Luni, 30 iunie - Marţi, 1 iulie 2008

Luni, 30 iunie 2008. Pregătiri

Deşi ar fi trebuit să rulăm deja, la ora 10.00, când facem ochi, situaţia Malinei nu este încă pe deplin rezolvată, aşa că mai trebuie să aşteptăm. Ieşim în oraş, bem o cafea şi ne mai plimbăm pe străduţe, pierdem vreo două ore în port, unde admirăm vasele mari care vin şi pleacă, apoi luăm prânzul. După masă ne întoarcem la hotel, pentru a ne feri de căldură, iar seara facem din nou o plimbare, de data aceasta spre deal. Facem cumpărături, pregătim bicicletele şi căruciorul şi punem la punct ruta viitoare. Deşi nici unul din noi nu o spune, suntem nerăbdători să plecăm mai departe.

Marţi, 1 iulie 2008. De-a lungul mării

Ne-am trezit devreme în dimineaţa aceasta, aşa că la ora 8.30 rulăm deja spre vârful Carmelului. Ne-am propus să trecem prin partea nevizitată a oraşului şi apoi să coborâm spre mare, urmând ca de acolo să mergem spre sud, în paralel cu ţărmul. Străzile din această zonă rezidenţială se ascund pe sub pini sau se aglomerează în mici centre comerciale, formate din gherete şi magazine alimentare. Maşinile sunt parcate peste tot, ceea ce ne îngreunează un pic înaintarea. În scurt timp suntem la mare, în dreptul restaurantului Maxim, unde intrăm pe autostrada 4.

- Baby, restaurantul acesta şi-a ocupat definitiv locul în istoria oraşului. În 2003 o tânără de origine palestiniană s-a sinucis aici într-un atentat, pentru că locul e frecventat de creştini şi israelieni şi e clubul celor de la Maccabi Haifa.

- Au murit mulţi?

- Vreo 20.

- Mişto. O porcărie să te sinucizi, baby. Chiar şi pentru nu ştiu ce motive religioase sau politice. Mai ales pentru aşa ceva! Nu merită.

- Uite, ce scrie aici? E Hotelul Meridien. Puteam veni să stăm aici, pentru că se vede plaja în apropiere.

- Da, dar cred că au nişte scoruri!

Intrăm pe şoseaua 2, cea care merge foarte aproape de ţărm şi după un minut trecem prin dreptul clădirii companiei de electricitate. E o construcţie ultramodernă, de peste 10 etaje, strălucind în soare, asemenea turnului de afaceri din portul Haifei. Din acelaşi loc, dar pe partea dreaptă, începe plaja.

- Iată, babe, ce-am pierdut noi! Dacă ştiam!

- Mda! Lasă, că a fost bine şi aşa.

Plaja se termină în dreptul fortăreţei Atlit, numită şi Castelul Pelerin.

- E un castel construit prin 1200 de către cavalerii templieri şi nu a fost niciodată cucerit prin luptă. Templierii l-au abandonat până la urmă, pentru că nu mai aveau nici un motiv să rămână în Ţara Sfântă, toată zona fusese cucerită de mameluci şi castelul era aprovizionat numai de pe mare.

- Mai sunt ceva ruine...

- Dincoace a fost un castel mai vechi pe care l-au abandonat templierii în momentul în care au construit fortăreaţa de pe promontoriu.

Ocolim localitatea Atlit şi rulăm apoi pe lângă o pistă folosită de paraşutiştii sportivi, foarte aproape de HaBonim. Câţiva kilometri mai spre sud se află localitatea Dor, un loc încărcat de istorie.

- Ce vedem aici?

- Nu cred că avem ce vedea astăzi, poate doar plaja. Localitatea nu a avut parte de evenimente deosebite, dar a fost administrată succesiv de canaaniţi, israeliţi, fenicieni, perşi, asirieni, greci, romani şi arabi. Este amintită în multe documente istorice, semn că era un centru comercial important în antichitate, dar ulterior a pierdut din însemnătate, probabil din cauză că s-au dezvoltat alte zone din apropiere.

- Un fel de Laodiceea a Palestinei, nu? Îţi aduci aminte de Laodiceea, oraşul acela din apropiere de Pamukkale, care se afla pe un deal şi nu mai avea decât ruine?

- Laodiceea ad Lycum. Cum să nu-mi amintesc? Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Dor. Grecii îi spuneau “Dora”. Poate de aici vine şi numele feminin Dora.

- Nu cred. Cred că vine de la termenul românesc “dor”, care după părerea lui Noica nu poate fi tradus în nici o altă limbă, râde Malina.

- Ia te uită! S-a trezit filosoful expediţiei! Haide, dă din pedale, că ne prinde căldura!

- Nu fii nesimţit! Am nevoie de un pic de timp să-mi revin, da? Sunt în perioada de acumulare de energie.

- Dacă vrei, căutăm o centrală nucleară, să împrumutăm energie.

- Nu e nevoie. În câteva zile te fac cu viteza. Nici nu o să mă vezi când trec pe lângă tine!

Înaintăm prin câteva locuri cu mlaştini şi stuf şi ajungem la Caesarea, o localitate destul de mică, reconstruită recent, după cum arată casele din zonă. Trecem prin sat şi ajungem la mare, acolo unde se află ruinele fostului mare port.

- Cred că a fost un centru comercial important, nu?

Malina începe să înveţe arheologie.

- Da, baby, a fost cel mai mare port la Mediterana din partea de est a mării. A fost construit de regele Irod cel Mare, în vreo 15-20 de ani, ca semn de respect faţă de împăratul de la Roma.

- Deci aici nu exista nimic înainte?

- Exista un mic sătuc, probabil, dar regele Irod, care a fost un constructor de netăgăduit, a făcut din acest loc un port magnific. Aici a fost folosit pentru prima dată în lume cimentul amplasat sub apă.

- Şi cum a făcut?

- A construit jgheaburi plutitoare în care a turnat ciment, iar acestea s-au scufundat acolo unde au fost amplasate.

- Ingenios!

- Aici s-a aflat de la început sediul procuratorului roman, adică al conducătorului trimis de împărat să guverneze provincia romană Iudeea. În timpul lui Iisus, adică atunci când Cezareea Palestinei avea doar două decenii de existenţă, procurator era Pontius Pilat, cel care s-a dus la Ierusalim şi a decis răstignirea lui Iisus.

- Deci stai puţin... Iudeea era condusă de procuratorul roman, trimisul împăratului. Dar avea şi rege, nu? Pe Irod.

- Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, era rege în timpul răstignirii lui Iisus, adică prin anii 30-33. Regele era recunoscut de romani, dar nu avea puterea de care se bucura procuratorul. Cei doi încercau să nu se împiedice unul de altul prin ţară şi ca atare nu se prea întâlneau. Evangheliştii spun chiar că Pilat nu se înţelegea prea bine cu Irod, dar că în noaptea în care l-a trimis pe Iisus la Irod, ca să-l judece şi acela, cei doi s-au reîmprietenit.

- Deci Cezareea era capitala politică a Iudeii şi nu Ierusalimul.

- Romanii se fereau de Ierusalim. Nu voiau să îi calce pe evrei pe bătături stabilindu-şi capitala la Ierusalim, Cetatea Sfântă. Acolo aveau doar o garnizoană. Pe de altă parte, Cezareea era un oraş nou, cu multe facilităţi şi posibilităţi de aprovizionare, un oraş mult mai dezvoltat economic decât Ierusalimul. Regele Irod îl construise după preferinţele şi stilul roman, cu băi, temple, amfiteatru, arenă şi apeduct care aducea apa de pe Muntele Carmel. Nu găseai aşa ceva la Ierusalim.

- Se vede. Am văzut apeductul când veneam încoace. Şi amfiteatrul e aici, mai jos. Cred că era super să stai cu faţa spre scenă, privind marea pe fundal.

- Să ştii că de aici a început revolta iudeilor în anul 66. Totul a plecat de la nu ştiu ce pângărire a sinagogii de către romani.

- Cred că a fost doar un motiv, nu-i aşa? Din câte mi-ai spus, evreii erau foarte afectaţi de tradiţiile lor, dar nu se sfiau să fie “jidani” când era vorba de interes.

- Bineînţeles că a fost doar un motiv. Adică probabil aşa s-a şi întâmplat, romanii au greşit cu ceva şi i-au supărat. Dar cred că şi evreii de-abia aşteptau un motiv ca să se ia la harţă cu armatele de ocupaţie. Numai că nu le-a mers, romanii au fost hotărâţi şi răbdători. În patru ani i-au desfinţat pe toţi.

- Ce construcţii magnifice au existat aici! Se vede după ziduri.

- Cezareea a rămas capitala Palestinei timp de mai multe sute de ani, până în vremea bizantinilor. Aici s-a dezvoltat un important centru creştin, mai ales din cauză că dascălul creştin Origen, de prin anii 200, a înfiinţat aici o bibliotecă. Ceea ce el a început a fost continuat de urmaşi, astfel că după 100 de ani aici se afla cea mai importantă bibiotecă creştină din lume, cu vreo 30000 de volume. De pe urma ei a beneficiat Eusebiu, un creştin care a devenit episcop şi care a fost primul mare istoric important al creştinismului, prin anii 300. El a scris despre începuturile creştinismului şi despre perioada lui Constantin cel Mare, de la el avem cele mai multe informaţii din acea vreme. Şi tot el a scris o lucrare specială, închinată creştinilor ucişi în persecuţia din anii 303-304 în Palestina. Mulţi dintre ei au murit la Cezareea în chinuri care şochează prin inventivitatea de care dădeau dovadă romanii.

- Cred că era şi un spectacol. Adică încă era perioada luptelor din arenă, cu gladiatori şi animale, nu?

- Da, ai dreptate. Spectacolul era important în continuare. Circ şi pâine.

- Şi cum a decăzut Cezareea, dacă tot era capitala? Cum a renăscut Ierusalimul, dacă a fost complet distrus de romani?

- Ierusalimul e centrul religios pentru mai multe religii. Era firesc să renască. În schimb Cezareea a început lupta pentru supremaţie prin anii 350, când episcopul de Ierusalim revendica primatul faţă de episcopul din Cezareea, pe motiv că Ierusalimul e capitala de facto a Palestinei, acolo a fost răstignit Hristos şi acolo a avut loc Învierea. Până la urmă a câştigat Ierusalimul şi în câteva decenii s-a impus definitiv, deşi Cezareea a rămas pe mai departe un oraş foarte important.

- Păcat că nu s-a păstrat pe mai departe, ca Acra sau alte oraşe. Cred că era un port frumos.

- A, am uitat să-ţi mai spun un detaliu picant despre Cezareea. Aici a fost încreştinat primul om provenit dintre păgâni. Ştii, imediat după Înălţarea lui Iisus la cer Apostolii au început să se organizeze. Iniţial numai evreii au beneficiat de efectele Evangheliei şi chiar exista un curent printre ucenicii lui Iisus, potrivit căruia credinţa creştină e numai pentru evrei. Creştinismul era înţeles greşit de unii. La un moment dat însă Petru, apostolul, a avut un vis, în care i se punea înainte o faţă de masă, cu tot felul de mâncăruri. Unele dintre mâncăruri erau considerate spurcate. Era ca şi cum Dumnezeu îi pusese pe masă carne de câine. Şi Petru se ferea să mănânce, dar i s-a spus că ceea ce Dumnezeu consideră bun de mâncat nu trebuie refuzat de om. Era un simbol la ceea ce avea să urmeze: păgânii, consideraţi spurcaţi, erau chemaţi de Dumnezeu să facă parte din noul popor ales. Aşa că Petru l-a botezat la scurt timp pe centurionul Cornelius din Cezareea, un ofiţer din armata romană.

- Deci mântuirea păgânilor a început cu unul din armată? râde Malina.

- Da, baby! Îţi dai seama ce ironie? Dar să ştii că dacă e să faci un clasament pe instituţii, cei mai mulţi martiri şi sfinţi şi creştini renumiţi provin dintre militari. Ei au şi un grup aparte, aşa şi sunt numiţi: sfinţii militari.

- E o asociere aşa de ciudată! Sfinţii militari! Şi eu cunosc câţiva militari, dar nu mi se par sfinţi, nici măcar credincioşi.

- Poate că e doar o părere. Oamenii de arme, pe cât sunt de curajoşi ca imagine, pe atât de copii pot fi la suflet.

- Nu ştiu ce să spun… Mie mi se par doar copii. Ce mai vedem aici?

- Păi ne-am plimbat prin tot situl. Eu zic să mergem mai departe, să ajungem undeva unde vom putea mânca, pentru că e deja ora 13.00.

- Perfect. Mergem mai departe. Îmi era dor să mă bată vântul din nou.

După ce trecem de centrala electrică Orot Rabin, ale cărei turnuri se vedeau de departe, ajungem în câmpia Sharon, apoi intrăm în Netanya, cel mai mare oraş din regiune.

- Aici vom mânca, baby.

- Are vreo legătură cu Beniamin Netanyahu? Ăsta parcă a fost prim ministru al Israelului.

- Are şi nu are. Bunicul său şi tatăl său au stat în Polonia, dar aveau alt nume. Cei doi se semnau însă, uneori, cu numele de Netanyahu, motiv pentru care Beniamin l-a ales ca nume oficial în timpul tinereţii petrecute în America.

- Deci avea legături strânse cu America. Îmi dau seama cum a ajuns prim ministru.

- A avut tot felul de funcţii şi înainte de a fi prim ministru. În fine. Acum e prim ministru Ehud Olmert, un apropiat al lui Ariel Sharon. Ţi-l mai aduci aminte pe Ariel Sharon?

- Bătrânul ăla gras cu părul alb? Parcă a suferit un atac de cord sau ceva de genul ăsta.

- Da, a intrat în comă şi a fost dus la Paris. Imaginează-ţi că încă mai trăieşte, deşi e în comă!

- Când a fost asta? În 2006?

- Da, la începutul anului 2006. Şi de doi ani şi ceva e în comă.

- Ce chestie! Hai să vedem, unde mâncăm?

Dăm de un mall situat în imediata vecinătate a bulevardului care duce spre centru, aşa că ne oprim şi luăm masa de prânz. După ce facem şi o scurtă plimbare prin magazine ne luăm bicicletele şi ieşim din Netanya prin partea de sud-vest, pe malul mării şi pe lângă înaltul hotel Carmel, ajungând din nou în şoseaua 2. E destul de cald, dar aici, în afara oraşului, bate briza mării şi se mai poate trăi. Ţărmul se află la un kilometru de şosea şi uneori chiar putem vedea apa mării.

- Baby, trecem pe lângă vechea cetate Apollonia, care era aşezată chiar pe ţărmul mării. Azi sunt doar nişte ruine, deci nu prea avem ce vedea, de aceea mai bine continuăm spre Tel Aviv, că suntem aproape de oraş.

- Cum vrei tu.

Înaintând prin faţa sediului Mossad şi apoi pe lângă aeroportul Sde Dov, intrăm în al doilea mare oraş al Israelului şi primul ca importanţă economică.

Pe partea stângă se înalţă zeci de blocuri de câte opt sau zece etaje. În faţă şoseaua trece peste un râu, dar noi facem dreapta, spre ţărm, pe strada Rokah. După ce trecem râul foarte aproape de vărsarea lui în mare ajungem într-o zonă turistică destul de aglomerată. În apropierea apei se află o terasă pavată cu lemn, un excelent loc de promenadă, iar pe partea dinspre oraş sunt amenajate câteva terase cu umbrele din stuf. E cea mai plăcută invitaţie să te plimbi, să admiri marea, dar şi să te odihneşti la umbră, servind răcoritoare, ceea ce facem şi noi, în lumina după-amiezii.

După o oră de relaxare pornim la pas pe ţărmul mării, într-o plimbare de seară. Am decis să rămânem aici peste noapte, urmând ca mâine să ajungem la Ierusalim. La câteva sute de metri mai la sud de locul în care am servit răcoritoarele încep marile hoteluri de pe ţărm: Hilton, Carlton, Crown Plaza, Mariott şi mai ales interesantul hotel King David, aliniate toate unul după altul.

- Ce demonstraţie de forţă! Ca şi cum israelienii ar spune: “Vedeţi cu cine suntem prieteni? Nu vă puneţi cu noi!” Şi când te gândeşti că Tel Aviv nu exista acum 100 de ani!

- A fost întemeiat de evreii veniţi din Europa?

- Da. Uită-te mai jos! Alte hoteluri!

- Dar ce plajă mişto au! Babe, hai să ne oprim aici, să instalăm cortul, uite acolo, la marginea plajei şi să ne bucurăm de apă.

- Asta o să facem! Sper să nu se lege nimeni de noi că ne-am aşezat aici.

- Suntem globe-trotteri, râde Malina. Dar ştii cum facem? Lăsăm cortul pe bicicletă până se face seară, apoi îl amplasăm. Până atunci mergem să facem baie.

Toată seara ne bălăcim în Marea Mediterană, de data aceasta chiar pentru ultima dată, apoi luăm cina pe plajă, din produsele pe care le-am cumpărat de la Haifa. Când se lasă întunericul amenajăm cortul şi ne trântim în el, epuizaţi după drumul de peste zi, căldura amiezii şi baia de seară. Cu toate că orice om normal s-ar fi pus la somn, dorul de Malina nu mă lasă să adorm înainte să îi simt pielea caldă pe pielea mea. E una dintre cele mai frumoase seri petrecute împreună în această călătorie. Afară se aude marea, iar aici, în cort, respiraţia ei îmi trece sacadat pe lângă ureche, însoţită de săruturi prelungi şi mângâieri intense.