Aşezarea în care am făcut popas aseară se numeşte Ein Hatzeva. E în mijlocul lui nicăieri, ca un caravanserai de pe vremuri, ca o oază din Sahara. Turiştii sosesc şi pleacă în autocarele lor, majoritatea oameni cu bani mulţi, bătrâni pensionari şi amatori de expediţii prin deşert. Se perindă şi câţiva ciclişti care ne privesc prietenos, ca unii care fac parte din aceeaşi branşă a mestecătorilor de pedale. Toată lumea e respectuoasă cu toată lumea, fiecare e prieten cu celălalt, în virtutea unei legi nespuse: banul. Unii vor să cheltuiască puţin, dar nu deloc, ceilalţi vor să scoată cât mai mult din buzunarele drumeţilor.
La ora 9.00 se trezeşte şi Malina, care n-a fost prea deranjată de motoarele autocarelor. Servim cafeaua la terasa restaurantului, facem câteva provizii de hrană, apoi împachetăm şi plecăm mai departe, mulţumiţi de noaptea petrecută în deşert.
Pe parcursul a mai mulţi kilometri şoseaua urcă mereu, într-o rampă lină. Suntem încă tot sub nivelul mării, încercând să ieşim din groapa Mării Moarte. Pustiul ne oferă din când în când, cu bunăvoinţă, imaginea unor mici aşezări care alungă sentimentul de singurătate. Stâncile sterpe străjuiesc însă şoseaua pe mai departe, ca o permanentă prezenţă ameninţătoare: “nimeni nu rezistă în deşert”, par ele să spună.
La un moment dat întâlnim şi restaurantul Mc’Donalds, situat în vecinătatea unei piste.
- Asta da eficienţă capitalistă, baby! Mc’Donalds în deşert! Eu aş face o reclamă pe tema asta, dacă aş fi PR la ei.
- De ce crezi că l-au aşezat aici? Pentru că turiştii trec într-una şi e normal să se oprească.
- Incredibil!
- Uite, pe hartă scrie că suntem în deşertul Negev.
- Da, foarte aproape de graniţa cu Iordania. Dincolo de munţii aceia din stânga se află celebra cetate Petra, pe care trebuie s-o vizităm. Nu se poate să treci pe aici fără să vezi Petra!
- Şi pe unde trecem dincolo?
- Problema e că există doar trei puncte de trecere între Iordania şi Israel. Două sunt mai sus de Marea Moartă, pe valea Iordanului, iar unul e aici, în sud, în portul Eilat. Va trebui să mergem până acolo, apoi să ne întoarcem spre nord.
- Deci vom face o zi numai pentru Petra, se strâmbă Malina.
- Da, dar să ştii că n-o să regreţi. Ar mai fi câteva treceri, pe aici, prin zonă, dar nu sunt “omologate” şi n-aş vrea să avem probleme din cauza asta, să ne trezim arestaţi pe undeva. Ştii tu că ăştia nu glumesc când e vorba de trecerea frontierei.
- Mergem spre sud, decide iubita mea.
- Eu îţi propun ca de la Eilat să vizităm Peninsula Sinai, apoi să ne întoarcem pentru Petra. Oricum va trebui să revenim la Eilat, pentru că nu poţi trece din Sinai în Arabia Saudită doar aşa, cu barca.
- Ajungem azi la Sinai?
- Cred că o să ajungem. În mod sigur o să fim pe malul mării diseară.
- Super!
- Ştii cum i se spunea drumului ăstuia în timpul lui Iisus? “Drumul mirodeniilor”. Pe aici treceau caravanele dinspre Arabia spre Ierusalim şi Siria, purtând tămâie, mir şi tot felul de seminţe exotice. Şi tot aici, în munţii aceştia din dreapta, erau minele de cupru ale regelui Solomon. Pe partea dreaptă, în munţii Iordaniei, erau alte mine de cupru, exploatate de romani, despre care vorbesc documentele creştine de prin anii 300. Era marea persecuţie împotriva creştinilor şi foarte mulţi au fost aduşi aici, să lucreze în mine. Egipteni, palestinieni, arabi, episcopi, preoţi sau simpli creştini, toţi munceau aici. La un moment dat 39 dintre ei au fost executaţi pe loc, printre care şi episcopul Silvan de Gaza, pentru că erau prea bătrâni ca să mai poată munci.
- Erau consideraţi sclavi?
- Nu, pentru că aveau cetăţenie romană. Erau consideraţi cetăţeni condamnaţi pentru o anume vină, în cazul de faţă vina de a fi creştini.
- În orice caz, cred că le-a fost extrem de greu în regiunea asta!
- Chiar şi pentru un simplu om liber ar fi fost greu să trăiască aici, dar pentru ei?!
La prânz ne oprim pe vârful unei coline, acolo de unde se pare că în sfârşit vom coborâ spre Marea Roşie. Priveliştea este extraordinară şi dacă n-ar fi căldura ucigătoare ar fi un excelent loc pentru recreere şi servit masa.
Rulând apoi în jos totul pare mai uşor de acceptat. Căldura, deşertul, transpiraţia, praful ridicat uneori de câte o maşină care trece în viteză, nimic din toate astea nu mai pare atât de rău. Ajungem la Yotvata la ora 16.00, tocmai când soarele arde cel mai tare. Ne oprim de urgenţă la umbră şi ne bucurăm de răcoritoarele unui magazin, hotărâţi să rămânem până când arşiţa se va mai potoli.
- Sătucul acesta are o istorie foarte interesantă, Malina. Le-a venit unora ideea să producă lapte de vacă pentru oraşul Eilat şi au început cu cinci vite, în 1962. Toată lumea a zis că e o investiţie falimentară din start. În primul an au produs 500.000 de litri de lapte, iar anul acesta au ajuns la cantitatea de 62 de milioane, cu 700 de vite şi 130 de angajaţi. Şi controlează peste 60% din producţia de lapte din Israel.
- Cum au reuşit?
- Numai prin muncă. Şi cu ajutor de la instituţiile de resort. Oricum, e impresionant.
- Foarte interesant. Deci e un sat de cowboy.
- Da, poţi să-i zici şi aşa, râd eu.
- Babe, aici e vorba de foarte multă ambiţie. Nu poţi face aşa ceva dacă nu ai multă ambiţie.
- Îţi mai trebuie şi ajutor financiar.
Pe la ora 17.00 suntem din nou în şa. Soarele s-a mai domolit şi se îndreaptă spre vest, lăsându-ne să ne continuăm drumul cu forţe proaspete. În două ore ajungem la Eilat, oraşul cel mai sudic al Israelului şi port la Marea Roşie, învecinat cu Iordania, Arabia Saudită şi Egiptul. Nu ne oprim decât pentru a admira pentru scurt timp plaja aglomerată şi hotelurile impresionante de pe ţărm, apoi continuăm spre sud în ideea că va trebui să ne întoarcem aici peste câteva zile.
Trecem de Observatorul Subacvatic, situat pe ţărmul de vest al Golfului Aqaba, un obiectiv pe care-l vom vizita la întoarcere şi ne îndreptăm spre vama israeliano-egipteană de la intrarea în oraşul Taba. Plătim taxele de ieşire şi intrare fără a fi controlaţi de vameşi şi ajungem în cealaltă parte fără probleme. Atmosfera e una de vacanţă chiar şi pentru cei ce păzesc graniţele, care sunt îmbrăcaţi în uniforme cu mânecă scurtă şi par foarte plictisiţi.
Orăşelul Taba e de fapt o mică staţiune creată parcă pentru a marca puctul de trecere dintre cele două ţări. Nu lipsesc însă hotelurile deosebit de luxoase, cu palmieri aranjaţi, gazon şi piscine interioare, foarte atrăgătoare pentru orice turist. În această perioadă a anului e plină de vizitatori care vor să stea la plajă, să facă scufundări, să admire coralii sau să facă plimbări cu iahtul, să joace la ruletă sau să viziteze munţii din jur. Unii sunt doar în trecere spre obiectivele din Sinai şi rămân doar peste noapte.
Mai la sud de Taba, foarte aproape de ţărm, se află insula Pharaoh, o stâncă de 400 metri lungime ce iese din mare şi e acoperită de ziduri, vechi bastion al cruciaţilor care apărau portul Aqaba. Insula a fost cucerită de Saladdin, care a refăcut şi fortăreaţa, iar astăzi este o atracţie turistică pentru cei care trec prin zonă. Imaginea cetăţii oglindindu-se în apele mării pare ruptă dint-o carte cu poveşti.
Soarele apune chiar când trecem pe lângă insula Faraonului, aruncând ultimele raze roşietice spre munţii de dincolo de golf. Marea se scaldă şi ea în văpaia apusului, cu zecile de iahturi care plutesc pe suprafaţa ei. O privesc pe Malina şi îi citesc nostalgia din ochi.
- Baby, ce frumos e să pluteşti pe un astfel de iaht în lumina apusului!
- Mda, e frumos. Dar costă. Doar să întreţii barca aia şi costă o avere.
- Da, dar imaginează-ţi cum ar fi să stăm amândoi lăsându-ne să plutim în voie pe apă, privind apusul…
- Babe, mie îmi ajunge că sunt cu tine aici şi văd toate astea. Sunt deja foarte multe locuri pe care nu credeam să le văd vreodată şi mă consider norocoasă că am avut ocazia să le vizitez alături de tine.
- Nici nu ştii cât de mult te iubesc! Fără tine n-aş fi făcut niciodată călătoria aceasta, pentru că doar tu eşti femeia alături de care mă pot bucura. Nici un loc din lume nu ar putea fi frumos fără prezenţa ta.
- Hai să te sărut. În lumina apusului, râde ea.
- Mă primeşti aşa transpirat?
- Doar pentru că te iubesc. Dar după ce te sărut o să ne oprim în cel mai frumos loc de aici, pe malul mării şi o să facem o baie răcoroasă.
- Gata!
Nu mergem mult şi dăm de un fiord cu apă albastră-verzuie, muşcând larg din plaja nisipoasă. Coborâm din şosea pe ţărm, ne dezbrăcăm şi ne aruncăm în apa caldă, deosebit de relaxantă.
- Mamă, ce bine e! Nu mai plec de aici o săptămână!
- Ei, doar nu vrei să rămânem aici! Într-adevăr, e foarte plăcut, dar mai avem de mers.
- Ştii cum facem? Fii atent! După ce facem baie mâncăm, ne odihnim puţin, apoi mergem cu bicicleta cât putem de mult. E răcoare şi o să fie extraordinar să rulăm pe timpul nopţii. Ce zici?
- E o idee trăznită, dar foarte tentantă. Nu eşti obosită?
- Un pic, dar după baia asta o să-mi revin. E extraordinar ce poate face apa! Ce dor mi-a fost de baie în mare!
- Cred că aici venea faraonul să se scalde.
- Daa, cu nevastă-sa! râde Malina.
- Păi dacă insulei îi zicea Insula Faraonului, înseamnă că aici se scălda faraonul. Îi zice Fiordul Faraonului.
- Tu ce faci acum? Dai nume reliefului?
- Cineva trebuie s-o facă! Pun pariu că nimeni nu a denumit până acum locul acesta!
- Eşti nebun! Hai să te sărut! Ştii cum se numesc oamenii cu idei?
- Ştiu, baby, nu trebuie să-mi spui. Ce piele fină ai!
- Ai şi uitat de când nu mi-ai mai atins-o!
- Crezi tu! Noaptea trecută am fost lipit de tine.
- Daaa, când treceau TIR-urile!
- N-am crezut că apa mării poate fi atât de caldă! Şi ce culori interesante are când apune soarele!
- Păcat că nu au verdeaţă pe aici. Mi-e dor de pădurile şi câmpiile noastre verzi. Mi-e dor de primăvară!
- Să vezi ce mult o să te bucuri când o să întâlneşti primăvara prin China! Peisajele acelea pline de verdeaţă…
- Vai, taci, nu-mi mai spune, că mă cuprinde dorul! Nu vezi că aici sunt numai munţi roşii, sterpi, fără vreun copac amărît pe ei? Sunt deprimanţi!
- Da, dar marea…
- Marea e superbă!
După o jumătate de oră bună ieşim pe ţărm, rupţi de foame. Înfulecăm nişte sandwichuri cumpărate din vamă şi ne delectăm cu o grămadă de fructe, apoi stăm puţin întinşi pe nisip. S-a înserat între timp şi s-a răcorit bine, perfect pentru mersul pe bicicletă.
Imediat după ce plecăm mai departe întâlnim un măgăruş care ne taie calea, plimbându-se nestingherit pe şoseaua aproape necirculată. Malina se opreşte şi pune mâna pe el, iar animalului nu pare să-i displacă mângâierile. Facem câteva poze şi îl răsplătim pe prietenul lui Shreck cu două bucăţele de zahăr, apoi ne îndepărtăm urmăriţi de privirile a două femei complet îmbrăcate în negru care au apărut de nicăieri, purtând pe cap nişte coşuri imense.
- Le-ai văzut pe alea? M-am speriat de ele.
- Se îmbracă numai în negru. Am mai văzut aşa ceva. Sunt femei căsătorite, probabil trecute de prima tinereţe.
- N-aş putea trăi aşa! N-aş putea umbla aşa! Astea visează toată ziua la mare, dar cred că nu intră niciodată în apă!
- Vezi unde duce tradiţia şi atitudinea conservatoare? Şi relieful are aici o importanţă aparte.
- De ce relieful?
- Pentru că ţările în care relieful şi clima nu permit dezvoltarea economică sunt mult mai conservatoare. Nu-şi permit încercări sau riscuri. Totul se preţuieşte. Orice risc poate însemna dezastrul. În zone ca Teritoriile Palestiniene sau Somalia nu se joacă la ruletă decât dacă ai devenit înlocuibil.
Drumul devine din ce în ce mai imperceptibil. Aprindem farurile şi înaintăm pe răcoarea serii, ghidându-ne virtual după luminile micilor staţiuni de pe mal care apar şi dispar în funcţie de direcţia drumului printre stânci. E absolut fantastic să rulezi pe întuneric, cu răcoarea bătând în faţă!
Luminile aşezării turistice de la El Wekala alungă întunericul şi fac să strălucească marea pe o rază de un kilometru. Stelele dispar sub puterea neonului, dar reapar după ce trecem mai departe şi ne pierdem la prima curbă. Farurile maşinilor care vin din faţă ne arată adesea direcţia pe care trebuie s-o urmăm şi ne descoperă distanţele.
La miezul nopţii ajungem în primul orăşel important de pe partea egipteană a golfului, Nuweiba. E linişte pe străzile luminate, nu mai circulă nici o maşină. Cred că dacă ar ieşi cineva din casă la ora aceasta şi ne-ar vedea ar fi convins că are năluciri.
Traversăm oraşul şi ne oprim în sudul localităţii, pe plajă, extenuaţi după cele treisprezece ore de rulat. Ne întindem pe sacii de dormit fără să mai instalăm cortul, sub cerul înstelat, în leagănul lin al valurilor. O iau pe Malina în braţe şi o sărut zâmbind în întuneric.
- Ai fost extraordinară astăzi, baby! Ai pedalat ca niciodată!
- Sunt foarte obosită, dar a meritat. Ai văzut ce frumos e noaptea? Şi e mult mai relaxant.
- Ai avut dreptate. Ca de multe ori de când am plecat de acasă.
- Îmi place când mă ţii în braţe. Mă simt protejată şi iubită.
- Te iubesc foarte mult şi mă bucur că sunt în noaptea aceasta aici, cu tine.
O sărut îndelung şi o mângîi pe sub tricoul umezit. Tremură uşor din cauza emoţiei şi se lasă cuprinsă de dragoste. Mâinile i se plimbă pe spatele meu şi mă trag spre pieptul ei care respiră sacadat. Ne lăsăm cuprinşi de dragoste şi ne legănăm în ritmul valurilor, dornici de întâlnire şi nerăbdători să ne îmbrăcăm în căldura celuilalt.