Miercuri, 25 iunie 2008. Prin Palestina

Ne trezim destul de devreme, nu pentru că trebuie să ajungem undeva, ci pentru că soarele a răsărit deja şi n-am mai putut dormi. E plăcut dimineaţa pentru că e o oarecare răcoare ce dispare destul de repede, lăsând loc căldurii toride.

După ce bem cafeaua părăsim plaja pentru şoseaua 90 care ne va duce la Qumran.

- Am auzit de Qumran, dar nu mai ştiu în ce context. Cred că era vorba de o controversă sau ceva de genul acesta.

- La Qumran, în câteva peşteri din stâncă, un cioban a găsut în 1947 vreo 900 de manuscrise evreieşti, scrise pe pergament. Sunt cărţi întregi din Vechiul Testament şi alte scrieri religioase iudaice. Este cea mai mare descoperire arheologică din Israel, din secolul trecut.

- Dar de ce sunt atât de importante? La urma urmei avem demult Biblia şi Vechiul Testament.

- Da, dar textele de la Qumran, care datează din anul 66, deci din timpul primei revolte a evreilor faţă de stăpânitorii romani şi implicit după 30 de ani de la Iisus Hristos, vin să verifice şi să certifice textele din Vechiul Testament. Adică în acest fel se verifică originalitatea textelor Bibliei, dacă vrei. În acelaşi timp se verifică originalitatea scrierilor din Noul Testament, care au fost alcătuite în aceeaşi perioadă cu scrierile de la Qumran, originalitatea vieţii de zi cu zi şi a altor aspecte ale regiunii care sunt descrise deja în Noul Testament.

- Cine le-a scris?

- Aici e controversa despre care vorbeai. Timp de mai multe decenii cercetătorii au căzut de acord că e vorba de o sectă religioasă iudaică, esenienii, un fel de călugări evrei care se detaşaseră de tot ce însemna viaţă religioasă în Ierusalim şi aveau propriile reguli. Mai jos de peşterile în care s-au găsit manuscrisele s-au descoperit ruinele unei aşezări întărite, pe care o s-o vedem şi noi şi care a fost considerată reşedinţa esenienilor. Se spunea că aici au scris ei manuscrisele şi că se mai ocupau şi cu olăritul, iar în 66, când a început revolta împotriva romanilor, au ascuns textele în peşteră. Dar ulterior alţi cercetători au spus că ruinele descoperite la Qumran aparţin unei aşezări de oameni bogaţi, eventual o reşedinţă de iarnă a cuiva de la Ierusalim, aşa cum se practica în acea vreme. A fost descoperit apoi un cimitir cu sute de morminte, motiv pentru care s-a revenit la teoria reşedinţei esenienilor. Problema se discută încă, pentru că nu e uşor să dai un verdict asupra unui sit populat acum 2000 de ani.

Ajungem la Qumran. Lăsăm bicicletele la restaurantul din parcare şi facem o plimbare pe jos, către locurile din care se pot vedea peşterile. Ne asociem unui grup de turişti cu ghid care află aceleaşi informaţii pe care noi le-am discutat deja.

- Babe, cum a ajuns ciobanul ăla să descopere peşterile? Bănuiesc că intrările se vedeau deja.

- Probabil că se vedeau, dar odată ce toată lumea e obişnuită cu ele nu se mai gândeşte nimeni să intre, în ideea că după atâtea mii de ani cineva a fost acolo înaintea lui. Şi totuşi. Se spune că-i căzuse o oaie acolo şi omul dădea cu pietre în peşteră, să o sperie şi să iasă cumva. O piatră a lovit şi a spart ceva ce suna a oală din lut, aşa că l-a împins curiozitatea şi a intrat şi el.

- Ce fain e să faci asemenea descoperiri! Mi-ar fi plăcut să fiu arheolog.

- Da, dar să fii arheolog care descoperă ceva.

- Zi-mi şi despre Biblie. Cum şi când au fost scrise cărţile?

- Păi Biblia se împarte în Vechiul şi Noul Testament. Vechiul e reprezentat de scrierile evreieşti de dinainte de Iisus, iar Noul de cele din timpul şi de după Iisus, alcătuite de ucenicii Lui. În Vechiul Testament se află primele cinci cărţi care au fost scrise de Moise, unele dintre ele relatând facerea lumii şi primele sute de ani din istoria omenirii, altele vorbind despre legile pe care le-a dat Moise evreilor după ieşirea din Egipt. Urmează cărţile despre stabilirea evreilor în Canaan, perioada de frământări până la formarea regatului Israel, apoi timpul regilor David, Solomon şi al celor care au venit după ei, decăderea regatului, fărâmiţarea şi robia babiloniană. Vechiul Testament mai cuprinde cărţi profetice, în care apar prevestirile profeţilor referitoare la relaţia dintre israeliţi şi Dumnezeu şi apocrife, adică lucrări care nu sunt considerate neapărat inspirate de Dumnezeu, care sunt povestiri despre viaţa cuiva sau culegeri de maxime, ziceri, înţelepciuni.

- Deci cam tot ce s-a scris de către evrei până la venirea lui Iisus.

- Cam aşa ceva. E tezaurul care-i şi înalţă, dar care-i şi dărâmă. În schimb Noul Testament, care nu are nici o legătură cu evreii pentru că a fost scris de ucenicii lui Iisus şi este preţuit doar de către creştini, cuprinde cele patru evanghelii cu viaţa lui Iisus, apoi activitatea apostolilor şi scrierile acestora. Noul Testament se încheie cu Apocalipsa, care ar fi fost scrisă de Apostolul Ioan către anul 100.

- Nu ştiu ce să zic în legătură cu inspiraţia divină. Mi se pare cam trasă de păr ideea asta. De ce nu au putut fi doar nişte oameni inteligenţi care au lăsat nişte scriei în urma experienţelor ascetice sau a lucidităţii cu care vedeau lucrurile?

- Ar fi putut fi şi asta. Dar e ceva ciudat în majoritatea scrierilor biblice. Dacă le citeşti o să-ţi dai seama ce diferenţă mare există între cele care provin din aşa numita inspiraţie divină şi cele care sunt simple scrieri de amator. Primele par încărcate de o energie aparte. Se vorbeşte altfel în ele. Autorul pare mânat de o forţă care nu e a lui, foloseşte expresii dârze, forme elevate, replici tari. Şi apoi în multe dintre aceste cărţi se vorbeşte despre lucruri pe care autorul nu le-ar fi putut controla, cum ar fi informaţiile despre facerea lumii, care, fie vorba între noi, sunt întărite de ştiinţa modernă, apoi profeţiile care urmează să se împlinească şi se împlinesc, uneori la intervale apropiate, alteori după sute de ani. Îmi pare rău s-o spun, dar Mohamed a copiat pasaje întregi şi stiluri întregi din Vechiul Testament atunci când a alcătuit Coranul.

- Apropos, cât de mare este diferenţa dintre Biblie şi Coran?

- Ca stil, tocmai îţi spuneam, nu e mare. Acelaşi gen profetic, acelaşi stil de minuni, învăţături sau inspiraţie. Dar ca esenţă nu se compară. Biblia e originală în tot ceea ce prezintă, nu admite lipsa inspiraţiei divine şi toată istoria Vechiului Testament se regăseşte sau se descoperă în Noul Testament, dovedind legătura strânsă dintre profeţiile care îl anunţă pe Cel ce va mântui lumea şi apariţia Acestuia. Pentru că toată istoria evreilor din Vechiul Testament nu este altceva decât o pregătire continuă pentru venirea lui Mesia. În schimb Coranul e o culegere de informaţii despre istoria religioasă a Orientului Mijlociu, informaţii preluate în mare din Biblie, apoi elemente profetice şi învăţături morale. Ceva ce aş putea scrie şi eu dacă îmi pun mintea la contribuţie, mă retrag vreo doi ani şi îmi găsesc vreun trib care n-a auzit de divinitate şi mă acceptă.

- Atât?

- Asta am înţeles eu din Coran. Atât. Partea care mă impresionează la arabi nu e Coranul, ci felul în care au ales să creadă cu tărie în preceptele mahomedane, să le urmeze până la moarte şi astfel să aibă succes. Partea de disciplină, de organizare şi de morală.

- Adevărul e că şi pedepsele pentru încălcarea acestor precepte au fost mari.

- Nici astăzi n-ai vrea să comiţi unele infracţiuni prin ţări ca Iranul sau Arabia Saudită.

- Nu mă face să mă gândesc, că renunţ la ruta prin ele.

Plecăm din Qumran spre nord, pe aceeaşi şosea 90, pentru a ne întoarce spre Ierihon. În drum ne tragem sufletul la o staţie de benzină care se laudă că ar fi situată la punctul cel mai de jos al nivelului pământului. Poate că ar fi avut dreptate dacă Marea Moartă n-ar mai fi scăzut de atunci cam cu un metru pe an. Lângă staţie câteva autocare au debarcat turiştii pentru un mic episod de cumpărături, în compania celor ce oferă plimbări scurte cu cămila. Pentru 5 USD Malina “se dă” şi ea cu cămila în jurul staţiei, râzând emoţionată ori de câte ori se mişcă în ritmul animalului. Se pare că începând cu ursul din Sinaia şi terminând cu cămila aceasta iubita mea are o slăbiciune pentru animale. Mă gândesc cu groază cum va vrea să se fotografieze cu vreun leu prin Arabia sau cu vreun tigru prin India.

La ora 11.00 ajungem la mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, situată aproape de şoseaua principală. E un locaş împrejmuit cu zid, asemenea mănăstirilor noastre din Moldova, situat în mijlocul deşertului cu nisip, măslini, ierburi sărace şi cactuşi. Interiorul e destul de strâmt, format dintr-o curte interioară împrejmuită de un patrulater cu etaj, asemenea locuinţelor romane. Peste tot se află icoane, plante ornamentale şi suveniruri.

- Ce mică e mănăstirea aceasta!

- Construcţia e din epoca modernă, baby. Adevărata mănăstire, întemeiată în secolul V, se află un pic mai încolo.

- Bănuiesc că e vorba de un călugăr pe nume Gherasim.

- Da, un călugăr originar din Lycia, de acolo de unde am văzut mormintele acelea sculptate în stâncă. A venit aici şi s-a stabilit prima dată alături de un alt călugăr vestit, Eutimie, apoi s-a retras în acest loc unde a întemeiat o lavră.

- O ce?

- Lavră. Lavra e o comunitate monahală în care există un centru, reprezentat printr-o biserică, iar în jurul ei se află chilii de anahoreţi, răspândite pe o anumită arie. Dar aici Gherasim a întemeiat o lavră cu dublă viaţă monahală: atât pentru anahoreţi, adică cei care trăiau singuri în chiliile lor, cât şi pentru chenobiţi, adică aceia ce stăteau împreună în preajma bisericii. Lavra lui Gherasim număra la început vreo 70 de călugări, dar ulterior s-a dezvoltat foarte mult, el devenind unul dintre cei mai renumiţi călugări din Palestina, alături de Eutimie, Teodosie sau Sava.

- Şi anahoreţii veneau la Liturghie duminica, pentru a se împărtăşi, nu?

- Exact, ca dincolo, la Gheorghe Hozevitul. Aici însuşi Gherasim se retrăgea singur în deşert în timpul postului mare şi se întorcea la mănăstire numai după 40 de zile, în duminica Floriilor. Există însă o povestire legată de el care a devenit repede celebră şi chiar a fost împrumutată altor biografii de sfinţi. Se spune că se plimba odată prin deşert şi a găsit un leu care avea un spin în picior. Leul nu mai putea umbla şi stătea culcat în soare, aşteptându-şi moartea, dar Gherasim i-a scos spinul şi l-a îngrijit, apoi i-a dat drumul. Partea miraculoasă e că leul nu s-a mai îndepărtat de călugăr, iar la moartea lui Gherasim a venit şi s-a pus pe mormânt şi a rămas acolo, fără să primească de mâncare, până a murit şi el.

- Cât de adevărată poate fi povestea asta?

- Era foarte renumită în antichitate şi era strâns legată de viaţa lui Gherasim, semn că ar putea conţine o mare parte de adevăr.

- De aceea a rămas celebru?

- Şi pentru asta, dar şi pentru altele. Era perioada aceea, anii 451, când la Calcedon avea loc Sinodul IV Ecumenic. Ştii că atunci s-au despărţit egiptenii de Patriarhia de la Constantinopol, dar tot atunci au început presiunile şi în Palestina. Mai mulţi călugări au rupt şi ei legăturile cu Constantinopolul şi voiau să îşi întemeieze propria grupare monofizită prin cooptarea marilor personalităţi monahale de aici. Gherasim a avut o oarecare nehotărâre, dar l-a ascultat pe prietenul său Eutimie şi a rămas ortodox.

- Baby, ce sunt aceste obiecte din ceramică? Membre umane, capete de om… De ce sunt aşezate în faţa icoanelor?

- Cred că e vorba de credincioşi care obişnuiesc să aducă aceste obiecte ca semn al bolilor de care suferă, pentru ca sfântul din icoană să le vindece durerile. Ai văzut şi la Gheorghe Hozevitul cum erau aşezate fotografii ale credincioşilor în dreptul icoanei.

După ce cumpărăm un suvenir, aceeaşi brăţară pe care Malina şi-o doreşte în fiecare loc prin care trecem, ne continuăm drumul spre Ierihon, unde luăm masa de prânz. Puţin cam devreme faţă de ceea ce ne-am obişnuit până acum, dar nu ştim ce vom găsi mai încolo aşa că e bine să fim pregătiţi. Ne aprovizionăm şi cu apă de drum şi apoi plecăm spre nord, pe o şosea ce duce la Taibe şi Nablus. Trecem din nou prin faţa muntelui Carantaniei şi înaintăm spre colinele din deşert, dar suntem nevoiţi să stăm mai bine de o oră la coada formată într-un checkpoint israeliano-palestinian. Nu avem nici un fel de probleme, poate în afara căldurii care-şi face simţită din plin prezenţa. În dreptul şoselei 449, pe care intrăm spre a continua spre vest, se văd pe câmp numeroase urme ale războiului: tranşee, denivelări de teren pentru protecţie şi marcări pentru ţinte. Toată zona pare un poligon de tragere. Drumul urcă apoi pe dealurile care formează coloana vertebrală a Israelului şi care se întind din nordul ţării până în dreptul Mării Moarte. Odată cu ascensiunea sperăm să dăm şi de temperatură mai scăzută, deşi şansele sunt destul de slabe.

În momentul în care întâlnim şoseaua 458 ne aflăm deja la aproape 700 de metri altitudine, o poziţie din care se poate vedea Ierusalimul. E un prim semn bun în această după amiază toridă. E pentru prima dată când vedem Cetatea Sfântă a lumii, deşi îi vom întoarce spatele pentru câteva zile.

În curând ajungem în satele Taibe şi Dayr Jarir, dar ne mulţumim să privim gospodăriile şi ne îndepărtăm. Recent au existat unele neînţelegeri între locuitorii celor două sate, pe tema unei relaţii dintre o musulmană şi un creştin, în urma căreia fata a rămas însărcinată şi a fost obligată să se sinucidă. Musulmanii din Dayr Jarir au distrus mai multe case din Taibe şi situaţia a revenit la normal numai după intervenţia forţelor din Ramallah.

Din Dayr Jarir o luăm la dreapta, revenind pe şoseaua 449. Urcăm pe la poalele muntelui Baal Hatzor, cel mai înalt vârf din Samaria şi Iudeea, care atinge altitudinea de 1016 metri. Nu e nu ştiu ce, dar parcă şi temperatura este mai suportabilă. Dealurile din apropiere, pe care urcăm sau coborâm, ne oferă protecţia împotriva soarelui prin livezile de măslini şi portocali de pe marginea şoselei. Facem câteva opriri pentru a ne trage sufletul şi ne folosim din plin de apa care scade văzând cu ochii. Avem şi ceva fructe cumpărate din Ierihon, un mare aport de energie pentru relieful variat din această parte a ţării.

Tocmai pe când intrăm pe şoseaua 60, o rută mai importantă care leagă Ierusalimul de Nablus, ajungem la Shilo.

- E una dintre cele mai importante localităţi evreieşti, deşi în epoca modernă nu prea are cu ce se lăuda.

- De ce e importantă? Are sala aia de sport de pe deal?

Întrebarea neaşteptată a Malinei e atât de amuzantă încât izbucnesc imediat în râs.

- Nu, baby, aia nu e sală de sport. Deşi pare. E o replică a vechiului Cort al Adunării.

- Un templu evreiesc?

- După ce evreii au ieşit din Egipt Moise a primit poruncă să confecţioneze un cort în care Dumnezeu ar fi locuit. Un sanctuar. Un loc în care evreii să aducă jertfe. Cortul a călătorit cu ei prin deşert, apoi a fost adus de Josua în Canaan şi aşezat aici, pentru mai multă vreme. Ulterior va fi mutat în alte două locuri, apoi va fi înlocuit cu Templul din Ierusalim, care a fost proiectat identic cu cortul.

- Deci în acest cort stătea Chivotul de care vorbeam?

- Chivotul cu tablele legii, cu toiagul lui Aaron şi cu vasul cu mană.

- Şi cortul era aşezat acolo, sus?

- Pe dealul acesta pietros.

- Ştiu că e cald, dar ar fi chiar fain să mergem până pe vârf.

- Ufff… ok. Hai să urcăm. Lăsăm bicicletele aici, deşi nu suntem tocmai într-o zonă sigură.

De sus, de pe deal, se vede până departe, la vreo 20 de km, până când peisajul se pierde în ceaţa după-amiezei.

- Evreii trebuiau să ridice cortul sau orice alt sanctuar pe înălţimi. Era lăsat prin legea străveche. De fapt, dacă stai să te gândeşti, toate popoarele preferau să ridice jertfelnicele pe înălţimi. Probabil se considerau mai aproape de divinitate.

- Mai aproape, dar şi jertfelnicul trebuia văzut de pretutindeni.

- Ai dreptate, baby. Aici era centrul religios al evreilor şi aici veneau de trei ori pe an, aducând jertfe.

Coborâm pe aleea pietruită, urmărind şopârlele care aleargă prin iarbă şi continuăm spre Nablus. E ora 18.00, aşa că mai putem înainta puţin, mai ales că temperatura s-a mai domolit. Şoseaua şerpuieşte printre dealuri, urcând sau coborând lin prin livezi. După orăşelul Hawara părăsim şoseaua 60 şi continuăm pe 57, ajungând la Balata odată cu apusul soarelui. Balata se află pe locul vechii aşezări Sichem, care are o mare însemnătate în memoria israelienilor.

- Sichem este strâns legat de Iacov, cel care i-a furat fratelui său dreptul de întâi-născut şi a fugit, apoi s-a întors din Mesopotamia bogat. S-a aşezat aici, unde a ridicat un jertfelnic şi unde familia sa a intrat în legătură cu băştinaşii.

- Dar ziceai că le era interzis.

- Una dintre fiicele lui Iacov, Dina, a fost violată de un localnic pe nume Sichem. Bătrânul tată a acceptat situaţia, mai ales că Sichem a luat-o pe Dina la el acasă, dar fiii lui Iacov nici n-au vrut să audă. Le-au câştigat încrederea băştinaşilor, apoi într-o zi au intrat în cetate şi i-au ucis pe toţi bărbaţii, iar pe femei şi pe copii şi tot ce aveau aceştia i-au luat în robie. Iacov a fost nevoit să se mute de aici, mâhnit că stricase bunele relaţii cu localnicii. Aici se mai află câteva obiective turistice: când israeliţii au plecat din Egipt au luat cu ei şi trupul lui Iosif, fiul lui Iacov, cel care fusese administratorul Egiptului şi l-au depus aici, la Sichem. Mormântul a fost ok până recent, când au izbucnit conflictele între israelieni şi palestinieni. Situl a fost distrus aproape în întregime iar acum se încearcă reconstruirea lui.

- Mai sunt probleme?

- Au fost anul trecut. Focuri de armă şi toate cele.

- E sigur să mergem acolo?

- Nu ştiu, dar hai să încercăm.

Găsim cu greu situl, o construcţie gen capelă între câteva ziduri, dar când vrem să intrăm un bărbat de vreo 30 de ani ne strigă supărat şi ne face semn să plecăm.

- Tourists! We are friends!

- No! No friends! Go! Go!

Gesturile lui nervoase ne dau de înţeles că nu glumeşte. Îi fac semn că am înţeles şi că vom pleca, dar când îi întoarcem spatele ne trezim atacaţi cu pietre. Situaţia e destul de tensionată, aşa că nu mai zăbovim şi ne retragem, sperând să nu fi agravat relaţia. Omul nu ne urmăreşte, nici nu mai strigă, dar priveşte în continuare duşmănos în urma noastră.

- Ce idiot! exclamă Malina, nervoasă.

- Bine că nu a fost mai rău. Putea să aibă o armă la el.

- Dar ce-am făcut? Ne-am dus să vedem o ruină!

- Palestinienii nu prea înghit vizitele evreilor şi creştinilor la mormântul lui Iosif.

- Un idiot! Mă-sa să-l ducă!

- Hai să găsim un hotel în Nablus şi să ne liniştim. Nu a fost decât un palestinian încuiat care ne-a alungat din localitatea lui.

După ce întrebăm un taximetrist descoperim hotelul Al Yasmeen, un loc destul de drăguţ care ne poate oferi odihna după o zi destul de grea. Facem un duş răcoritor şi ne bucurăm de cină, comentând întâmplările din seara aceasta. Ajungem la concluzia că tipul nu merită atenţia noastră şi revenim la buna dispoziţie de dinainte, mai ales că primim după cină un paner plin vârf cu fructe exotice.

- Babe, hai să-ţi arăt cum se desface un ananas.

- Să vedem!

- Poţi folosi instrumentul acesta, care îţi scoate miezul gata curăţat de coajă şi îţi elimină şi partea de mijloc a miezului, care e cam aţoasă, dar în cazul acesta să ştii că pierzi mult suc şi poate şi miez, în funcţie de mărimea fructului. În ţări în care ananasul e la el acasă nu se pune bază pe pierderile astea, dar la noi… Sau mai poţi face aşa: îi tai capetele cu un cuţit bun, dar ai grijă să nu-ţi retezi ghearele. După aceea îi tai coaja de pe margini, vertical, până l-ai curăţat de tot. Nu pierzi mult suc şi miezul o să-ţi rămână în întregime, deşi nu o să fii atât de satisfăcut de aspectul estetic ca în cazul folosirii uneltei speciale. Pentru primele dăţi o să ţi se pară că ai cioplit un lemn galben, dar trecem mai departe. După ce l-ai curăţat de coajă poţi să-l tai felii ca şi cum tai pepenele sau poţi să-l faci felii rotiţe. În ambele cazuri trebuie să îţi aminteşti de miezul aţos din mijloc. Dacă-l faci felii ca pepenele o să poţi extrage miezul respectiv. Dacă nu o să ronţăi rotiţa până ajungi la miez, ceea ce nu e foarte civilizat.

- Şi după ce termin de ronţăit rotiţa pot să încep să te ronţăi pe tine?

- Ai grijă la miezul aţos, da? Totdeauna să-ţi aminteşti de miezul aţos, râde Malina.

- Abia aştept să te eliberez de coajă şi să te fac rotiţe.

- Dacă-mi ziceai că vrei să mă faci felii intram la bănuieli. Mi-a mai strigat azi unul că vrea să mă vadă felii, acum tu?

- Eu te fac felii cu buzele, din cap până-n picioare.

- Vorbe, taică, vorbe, râde ea.

- Uite, pe pliantele astea se vede ce putem vizita în Nablus. Mâine dimineaţă te urc pe muntele Garizim.

- Vorbeşti de munte, dar n-am văzut decât nişte dealuri.

- Păi alea sunt munţii în Israel.

- Şi ce vedem acolo? Un templu? Pe înălţimi?

- Mă bucur că aţi fost receptivă la cursul de istoria religiilor de la Shilo, domnişoară. Mi-aţi putea spune ce fel de templu am putea găsi acolo?

- Probabil vreunul în stilul sălii de sport.

- Bine, atunci mâine dimineaţă vom juca tenis pe muntele Garizim.