajungem la o peşteră despre care se spune că i-ar fi adăpostit pe ucenici în noaptea în care Iisus a venit să se roage pentru ultima dată în Ghetsimani. Este o încăpere destul de largă, de vreo 15 metri lungime şi 10 lăţime, cu mai multe altare, probabil pentru fiecare confesiune creştină. Ne închinăm şi apreciem răcoarea peşterii, apoi ieşim ca să rulăm spre sud, prin Valea Chedron.
- Vezi zidul acesta din dreapta?
- Ca la
- Ai zis foarte bine. De fapt Constantinopolul s-a luat după prototipul de aici, pentru că evreii au construit prima dată Poarta Aurită, cea prin care avea să intre Mesia la sfârşitul lumii, dar cum zidul Ierusalimului a fost distrus de mai multe ori, această poartă a fost construită în timpul împăratului bizantin Justinian, deci prin secolul VI.
- Şi de ce e zidită? Se tem să nu vină Mesia? râde Malina.
- Turcii au zidit-o, prin 1500, de teamă să nu vină Mesia. Tot musulmanii au înfiinţat aici un cimitir, cu gândul că profetul Ilie, care se spune că va premerge venirea lui Mesia, să nu poată trece prin cimitir, în virtutea calităţii lui de kohen sau preot evreu.
- Babe, cu cât înaintăm mai mult în lume cu atât mai mult îmi dau seama de nebunia care ne caracterizează ca oameni. Întâlneşti idei de-ţi vine să-ţi iei câmpii! Ceea ce-mi spui acum nu e nici prima şi nici ultima idee trăznită, dar mă amuză teribil când văd că un întreg oraş, o întreagă
- Dar ştii ce e mai interesant? Că logica şi bunul simţ pot fi adesea biruite de aceste credinţe care se dezvoltă şi capătă autenticitate odată cu trecerea timpului, ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte.
- Vezi cum se nasc credinţele şi ideile religioase? Tremură frunza şi omul îşi face un zeu.
- Mda. Să zicem că nu atentezi la ideile religioase ale umanităţii.
- Nu ale umanităţii. Sunt doar sătulă de pretinsele adevăruri istorice sau religioase împrăştiate prin lume. Şi încă n-am văzut lumea! Încep să înţeleg societatea capitalistă care L-a exilat pe Dumnezeu şi îşi vede de treabă în afaceri. Deşi nici asta nu poate fi numită viaţă.
- Hai să-ţi arăt altceva până te războieşti cu zeii. Vezi mormântul acesta de aici? Este considerat mormântul lui Abesalom. E doar un mausoleu, nici nu se ştie sigur dacă e chiar al lui, dar oricum în Vechiul Testament se spune că în această vale şi-a ridicat un mormânt.
- Cine a fost Abesalom?
- Povestea lui mi s-a părut întotdeauna foarte înduioşătoare. Una dintre cele mai frumoase poveşti din Biblie. Abesalom a fost fiul regelui David. Unul dintre mulţii copii ai regelui, dar foarte iubit de tatăl său. Era perioada în care David câştigase tronul, îşi învinsese duşmanii şi strălucea în toate cele. Abesalom, ajuns la majorat, şi-a dorit tronul şi făcea tot posibilul să îl îndepărteze pe tatăl său, atrăgându-şi dragostea poporului prin fel şi fel de tertipuri. S-a ajuns la război, dar generalii nu l-au lăsat pe David să participe la luptă, aceştia spunând că regele e prea preţios pentru ei. Aşa că bătrânul David i-a trimis pe ostaşi să lupte cu armata lui Abesalom, dar le-a poruncit să-l prindă viu pe fiul său, cu gândul că îl va putea îndrepta. Oştile lui David i-au biruit pe susţinătorii lui Abesalom, iar acesta din urmă a fost nevoit să fugă. Fugea călare printr-o pădure când părul lui lung s-a încâlcit în crengile unui copac şi a rămas aşa, spânzurat de copac. Urmăritorii l-au ajuns şi unul dintre generalii lui David i-a înfipt trei săgeţi în inimă, ca pedeapsă pentru că se ridicase împotriva tatălui său. Şi acum imaginează-ţi momentul: spune Vechiul Testament că David stătea pe zidul cetăţii şi se tot uita după vreun mesager. Când a văzut că vine cineva a zis: “Neapărat trebuie să fie o veste bună!” Pentru el vestea bună era că Abesalom trăieşte, indiferent ce se întâmplase cu oastea. Când a auzit însă ce s-a întâmplat a fost distrus. Se spune că se plimba pe zidul cetăţii şi plângea şi murmura: “Abesalom, fiul meu… fiul meu, Abesalom…” Şi când l-au văzut oamenii cât e de distrus nu s-au mai bucurat că oastea se întorcea învingătoare, ci tăceau cu toţii, ca şi cum ar fi venit de la vreo luptă în care fuseseră bătuţi.
- Chiar că e o poveste înduioşătoare…
- Generalii lui David s-au cam supărat pe rege. I-au spus: “Niciodată nu ne-ai făcut atâta ruşine ca acum, când plângi după duşmanul tău şi jeleşti în timp ce oastea e învingătoare”. Regele îşi plângea însă copilul, pentru că indiferent cum era, era copilul său.
- Mda.. Tristă poveste! Dar ce e cu celălalt mausoleul? Alt mormânt?
- Mormântul profetului Zaharia. L-au ucis evreii, din ordinul regelui, în curtea Templului, pentru că profetul îi critica mereu. Iisus s-a referit odată la acest asasinat, într-o discuţie cu iudeii. Le-a zis ceva de genul: “Nu-mi vindeţi braşoave, că vă ştiu. Părinţii voştri l-au ucis pe Zaharia în Templu, iar voi îmi daţi lecţii de morală?”
- Ce chestie! Dar de ce i-au mai clădit un astfel de mausoleu dacă tot l-au ucis?
- Poate şi-au dat seama ce au făcut. Tot Iisus îi critica pentru faptul că işi ucid profeţii, apoi le înalţă morminte minunate. Ironia soartei!
Coborâm la scăldătoarea Siloam, un loc exotic format dintr-un bazin mic, îngrădit de zidurile înalte ale construcţiilor înconjurătoare.
- E locul în care veneau bolnavii să se spele. Într-un episod din evanghelii şi Iisus l-a trimis pe un orb la Siloam şi după ce acela s-a spălat a văzut din nou, spre nemulţumirea mai marilor evrei, care voiau să-L prindă pe Iisus.
- E frumos aici. Bănuiesc că era un bazin important.
- Foarte important. Apa care ajungea aici trecea întâi prin cetatea lui David, perimetrul capitalei din Vechiul Testament, fiind un suport principal în alimentarea cu apă a Ierusalimului vechi. În timpul lui Iisus, când cetatea era mult mai mare, Siloam era încă un bazin important.
După ce ieşim în şosea ne îndreptăm spre ultimul obiectiv al Ierusalimului, aflat la câţiva metri mai spre vest: mormântul lui Oskar Schindler.
- A fost fain filmul, babe, dar destul de întunecat. Înfiorător. Nu poţi să-l vezi a doua oară.
- Eu l-am văzut şi a doua oară. Îmi place momentul acela în care îl pune pe contabil să adauge mereu şi mereu nume pe listă.
- Cât e adevărat din toată povestea aceasta a lui Schindler?
-
- În orice caz, nu mulţi se pot lăuda că au salvat atâţia oameni, într-un moment aşa de greu!
- Ştii, exista o tradiţie evreiască: părinţii îşi aduceau copiii la mormântul lui Abesalom să arunce cu pietre, ca semn reprobator faţă de purtarea fiului faţă de tată. Aici, la mormântul lui Schindler, evreii aşează pietre pe lespede, în semn de respect.
Urcuşul spre mormântul patronului german este destul de greu. Am ales să lăsăm bicicletele jos, pentru că oricum va trebui să ne întoarcem în şosea. De pe deal se vede toată valea Hinom, locul despre care nu se vorbea în Ierusalim.
- I se mai zice şi Valea Gheenei. Aici se aruncau gunoaiele cetăţii, care ardeau necontenit. De aceea atunci când vorbea despre iad, Iisus se referea la Gheena, spunând că şi acolo, în iad, focul nu se stinge şi viermele nu doarme.
- Ah! Scârbos şi înfricoşător!
- Tot pe aici stăteau bolnavii de lepră, cei care trebuiau să locuiască în afara cetăţii şi care se hrăneau din ce găseau prin zonă.
- Gata, am ajuns la mormânt, schimbă Malina subiectul.
Stăm câteva momente în linişte, mai mult pentru a ne trage sufletul decât ca să ne reculegem, facem nişte poze şi revenim la biciclete.
- Unde mergem de aici? Gata? Plecăm din Ierusalim?
- Gata, baby. Plecăm spre sud-est, ca să vedem Betania.
Trecem pe la sud de satul Silwan şi într-o jumătate de oră ajungem în satul Abu-Dis, localitatea situală pe vechiul sit al Betaniei. Ceea ce ne este dat să vedem aici este imposibil de redat în cuvinte! Un zid imens, înalt de vreo 15 metri, format din blocuri de beton, taie satul în două, venind dinspre nord spre sud pe o lungime de câţiva kilometri. Simpla lui vedere îţi provoacă dezgust. E semnul prieteniei dintre israelieni şi palestinieni. Ultimii trebuie să treacă prin crăpăturile lăsate între câteva blocuri din beton, dar numai pe jos se poate face acest lucru. Restul, cei cu maşini, trec pe la un punct de control israelian.
Scârboşenia de zid ne face să uităm de toate lucrurile frumoase văzute în
- Trebuie să trecem dincolo? întreabă Malina îngrijorată.
- Doar dacă vrei. Dacă nu, ne întoarcem.
- Nu-mi sună bine zidul ăsta.
- Hai să-i întrebăm pe soldaţii israelieni. Să vedem ce părere au.
Intrăm în conversaţie cu doi militari tineri, care ne spun că nu sunt probleme pentru turişti de cealaltă parte a zidului, dar e vorba de turiştii cu autocare. Suntem sfătuiţi să nu ne implicăm în discuţii cu palestinienii şi să ne oprim doar în localităţi importante din punct de vedere turistic.
În cele din urmă trecem, deşi avem serioase rezerve. Din păcate acesta este drumul cel mai scurt şi mai accesibil spre locurile pe care vrem să le vedem în continuare.
Dincolo de zid se întinde din nou lumea arabă, asemănătoare satelor pe care le-am lăsat în urmă săptămâna trecută. Mă cuprinde fiorul numai la amintirea episodului din
Urmărind câteva autocare, ajungem repede la mormântul lui Lazăr, cel ce a fost înviat din morţi de Iisus. Vizităm interiorul mormântului, asemănător celui văzut în partea de nord a Ierusalimului, apoi servim câte un suc afară, pe platou.
- Aceasta a fost singura înviere făcută de Iisus?
- Nu. A mai înviat o tânără, pe fiica unui rabin. Dar aici minunea a fost mare, pentru că asistau la ea foarte mulţi iudei, unii duşmani ai Lui. Deşi ştia din timp că Lazăr va muri, Iisus a aşteptat până când s-a petrecut totul, pentru a le arăta celor prezenţi cine este. Iar când a sosit aici a lăcrimat pentru prietenul său, Lazăr. Se ştiau de mai demult, Iisus chiar poposise cel puţin o dată în casa acestuia şi a surorilor lui, Marta şi Maria.
- Şi l-a strigat pe Lazăr şi acesta a înviat. Am văzut filmul.
- Dacă te referi la film, atunci ai văzut ceva interesant acolo: Lazăr era înfăşurat din cap până în picioare cu fâşiile acelea din pânză, caracteristice înmormântărilor orientale. Nu putea umbla de unul singur. Abia după ce apare la intrarea mormântului Iisus le spune celor de faţă să-l dezlege, să-l lase să umble şi să-i dea de mâncare. E un element important în toată această minune. Semn că nu era nimic regizat, nimic fals. Una din surorile lui Lazăr, când Iisus poruncise să deschidă mormântul, i-a spus: “Doamne, dar miroase, că e mort de patru zile.”
- Interesant… Şi iudeii au văzut minunea asta, au fost de faţă, dar tot nu L-au crezut?
- Foarte mulţi au crezut atunci. Iar alţii au fugit la Ierusalim şi le-au spus căpeteniilor iudeilor ce s-a întâmplat, dar preoţii templului şi cărturarii, în loc să priceapă minunea, s-au speriat şi au decis că Iisus din Nazaret trebuie să moară. Şi la o săptămână după învierea lui Lazăr L-au şi răstignit.
Plecăm din Abu Dis spre sud, pe o şosea care coboară în paralel cu zidul din beton. Trecem prin câteva sate destul de sărace şi dezordonate şi rulăm cu viteză în jos, pe şoseaua în serpentine, prin deşert. În câteva locuri apar mici livezi de măslin, în rest totul e ars de soare. Temperatura a trecut demult de 30˚C, mai ales că e şi ora 13.00. Nu e cea mai bună perioadă a zilei pentru mersul pe bicicletă prin deşert.
Din satul Al-Ubeidiya facem stânga şi ne pierdem cu totul în deşert, fără să mai întâlnim vreo localitate. Suntem pe Lună. Doar teren galben, fără vegetaţie, bolovănos, sterp. Apare apoi valea Chedron, în drumul ei spre Marea Moartă, formând o prăpastie adâncă în stânga şoselei. În pereţii acestei râpe se văd numeroase peşteri folosite cândva de călugării nevoitori care au luminat deşertul cu viaţa lor sfântă. În faţă, peste crestele însorite, se zăresc din când în când apele Mării Moarte, a căror privelişte ne răcoreşte interiorul. Ne oprim de câteva ori, bem apă multă, facem fotografii deşertului, apoi plecăm mai departe.
La ora 14.30 ajungem la mănăstirea Sfântul Sava. Drumul până aici a reprezentat într-adevăr o nevoinţă, parcă înadins creată pentru noi. Este primul loc în care sosim după ce am simţit greul drumului şi acest lucru nu face decât să ne bucure, pentru că mănăstirea avvei
- Ce frumoasă e! Ca o cetate ascunsă de privirile trecătorilor, aşezată aproape de firul apei.
- Babe, aici scrie că femeile nu au voie să intre decât până lângă turn.
Într-adevăr, pe colina de lângă mănăstire se înalţă un turn ctitorit de sute de ani. De la turn se coboară pe nişte trepte până în faţa zidurilor mănăstirii, unde un călugăr vine şi deschide poarta din fier. Dincolo de zid se vede cupola albastră a bisericii şi câteva din chilii, cu ziduri trainice, turnuri şi pirguri de rezistenţă.
- Aşa scrie? Nu ştiam asta. Sunt puţin dezamăgit. Adevărul e că trebuia să-mi amintesc că e o regulă stabilită de la început de Sfântul
- Şi eu sunt dezamăgită… Aş fi vrut să văd cum arată în interior. Dar dacă nu se poate, du-te numai tu.
- Nu, aşa nu merg. O să rămânem aici şi o să ne uităm de aici.
- Haide, du-te. Doar n-am venit până aici ca nici unul din noi să nu intre.
- Lasă, mi-e destul să văd de aici. Priveliştea e foarte frumoasă. Ştii cine a fost
- Frumos. Dar din ce trăiau aici? Cum se hrăneau atâţia oameni?
- Nu ştiu. Probabil munceau şi ei şi îşi vindeau roadele muncii ca să cumpere hrană. Oricum, să ştii că nu mâncau mult. Era o lavră în care se postea şi se ajuna, iar carne nu se mănâncă deloc aici. Cei care nu au reuşit să ducă o viaţă atât de aspră aici au primit Noua Lavră, o altă comunitate monahală înfiinţată de Sava, mai către civilizaţie. S-a şi dovedit în curând că erau mai puţin rigorişti, pentru că între cele două lavre a început un lung război doctrinar, legat de scrierile şi ideile lui Origen. S-a lăsat cu adevărate lupte, cu alungări sau numiri de patriarhi la Ierusalim, cu intervenţii armate şi sinoade în toată Palestina. Până la urmă s-a implicat şi împăratul Justinian, care a condamnat origenismul la Constantinopol şi a aprins focul în toată lumea creştină. Discuţia a fost închisă la al V-lea Sinod Ecumenic, în 553, când ideile eronate ale lui Origen au fost condamnate definitiv şi imaginea monahilor de aici a avut de câştigat.
- Dar despre ce idei era vorba?
- Origen a scris mult. Foarte mult. Prin anii 220. Şi din tot ceea ce a scris, mai ales că Biserica era atunci la începuturi şi unele idei încă nu erau bine conturate, au apărut câteva erori doctrinare. Pe care unii mai târziu au început să le folosească, căzând în altele şi mai grele. O să-ţi dau doar un exemplu, cel mai cunoscut: în dorinţa de a arăta marea bunătate a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, Origen spunea că la sfârşitul lumii toţi se vor mântui, nu numai cei buni. Toată lumea, inclusiv diavolii. Ideea aceasta s-a numit apocatastază. Era ceva ilogic, oricât ai pedala pe bunătatea lui Dumnezeu. O fi Dumnezeu bun, dar e şi drept în acelaşi timp. Şi nu se poate ca unul care a fost sfânt în faţa lui Dumnezeu să primească aceeaşi fericire dincolo, ca diavolul, care a luptat mereu împotriva lui Dumnezeu.
- Mda. Şi pentru asta se băteau între ei?
- Până la moarte.
- Incredibil ce pot face ideile din oameni! Ai văzut? Exact ce-ţi spuneam la Ierusalim. Eu cred că singur Dumnezeu are dreptul să decidă cine se mântuieşte şi cine nu, indiferent de alegerea noastră. Că doar nu I-om interzice noi lui Dumnezeu să facă ceva sau să-L obligăm să facă altceva.
- Ai dreptate şi tu.
- Babe, e cald de mori aici!
- Păi dacă n-ai văzut până acum, suntem în deşert.
- Vreau două bucăţi de kiwi şi apă. Acesta este prânzul meu.
- Nici eu nu vreau mai mult pe căldura asta, dar trebuie să mâncăm şi nişte ciocolată, altfel se duce energia.
- În timp ce mâncăm, tu-mi mai povesteşti.
- Ştii cine a mai trăit aici? Un funcţionar din Damasc, care s-a retras ca monah şi este cunoscut în istoria creştinismului sub numele de Ioan Damaschin.
- Am auzit de el. Parcă mi-ai mai spus ceva în Istanbul.
- Exact. Vorbeam despre apărarea icoanelor, în anii 700. El a fost cel care a scris un tratat foarte elaborat în apărarea icoanelor şi a criticat atitudinea iconoclastă a împăraţilor. A fost de fapt un encicloped, pentru că s-a ocupat şi de muzică, şi de rânduielile slujbelor şi de alte multe lucruri ce ţin de creştinism.
- Aveau vreo bibliotecă din care se inspirau?
- Probabil. La viaţa de aici şi la câţi călugări erau aici, trebuie să fi avut o bibliotecă impresionantă. Nu erau nişte inculţi sau pierduţi în spaţiu. Se implicau adesea în problemele dogmatice ale creştinătăţii şi în rânduielile de cult. Cu monahii de la Sfântul Sava nu glumeai, motiv pentru care au devenit foarte renumiţi în timp. Poate doar Muntele Athos i-a întrecut ca renume.
La ora 15.00 plecăm deja de la mănăstire, puţin dezamăgiţi că nu am putut intra şi descumpăniţi că trebuie să urcăm cei zece kilometri înapoi la Al-Ubeidiya, pe o căldură din ce în ce mai greu de suportat. Ne ia aproape o oră traseul acesta destul de vizitat de autocarele cu aer condiţionat. Oprim de mai multe ori să ne hidratăm, apoi pedalăm mai departe, încercând să găsim aer în căldarea de foc a deşertului.
La ieşirea din Al-Ubeidiya spre Betleem, pe o colină, se află mănăstirea Sfântul Teodosie, un locaş construit pe locul vechii mănăstiri din secolul VI.
- Baby, aici a trăit prietenul Sfântului Sava şi primul care a instituit viaţa călugărească chinovială în Palestina, adică trăită împreună de călugări. Era şi el din Capadocia, ca şi Sava.
- Pare părăsită, deşi e nouă.
Ne deschide un beduin care ne lasă să intrăm. E un ansamblu superb, nou, din piatră şi marmură. Nu întâlnim nici un călugăr, ca şi cum locul ar fi părăsit.
- În acele vremuri, prin secolul VI, mănăstirea avea vreo 400 de vieţuitori şi era renumită pentru faptul că oricine venea aici putea să ia masa în mod gratuit.
- Ce păcat că nu mai e ce-a fost! E păcat de construcţia aceasta nouă, curată.
- Cum spunea cineva, mănăstirile de aici şi-au avut rolul lor în istorie. Au ars ca nişte stele strălucitoare, apoi s-au stins încet, unele părăsite, altele distruse de mâna omului.
Reuşim să vizităm gropniţa mănăstirii, locul în care se păstrează moaştele sfântului Teodosie şi ale altor sfinţi din vechime. Ieşim apoi din nou în curtea cu flori şi chiparoşi, facem câteva fotografii şi plecăm mai departe, un pic trişti din cauza părăsirii în care se află acest loc încărcat de istorie.
- Dacă ai şti prin câte au trecut călugării de aici! Ce renumiţi erau în acele vremuri! Cum îi respecta întreaga creştinătate, până la Roma!
- Asta dovedeşte cât de relativ e totul pe lume şi cât de puternice sunt ideile. Cum rămân ele peste veacuri şi fac ca o anumită persoană să fie respectată şi la 2000 de ani de la moarte.
Rulăm prin câteva localităţi palestiniene în care casele sărace se învecinează cu corturile şi mai sărace, salutăm mulţimea de copii care aleargă uneori pe lângă bicicletele noastre şi strigă veseli şi trecem prin Bayt Sahur, presupusul sat al păstorilor care au asistat la naşterea lui Iisus. Sunt semne că ne apropiem de Betleem, orăşelul aflat deja foarte aproape.
Nu ai cum să te rătăceşti în Betleem, unde toată lumea se îndreaptă spre acelaşi loc: biserica Naşterii Domnului. Sunt câteva autocare parcate în piaţă, zeci de turişti grupaţi în jurul ghizilor şi un şir de pelerini care intră prin uşa foarte mică a zidului, spre interiorul ansamblului religios. Intrăm şi noi în ceea ce este o imensă navă în stil romanic, cu zeci de coloane pe o margine şi pe cealaltă, cu pereţii împodobiţi de mozaicuri. Facem un tur al bisericii, apoi coborâm în grota Naşterii, unde sărutăm steaua din argint ce marchează locul naşterii lui Iisus. După câteva clipe trebuie să ne întoarcem în biserică, pentru că din spate vin alţi şi alţi pelerini.
- Baby, această biserică, dintre toate cele pe care le-am văzut în zona Ierusalimului, este singura care a scăpat de distrugerile persane din 614. Şi nu pentru că era la sud şi nu a fost descoperită. E destul de mare încât să se vadă de la distanţă. Perşii au cruţat-o pentru că au văzut în interior mozaicurile cu cei trei magi veniţi din Persia să I se închine lui Hristos.
- Ce interesant! Deci biserica a rămas în forma în care a fost construită iniţial?
- Prima dată a fost ridicată de împărăteasa Elena, prin 325. Peste aceea Justinian, în anii 500, a înălţat o alta mai frumoasă, cea care se vede acum, dar având aceeaşi mărime cu a Elenei.
- Cred că la acea vreme, în 325, era una dintre cele mai mari biserici din Imperiul Roman.
- Poţi să fii sigură! Oricum, era una dintre cele mai renumite.
- Arată foarte bine având în vedere că e atât de veche. Se şi vede stilul roman, ca de casă cu acoperiş.
- Aici a găsit de cuviinţă Fiul lui Dumnezeu să se facă om.
- Dar e destul de departe de Nazaret, unde au locuit după aceea.
- Maria a locuit în Nazaret şi înainte de a veni la Betleem. Dar în acele zile romanii făceau recensământul populaţiei şi fiecare trebuia să meargă în localitatea de origine, pentru că evreii erau împărţiţi geografic pe vechile triburi. Iar Maria făcea parte din tribul lui Iuda, care avea localizarea în sudul Ierusalimului, de la Marea Moartă până la Marea Mediterană.
Ne răcorim câteva minute cu sucuri la umbra zidului bisericii, apoi plecăm spre sud, pe şoseaua 3686. Localităţile se perindă una după alta, cu case sărace, animale stând la umbră şi copii jucându-se în praful drumului. Mă cuprinde un sentiment de compasiune faţă de aceşti năpăstuiţi ai soartei, mai ales când mă gândesc că port în buzunar un card cu mii de euro pe el. În aceste locuri totul are preţ mare, indiferent despre ce e vorba. Iar dintre toate produsele, apa este cea mai scumpă.
La ora 18.00 zărim în lumina după-amiezii Herodion-ul, înalta colină în care a fost înmormântat trupul regelui Irod cel Mare.
- Să vezi ce cortegiu funerar a fost atunci, în anul 4 după naşterea lui Iisus! Irod era purtat de la Ierusalim spre Herodion pe un catafalc impunător, urmat de slujitorii apropiaţi, în timp ce poporul îl conducea în silă, bucuros că a scăpat de el. A fost un arhitect şi un constructor desăvârşit, dar ca om a fost o adevărată fiară.
- El şi-a construit mormântul, nu?
- Da. Voia ceva măreţ, ca oraşul Cezareea sau Templul reconstruit de el. Voise să se facă iubit de popor, dar nu era evreu, aşa că niciodată nu a fost apropiat de supuşi. S-a căsătorit cu Mariamne, una din cele patru soţii ale sale, pentru a putea beneficia legitim de descendenţa din regii hasmonei, cei care conduseseră Iudeea înaintea lui, dar nimic din tot ceea ce a făcut nu i-a mulţumit pe iudei.
- Şi e îngropat aici?
- Dealul a fost folosit adesea ca fortăreaţă. În 71 romanii au distrus ansamblul fortificat, apoi în 130, în timpul marii revolte a lui Simeon Bar Kochba, când aici se afla al doilea centru al rebelilor, a fost distrus din nou. Mormântul lui Irod a fost profanat, iar sarcofagul în care se crede că a fost depus are numeroase urme de lovituri, semn al urii celor care l-au vizitat. Dar să ştii că abia anul trecut un cercetător din Ierusalim a reuşit să spună cu certitudine că a fost găsit mormântul lui Irod.
- Nu se ştia că e aici? Sau se ştia locul, dar nu se cunoştea poziţia exactă a mormântului?
- E vorba de poziţia exactă.
Urcăm până la jumătatea pantei muntelui, de unde mergem pe jos până la ruinele de pe vârf. N-au mai rămas decât frânturi de coloane şi de turn, dar tunelele folosite de rebelii lui Bar Kochba sunt în stare destul de bună. De aici, de sus, se vede tot platoul dinspre vest scăldat în lumina razelor apusului. Nu pierdem timpul pe platou pentru că seara se apropie cu repeziciune şi nu ştim unde vom dormi. Ne reluăm drumul spre sud odată cu dispariţia soarelui după dealurile cu livezi de măslin şi rulăm mult mai uşor în răcoarea serii. Rulăm cu viteză, în speranţa că vom reuşi să ajungem la Hebron înainte de lăsarea întunericului, dar terenul începe să se vadă din ce în ce mai greu, iar luminile, acolo unde le întâlnim, ne atenţionează că nu mergem destul de repede. GPS-ul este singurul ajutor de nădejde după ce întunericul a pus stăpânire pe deşert, dar niciodată nu am învăţat până aici să mă bazez în totalitate pe aparat.
- Sper doar că nu ne vom abate de la drum.
- Hai să întrebăm pe cineva. E mai sigur.
Deşi nu sunt un fan al discuţiilor cu locuitorii acestor sate dezolante, recunosc că ideea ei e singura eficientă, aşa că apelăm la serviciile unui bărbat între două vârste, cu câţiva dinţi lipsă şi cu îmbrăcămintea destul de murdară. Ne asigură că mergem bine şi mai boscorodeşte ceva în arabă, în timp ce îi mulţumim şi continuăm în grabă spre sud.
În sfârşit, la 21.30 zărim de pe o colină luminile oraşului. Primim pe loc destulă încredere încât să pedalăm energic şi fugărim în continuare luminile răspândite de faruri. Nu mai avem chef de vorbă, vrem doar să ne oprim în oraş şi să fim primiţi la mănăstirea rusă de aici.
După mai multe întrebări prin oraş ajungem cumva la poarta mănăstirii. Nu e o oră la care să suni în poarta unui aşezământ monahal ortodox dintr-o ţară arabă, dar avem mare încredere în calitatea noastră de creştini ortodocşi.
Ne deschide un portar arab, care se uită la noi puţin nedumerit, încearcă să ne explice că e târziu şi nu se mai primesc vizitatori, apoi se lasă convins să nu ne abandoneze în drum. Suntem însoţiţi la egumenul mănăstirii, un monah rus care pare bucuros de oaspeţi şi care se luminează când află că suntem din România şi am venit până aici cu bicicletele.
- Noi primim pe oricine şi găzduim pe oricine, pentru că aşa a făcut şi părintele Avraam, spune el în engleză.
Ne duce înăuntru şi, deşi masa s-a servit demult, ne pofteşte să ne aşezăm, oferindu-ne mâncare. Ne arată apoi unde vom dormi şi ne spune cu zâmbetul pe buze că putem participa la slujbele de noapte sau la cele de mâine dimineaţă. Îi suntem foarte recunoscători pentru găzduire şi ne grăbim să ne spălăm de praful drumului, pentru a ne pune apoi în pat.
Nici nu apucăm să terminăm pregătirile de odihnă că sună telefonul din ţară. E joi, e seară, aşa că trebuie neapărat să vorbim cu cei de acasă, aşa cum ne-am înţeles. În această seară însă e un adevărat chin să relatăm despre drum, deşi întrebările vin în cascadă, având în vedere că am trecut prin Ierusalim. Malina adoarme cu promisiunea că duminică seara va vorbi ea mai mult. Le povestesc telespectatorilor şi moderatorilor emisiunii cum ne-a fost, unde suntem, pe unde am trecut, apoi după o oră mă retrag şi adorm mai repede decât dacă aş fi luat un somnifer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu