Joi, 26 iunie 2008. Galileea

De pe Garizim oraşul se arată în toată lungimea lui, strâmtorat între dealuri şi dornic să evadeze pe coamele din jur. Zeci de blocuri sunt împrăştiate pe Ebal şi Garizim, cei doi munţi pentru care Sichem şi Nablus erau cunoscute în antichitate.

- Ce forfotă e în oraş! De la prima oră!

- Lucrează lumea, nu ca noi!

- Păi şi noi lucrăm. Dacă e să ne gândim că fiecare om însumează în el personalitatea întregii omeniri, atunci înseamnă că noi lucrăm alături de ei şi ei călătoresc alături de noi.

- Aici trebuie să recunosc că ai dreptate, deşi nu ştiu de unde ţi se trage atât de dimineaţă: de la cafea sau de la somn?

- Mai bine de la cafea, babe. N-am dormit foarte bine.

- Ai auzit şi tu melodiile alea orientale?

- Şi încă cum! Am crezut că nu se mai termină. Şi să stai să le auzi în miezul nopţii, tu, turist din Europa, nu e prea recomandat. Parcă m-aş fi aflat într-un lagăr.

- Gata. Hai să ne desfătăm cu peisajul. Nu mai are sens să ne gândim la ce-a fost.

- De ce ne-am urcat în dealul ăsta? Pentru peisaj?

- Nu, baby. Vreau să-ţi arăt ceva. Vezi, dincolo de oraş e muntele Ebal. Şi aici, şi acolo existau sanctuare străvechi de închinare la zeităţi, dar aceste sanctuare s-au transformat în altceva mai important odată cu întoarcerea israeliţilor din Egipt. Chiar Moise, privind de pe muntele Nebo, a lăsat poruncă să se adune toate triburile aici pentru a săvârşi un ritual special.

- Dar locul era important pentru evrei şi înainte de asta, nu? Adică în timpul lui Iacov, când a venit şi s-a stabilit aici şi fiii lui i-au ucis pe băştinaşi…

- Da, zici bine. Exista în conştiinţa evreilor ideea că este un loc în care strămoşul Iacov stabilise un centru religios pentru ei. Dar amploarea o ia abia după ce revin ei din Egipt. Odată ajunşi aici s-au împărţit în două. Existau 12 triburi de israeliţi, după cei 12 fii ai lui Iacov. Şase dintre triburi au urcat pe Garizim, iar şase pe Ebal, faţă în faţă, iar într-o zi prestabilită au început să săvârşească un ritual special. Cei de pe Garizim rosteau binecuvântările, iar cei de pe Ebal rosteau blestemele aferente fiecărei fapte bune sau fiecărui păcat pe care l-ar fi săvârşit individul.

- Interesant.

- Locul a crescut în importanţă în perioada regilor lui Israel, care încet, încet au făcut din Sichem şi Garizim un pol de aversiune faţă de Ierusalim. După ce evreii s-au întors din robia babiloniană a început adevărata ruptură dintre această regiune, numită Samaria şi regiunea Ierusalimului, care se numea Iudeea. Evreii de aici acceptaseră să intre în legătură cu celelalte popoare, s-au creat relaţii de rudenie, apoi a apărut neamul samarinenilor, un fel de evrei amestecaţi cu popoarele idolatre. Pentru evreii din Iudeea acest amestec reprezenta unul dintre cele mai mari păcate, pentru că în primul rând era interzis să ieşi din tribul tău pentru a te uni cu alţii şi în al doilea rând pentru că odată ce intrai în contact cu ceilalţi riscai să adopţi alte zeităţi şi să uiţi de Dumnezeu cel adevărat. Acest lucru s-a întâmplat cu samarinenii, care şi-au făcut propriile zeităţi şi au ridicat propriul templu, pe Garizim, spunând că nu templul din Ierusalim a fost lăsat de Dumnezeu ca şi casă a Sa, ci cel de pe Garizim. Îţi imaginezi de ce s-a născut o ură neînduplecată între cele două neamuri şi de ce evreii îi considerau spurcaţi pe samarineni.

- Şi ce s-a mai întâmplat?

- În timpul lui Alexandru Macedon un lider evreu a distrus templul de aici, dar cultul de pe Garizim a continuat. La un moment dat Iisus a trecut pe aici, s-a oprit în Sichem şi s-a aşezat lângă o fântână despre care tradiţia spunea că ar fi fost construită de Iacov. Ai văzut cum erau fântânile pe aici: o groapă cu apă care reprezenta centrul vital pentru populaţia din zonă şi care adesea era subiect de dispută între familii sau triburi. Cine deţinea fântâna deţinea puterea într-o zonă oarecare. Deci a venit Iisus, s-a pus lângă fântână şi i-a trimis pe ucenici în oraş ca să caute de mâncare. Între timp a venit o femeie samarineancă să ia apă şi a rămas şocată când evreul de lângă fântână i-a zis: “Dă-mi şi mie să beau”. Pe urmă a început un dialog în care ea îi arăta lui Iisus muntele Garizim şi spunea că aici e locul adevărat de închinare, în timp ce Iisus îi spunea că vine vremea când nici în Ierusalim, nici pe Garizim nu va mai fi centrul, ci în inimile oamenilor. Rezultatul a fost că oamenii din Sichem l-au primit pe Iisus şi au fost printre puţinii care au crezut în El de la început.

- Au fost primitori, spre deosebire de acum. Şi ruinele astea sunt ale templului de atunci?

- Parţial. Peste ele a fost ridicată o mănăstire bizantină mai târziu.

- Care a fost dărâmată de arabi, bănuiesc.

- Da.

- Dar de unde atâta ură între palestinieni şi evrei?

- Evreii au fost alungaţi din Palestina odată cu anul 70, când romanii au distrus Ierusalimul şi au înăbuşit revolta iudaică. Pentru început ei nu au mai avut voie să se apropie la nu ştiu câţi kilometri de Ierusalim. Ulterior au fost expulzaţi în lume şi şi-au format comunităţi în Europa sau Africa. Bineînţeles, au mai rămas şi prin Palestina, dar nu mai aveau drepturi. În locul lor s-au stabilit romanii şi bizantinii. Apoi prin 630 au apărut arabii. Cei care s-au stabilit aici dintre arabi sunt cunoscuţi azi sub numele de palestinieni. Numai că în perioada interbelică evreii au început mişcările sioniste în lume, pentru reîntoarcerea în Palestina şi reînfiinţarea statului Israel. Acest lucru a devenit posibil după al doilea război mondial, când mai multe comunităţi evreieşti stabilite aici au înfiinţat statul, în ciuda opoziţiei tuturor naţiunilor arabe din regiune. De atunci o ţin numai în războaie, pentru că palestinienii nu vor să cedeze ţara în care stau de sute de ani, iar evreii vor să cucerească tot ce e aici, vechiul Canaan, ţara făgăduită lor de Dumnezeu şi locul în care au trăit în timpul lui Avraam, apoi după întoarcerea din Egipt.

- Şi azi palestinienii au Fâşia Gaza şi…?

- Fâşia Gaza şi Bancul de Vest sau Ţinuturile ocupate, cum le mai numesc. Adică zona în care ne aflăm. Merge din nord, de la Marea Galileii până în sud, la Marea Moartă, într-o fâşie verticală care rupe Palestina în două.

- Şi în care e inclusă o bună parte din Ierusalim, nu?

- Da. Deci noi încă n-am intrat efectiv în Israel, deşi suntem în Israel.

- Şi aici cine conduce?

- E o administraţie palestiniană, îi spune “Autoritatea Naţională Palestiniană”, dar din punct de vedere militar Israelul controlează tot. Palestinienii au control doar de faţadă. Problema e că în zona aceasta există sate întregi de palestinieni şi sate întregi de israelieni. Iar când izbucneşte cearta, se lasă cu război.

- Dar parcă zona aceasta e mai liniştită decât Fâşia Gaza.

- Pentru că Fâşia Gaza e mai emancipată. E la mare, oamenii au mai mare acces la resurse şi la informaţie. Oricum, nici aici nu e foarte mare linişte, ai văzut asta la mormântul lui Iosif. Iar Ramallah sau Nablus sunt două centre destul de active în ceea ce priveşte luptele de stradă.

- Am trecut de Ramallah, nu?

- Am evitat-o.

- Hai să mergem mai departe. Începe să se facă destul de cald aici.

Coborîm de pe Garizim şi trecem prin tot oraşul, ieşind în partea vestică. La Bayt Iba întâlnim din nou un punct israelian de checkpoint, aşa cum găseşti pe toate arterele importante care dau spre Nablus.

- Parcă am fi pe vremea lui Ceauşescu. Aşa era şi atunci, la intrarea în marile oraşe. Clujul, de exemplu, avea puncte de control pe Dealul Feleacului, la Floreşti şi Apahida.

- Dar ce controlează? Vor să vadă dacă nu se introduc arme în Nablus?

- Cred că sunt interesaţi şi de arme, dar cred că ţin seama şi de persoanele care intră şi ies. Se spune că îi au în vizor, printre alţii, pe studenţii palestinieni de la An-Najah, o universitate din Nablus.

După o jumătate de oră de aşteptare ieşim cu bine din verificări şi continuăm spre câmpie. La Deir Sharaf facem dreapta, intrând din nou pe şoseaua 60 care duce la Sebasta. În dreptul localităţii Shavei Shomron un al doilea checkpoint, spre disperarea noastră. Câteva maşini aşteaptă la verificări şi totul se prelungeşte cu încă o jumătate de oră bună. Militarii israelieni nu par deloc grăbiţi, deşi e aproape ora 11.00 şi soarele a început să se destrăbăleze. Poate tocmai pentru că a apărut căldura mişcările lor sunt foarte line, indiferente, testând răbdarea celor ce aşteaptă.

- Parcă ar vrea să vadă care dintre noi îşi pierde primul cumpătul şi sare la gâtul lor. Cred că abia aşteaptă să ducă pe vreunul la închisoare.

- Şi te mai întrebi de ce se revoltă palestinienii! Orice îngrădire a libertăţii duce la revoltă.

- Nu mi-ar plăcea să stau aici. Toată ziua să mă tot verifice?

- Până la urmă te-ai împrieteni cu ei.

În apropiere se vede dealul Samariei, o colină pe care era construită cândva capitala regiunii.

- Acolo sus, pe deal, a fost centrul politic al regatului Israel.

- Dar Israel nu a avut centrul la Ierusalim?

- Nu. Stai să-ţi explic. După domnia lui Solomon ţara s-a împărţit în două regate: Israel şi Iudeea. Regatul Iudeeii a rămas cu capitala la Ierusalim şi a fost mai apropiat de cinstirea lui Dumnezeu, pe când regatul lui Israel s-a amestecat cu toate neamurile cu care a venit în contact şi a avut mari probleme din această cauză. Vorbind mai pragmatic, putem spune că regatul Israel era mai expus relaţiilor cu popoarele învecinate, atât cu cele de pe malul mării, cât şi cu cele din răsărit şi nord, adică cu sirienii şi asirienii, în timp ce regatul Iudeeii era mai izolat şi şi-a conservat oarecum religiozitatea. Unul dintre regii cei mai importanţi care au domnit aici şi care e înmormântat aici a fost Ahab.

- Cine-i ăla?

- Celebrul Ahab, cu soţia lui, Izabela. Întruchiparea răului în Vechiul Testament.

- Ce-au făcut?

- Din punct de vedere politic şi administrativ, Ahab n-a fost un rege slab. A continuat construcţia cetăţii, începută de tatăl său, a purtat câteva războaie în care a ieşit învingător şi a avut alianţe destul de reuşite. Dar din punct de vedere religios a fost un dezastru, motiv pentru care tot ce a clădit a fost sortit pieirii. Era perioada cea mai activă a profeţilor, momentul în care a trăit şi profetul Ilie. Acesta îl certa adesea pe Ahab că a uitat de adevăratul Dumnezeu şi se închină la zeităţi făcute de oameni. Soţia regelui, Izabela, o idolatră înnăscută, avea o influenţă foarte proastă asupra lui Ahab, iar Ilie critica toate aceste cusururi. Regele nu-l suporta pe profet, aşa că a încercat să-l ucidă în mai multe rânduri, socotindu-l piază rea, dar Ilie s-a refugiat de fiecare dată, unul dintre refugii fiind la Hozeva.

- Da, mi-am amintit în timp ce-mi povesteai.

- La un moment dat regele a obţinut ilegal via unui supus, printr-un proces injust pus la cale de Izabela, proces în care a fost implicat şi Dumnezeu, care cică şi-ar fi spus părerea în legătură cu vinovăţia proprietarului şi acesta trebuie să moară. Omul a fost ucis cu pietre şi via i-a revenit regelui, dar când s-a dus s-o ia în primire s-a întâlnit cu Ilie, care era trimis de Dumnezeu. Să vezi dialog! “M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?”, zice regele către profet. “Te-am aflat, pentru că ai stârnit mânia lui Dumnezeu”. Pentru fapta lui regele a fost anunţat că în locul în care porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge şi sângele lui Ahab şi că nici unul din urmaşii lui nu va apuca să-şi trăiască viaţa.

- Nasol. Şi ce s-a întâmplat cu el?

- Regele s-a dus la război în ciuda atenţionărilor unui alt profet şi a fost rănit mortal de o săgeată. L-au pus în carul de luptă şi l-au adus în Samaria, unde a fost înmormântat, dar carul a fost apoi spălat la o fântână şi câinii lingeau sângele care curgea.

- Ironic. Adevărul e că nu se întâmplă întotdeauna fizic, aşa cum ţi se pare că sună o profeţie, dar întotdeauna se întâmplă. Probabil Ahab îşi imagina că va muri în locul în care murise proprietarul viei şi că acolo va avea parte de imaginea aceasta josnică, dar uite ce ironic se împlineşte profeţia!

- E ca în povestea aceea cu arabul care s-a ferit de moarte. Se spune că a văzut Moartea venind către el şi ca să o fenteze s-a urcat pe cal şi a alergat iute ca vântul cale de mai mulţi kilometri, până la Bagdad. În oraş s-a amestecat printre oameni dar a dat nas în nas cu Moartea, care i-a spus: “Chiar mă întrebam azi, când te-am văzut prima dată, cum o să te iau la ora asta din Bagdad, pentru că erai aşa departe de locul acesta!”

- Ha! Super!

Scăpăm şi de acest checkpoint şi ne continuăm drumul pe şoseaua 60, ocolind colina Samaria prin vest. Drumul urcă şi coboară prin satele destul de pustiite, oferindu-ne un spectacol destul de jalnic a ceea ce putea fi şi ceea ce este în realitate Palestina, o zonă bogată în livezi şi turme de oi, dar năpăstuită de răutatea oamenilor. După o oră de rulat ajungem în dreptul colinei Dotan, un loc exotic pentru evrei.

- Baby, îţi aduci aminte de povestea lui Iacov, cum a trebuit să plece din Sichem din cauză că fiica lui fusese necinstită şi fiii lui îi uciseseră pe băştinaşi?

- Da.

- Din Sichem s-a mutat spre sud, la Hebron, undeva în sudul Ierusalimului.

- Da, şi?

- Fiii lui au primit sarcina să aibă grijă de turmele de oi, aşa că au plecat cu ele la păscut, ajungând din nou prin aceste meleaguri. Dintre ei însă Iosif a rămas cu tatăl său, pentru că era cel mai răsfăţat. Zice că era întotdeauna bine îmbrăcat şi avea darul de a visa tot felul de vise prevestitoare. Din cauza aceasta fraţii lui îl detestau, îi ziceau “visătorul de vise”. La un moment dat Iosif a fost trimis de Iacov să vadă ce fac fraţii lui şi aceştia, când l-au văzut că vine, s-au sfătuit, l-au legat, apoi l-au vândut unor negustori care l-au dus în Egipt şi l-au dat ca sclav unui funcţionar. Ca să nu existe bănuieli i-au mânjit hainele cu sângele unui miel şi i le-au trimis lui Iacov, spunându-i că Iosif a fost ucis de vreun animal sălbatic.

- În locul acesta l-au vândut?

- Da. Iosif a ajuns sclav în Egipt, s-a ferit de stăpâna casei care-i făcea ochi dulci şi a fost aruncat în închisoare, apoi a devenit celebru pentru visele sale prevestitoare şi a ajuns mâna dreaptă a faraonului. Ulterior a avut cel mai important rol în ridicarea Egiptului la rangul de putere economică, în timpul unei perioade de foamete, când toate popoarele mergeau acolo ca să obţină hrană. Printre cei care au ajuns acolo au fost şi fraţii lui, care l-au reîntâlnit astfel şi au fost iertaţi, apoi au venit cu toată familia şi s-au stabilit în Egipt pentru mai multe decenii. După moartea lui Iosif au început să fie persecutaţi, pentru că se înmulţiseră foarte mult şi sub conducerea lui Moise au fost scoşi din Egipt şi readuşi în Canaan.

- Când ai zis de foamete mi-am adus aminte că se apropie ora prânzului.

- Ne vom opri peste o oră în Jenin.

Ajungem chiar mai repede decât plănuisem, pentru că şoseaua a coborît spre câmpie. Oraşul Jenin, cunoscut pentru luptele recente de stradă dintre israelieni şi palestinieni, este destul de aglomerat în centru. Descoperim o terasă şi luăm masa în compania mai multor copii care s-au adunat pe lângă biciclete şi se întrec curioşi.

La un moment dat unul dintre ei fură o sticlă cu apă din căruciorul ataşat şi fuge cu ea, în hohotele de râs ale prietenilor.

- Hei! Adu apa înapoi!

- Lasă-l, Vlad. Poate nu au apă acasă, mă opreşte Malina.

Ca şi cum ar fi vrut să-i răspundă, băiatul desface sticla, se serveşte cu câteva guri, apoi îi stropeşte cu apă pe ceilalţi copii care între timp au fugit de lângă biciclete. Nici că le pasă de părerea mea!

- Uită-te la el! Dacă o lua ca să bea, nu mai ziceam nimic, dar uită-te la el!

- Dă-i pace, babe. Cumpărăm alta.

- Incredibil ce tupeu pe el!

- Nu te mai ambala, că nu e aşa mare problemă.

Băiatul râde de mine de departe şi dă semne că ar vrea să se întoarcă, dar se linişteşte când vede că îmi vine în ajutor un tânăr ce serveşte la terasă. Tipul de lângă mine strigă nervos la copii, îi alungă cu gesturile mâinii, dar i se răspunde obraznic. Nu ia în considerare comentariile copiilor, semn că aşa se poartă un dialog în aceste locuri, în schimb îmi face semn că totul e ok şi că pot să mă întorc la masă.

- Ai văzut cât de senin şi firesc m-a întors să mănânc? Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!

- Era doar o sticlă cu apă.

- Da. Un produs destul de scump pe aici. Ar fi putut măcar să-mi spună că îi pare rău şi că îşi cere scuze că s-a întâmplat asta unui client de-al său.

- Poate că e ceva firesc pentru ei.

- Incredibil!

- Baby, ai văzut câte urme de gloanţe sunt pe toate casele astea?

- S-au bătut recent, în 2002. Israelienii au intrat cu buldozerele peste palestinieni, într-un camp de refugiaţi din oraş, dar n-au făcut decât să distrugă câteva clădiri şi să ucidă vreo 50 de palestinieni. Asediaţii au spus ulterior că a fost un “Jeningrad”, pentru că s-au apărat în continuu, rezistând atacurilor israeliene. Naţiunile Unite au fost dezgustate de atacul israelian, în timp ce israelienii au motivat acţiunea prin faptul că aici era capitala atentatorilor sinucigaşi antrenaţi de Fatah şi Hamas.

- Şi ce naiba căutăm noi pe aici? Ne mai mirăm că suntem atacaţi cu pietre şi ni se fură apa!

- Dacă ieşim din Jenin ajungem imediat la civilizaţie.

- Suntem aproape de graniţa cu Israelul?

- Suntem la o jumătate de oră de ea.

- Atunci am plecat. Abia aştept să ajung în zone mai sigure.

În dreptul localităţii Jalame dăm de al treilea checkpoint israelian. Suntem deja obişnuiţi cu verificările şi trecem repede prin formalităţi, mai ales că nu există alţi doritori să treacă graniţa şi nici noi nu avem multe bagaje. Câţiva soldaţi se uită curioşi la mijloacele noastre de transport şi zâmbesc admirativ, fără urmă de aversiune. E primul semn că ne îndreptăm către civilizaţie.

În faţa noastră se întinde câmpia Galileeii. În sfârşit suntem într-un peisaj încurajator, cu cereale şi culturi verzi. În partea dreaptă se înalţă impunător Muntele Tabor, un loc pe care sper că-l vom vizita în curând. Deşi e cald, sentimentul că te afli într-o zonă sigură ne dă puteri să rulăm cu viteză spre civilizaţie. Avem parte şi de o şosea foarte bună, cu două benzi pe direcţia de mers, cu indicatoare şi semafoare, locuri în care te poţi opri pentru popas sau hoteluri unde poţi rămâne peste noapte. Suntem la civilizaţie!

Prima oprire, pe la ora 14.00, e Nazaret.

- Nu-mi vine să cred că suntem aici, râde Malina.

- De ce?

- E de necrezut, pur şi simplu! Şi ştii de ce-mi pare rău? Îmi pare rău că nu ştiu mai multe despre acest loc şi despre Iisus. Ştiu că e unul dintre cele mai importante locuri de pe faţa pământului şi mi-ar fi plăcut să cunosc dinainte mai multe despre Nazaret.

- Dar ce zici de ideea că eşti aici şi ai posibilitatea să afli tot ce e mai important despre Iisus şi Nazaret?

- Da, sună bine. Ştiu că a trăit aici şi că aici a locuit Fecioara Maria. Altceva nu ştiu.

- Păi deja e jumătate din ceea ce ştiu şi eu.

- Haide, haide… Mai bine mi-ai spune ceea ce nu ştiu.

- Ce să-ţi spun? E foarte simplu. Nazaret e oraşul de baştină al Fecioarei Maria. Aici locuia ea în momentul în care i s-a arătat îngerul Gavriil şi a primit vestea că va naşte pe Mesia. Maria era descendentă din neamul regelui David, care la rândul lui descindea din Iacov, Isaac şi Avraam. Tot aici locuia şi tâmplarul Iosif, cel care avea s-o ia sub ocrotirea lui pe Maria. Iisus s-a născut la Betleem, în sudul Ierusalimului, pentru că tribul din care făceau parte Iosif şi Maria era din acea regiune, dar după ce au fugit în Egipt ca să se ascundă de mânia lui Irod s-au întors şi s-au restabilit la Nazaret. La vârsta de 30 de ani Iisus s-a botezat în Iordan, apoi a venit să răspândească Evanghelia în Galileea, începând cu oraşul său. Bineînţeles că nu a fost bine primit. După ce a citit sâmbăta în sinagogă şi le-a spus evreilor că începând din acea zi se împlinesc cuvintele profeţilor din Vechiul Testament locuitorii oraşului au vrut să-l arunce de pe muntele acesta, scandalizaţi că fiul tâmplarului pretinde că ar fi Mesia. L-au alungat din oraş şi Iisus s-a dus să propovăduiască pe malul Mării Galileea.

- Aici a rostit el cuvintele acelea: “Nici un prooroc nu e primit în cetatea lui”, nu-i aşa?

- Da.

- Bănuiesc că putem vedea ceva aici, nu?

- Vezi biserica aceea mare din centru? E Biserica Buneivestiri. Locul în care Gavriil i-ar fi adus vestea Mariei.

- Hai s-o vedem.

Locaşul e impunător nu numai atunci când te afli în faţa lui, ci şi când îl priveşti de departe. Am ajuns destul de greu în faţa bisericii, pentru că străzile sunt aglomerate şi sunt foarte mulţi turişti. Asfaltul măreşte dogoarea şi ne aminteşte de străzile din Damasc sau Amman.

- Biserica aceasta a fost ridicată de romano-catolici pe locul în care se presupune că ar fi fost casa Mariei. E cel mai mare locaş creştin din Orientul Mijlociu şi a fost ridicat pe ruinele unei biserici mai vechi, construite de împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, prin 325.

- Hai să intrăm.

Facem un tur al interiorului, ne închinăm, apoi coborâm la subsol, unde se află peştera Mariei. Alături de noi se află mulţi alţi turişti străini, fiecare cu aparatul de filmat sau de fotografiat. După câteva minute de reculegere, în care ne bucurăm atât de liniştea locaşului cât şi de răcoarea lui, revenim în curte. Faţada bisericii, construită în stil roman, este împodobită cu sculpturi ale celor patru evanghelişti şi ale evenimentului Buneivestiri. Pe frontispiciu scrie în limba latină: “Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit între noi”, text luat din Evanghelia după Ioan.

În timp ce ne odihnim la umbră în curtea bisericii, bucurându-ne de răcoritoare, Malina meditează la locurile pe care le-am întâlnit recent.

- Ce diferenţă mare între ceea ce vedem aici şi ceea ce se află la 50 de km! Aici turism, biserici răcoroase, libertate, pieţe, bunăstare, dincolo război, ură, ruine, teamă de oamenii de pe stradă.

- Într-adevăr. Putem să ne considerăm norocoşi că am ajuns cu bine aici.

- Sper că vom evita zonele de genul acesta. Nu vreau să mă leg la cap fără să mă doară.

- Abia după ce treci printr-o astfel de zonă începi să apreciezi faptul că dincoace e pace şi linişte. Asta în ceea ce ne priveşte, pentru că din punctul lor de vedere, al celor ce trăiesc în Nablus sau Ramallah, cred că viaţa de aici pare plictisitoare. Să nu ai tu o armă în casă, să nu tragi şi tu măcar de câteva ori în viaţă, să nu participi la o luptă…

După ce ne odihnim reluăm vizitarea oraşului urcând la biserica Arhanghelului Gavriil, situată pe locul în care creştinii răsăriteni cred că s-ar fi aflat adevărata casă a Mariei.

- E ciudat să vezi că în acelaşi oraş două comunităţi creştine îşi dispută un loc care ar putea tot atât de bine să fie într-o a treia parte. E deranjant să vii dincoace şi să afli că poate ceea ce ai văzut dincolo este fals şi că aici se află adevăratul loc al Mariei. E ca şi cum cineva ţi-ar spune: “Te-ai dus degeaba dincolo, aici trebuia să vii, ai fost înşelat”, iar după ce ieşi de aici să ţi se spună acelaşi lucru de către partea cealaltă.

- Malina, să privim partea bună a lucrurilor. Vedem un alt obiectiv turistic.

Biserica ortodoxă nu e nici pe departe atât de impunătoare ca locaşul romano-catolic. E retrasă într-o zonă neutră a oraşului, fără alte obiective apropiate, într-o piaţă mare şi liberă, fără foarte mulţi vizitatori. E mult mai linişte aici decât dincolo.

Înăuntru locaşul e mai luminos decât celălalt şi mai intim. Şi aici se află un subsol către care duce un tunel frumos decorat. În capăt curge un izvor considerat singura sursă de apă din vechime şi recunoscut ca locul în care Maria se afla atunci când a fost vizitată de Gavriil.

- Biserica aceasta mi s-a părut mai drăguţă decât cealaltă. Nu e încărcată de renume, nu e împodobită opulent, nu e nici impresionantă, nici extravagantă. E pur şi simplu un loc de rugăciune aşezat pe vestigiile unde ar fi putut exista un loc sfânt şi atâta tot. Îmi place asta, se arată Malina încântată. Simplitatea bate renumele.

- Mă bucur că ţi-a plăcut. Ai văzut ce frumos era izvorul acela?

- Da. Văd că şi aici aruncă lumea monede în apă.

- E un adevărat cult al turistului. Un fel de sacrificiu adus de turist unei divinităţi binevoitoare care a fost vizitată la ea acasă şi care este solicitată să-i poarte de grijă pe viitor.

- Uneori divinitatea aceea are şi un chip. În cazul de faţă cred că e un semn de respect pentru Fecioara Maria.

La ora 16.00 ieşim din Nazaret prin pădurea Churchill şi ajungem la Daburiya, o localitate aflată la poalele Muntelui Tabor. De aici o şosea îngustă urcă în serpentine spre culme, permiţându-ne să admirăm peisajul Galileeii.

- Baby, o tradiţie care ar fi luat naştere prin secolul IV sau chiar mai devreme susţine că Iisus s-ar fi schimbat la faţă pe Muntele Tabor.

- Şi cum s-a schimbat la faţă?

- În Noul Testament se spune că i-a luat cu el pe trei dintre ucenici, pe Iacov, Petru şi Ioan, cei care îi erau cei mai apropiaţi şi a urcat cu ei pe munte, unde s-a transfigurat şi a apărut într-o lumină supranaturală. Se mai spune că lângă el au apărut Moise şi Ilie, cei doi care reprezentau Legea şi Profeţii Vechiului Testament şi care astfel îi confereau lui Iisus calitatea mesianică pe care o avea. A fost un eveniment asemănător cu cel de la Iordan, pentru că şi aici s-a auzit o voce care spunea că “Acesta este Fiul Meu”. Momentul a fost atât de impresionant pentru ucenici încât Petru a vrut să-l permanentizeze: “Doamne, ce bine ne este nouă aici! Să facem trei colibe, una pentru tine, una lui Moise şi una lui Ilie”.

- Cred şi eu că le-a plăcut! Bănuiesc că în acele clipe vedeau în Iisus un fel de rege puternic alături de care nu se mai pot teme de nimic.

- Luca Evanghelistul zice că Iisus vorbea cu Moise şi Ilie despre ceea ce avea să se întâmple la Ierusalim, adică despre patimile Lui. Probabil că Luca aflase asta de la Petru. Şi de aceea e cu atât mai interesant cum ucenicii Lui L-au părăsit în momentul în care a fost prins, ei care fuseseră alături de El pe Tabor şi văzuseră ce văzuseră.

Ajungem sus pe munte. În partea stângă se află două biserici, una ortodoxă şi alta catolică, ambele închinate evenimentului Schimbării la Faţă. Ca de obicei, cea ortodoxă este mai mică, mai simplă. Din preajma lor se vede toată câmpia de nord-vest, până la zeci de kilometri depărtare. În partea de sud-vest soarele aleargă spre apus, cu toate că mai are mult până la linia orizontului. Înspre răsărit strălucesc apele Mării Galileeii, acolo unde sperăm să ajungem în seara aceasta. Peste tot se văd satele Galileeii, cu casele albe strălucind în razele după-amiezii.

- Baby, biserica ortodoxă de aici este prima ctitorie românească în Ţara Sfântă. A fost ridicată prin 1850 de doi călugări moldoveni, iar prin 1900 a fost închinată sau oferită spre administrare Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim.

- Dar acum nu mai sunt călugări români aici, nu?

- Nu mai sunt.

Intrăm în biserică, ne închinăm la icoane, apoi dăm de mormântul călugărului român Irinarh. După câteva minute ieşim ca să vizităm şi biserica romano-catolică şi coborâm pe aceleaşi serpentine spre Daburiya. Înconjurăm muntele prin latura de nord şi intrăm pe şoseaua 65, cea care ne va duce spre Marea Galileeii. Când ajungem în sfârşit la şoseaua 77 se face ora 20.00 şi soarele e pe punctul de a apune.

- Baby, vezi câmpia aceasta din stânga noastră? Şi dealul acela cu două vârfuri? Acelea sunt Coarnele lui Hattin, iar pe câmpia aceasta s-a dat una dintre cele mai răsunătoare bătălii din istorie.

- Te referi la lupta dintre cruciaţi şi Saladdin?

- Da, văd că ţi-ai adus aminte.

- Mi-am amintit de momentul în care mi-ai zis la Damasc.

- Cruciaţii, conduşi de regele Guy al Ierusalimului, au venit din direcţia aceasta, de unde venim şi noi. În partea cealaltă era Saladdin, care i-a hărţuit permanent până aici şi le-a tăiat toate resursele, în special aprovizionarea cu apă. Lupta s-a dat în 4 iulie 1187, aşa că imaginează-ţi cum se simţeau cruciaţii în armurile lor, pe căldura din iulie.

- Au fost învinşi, nu?

- Au fost încercuiţi, hărţuiţi şi fugăriţi. Din 20000 de luptători au rămas în viaţă doar vreo 3000. Aici s-a încheiat povestea cruciaţilor din Ţara Sfântă. Tot ce a urmat a fost o scurtă agonie de câteva luni, timp în care Saladdin a cucerit tot ce mai era de cucerit, inclusiv Ierusalimul. Se spune că atunci când papa a auzit de înfrângerea de la Coarnele lui Hattin a murit de apoplexie.

- Nasoală situaţie! Cât zici că au stat cruciaţii aici?

- 100 de ani.

- Uite, babe, în faţă e marea! Am ajuns la mare! Şi uite ce oraş frumos! În sfârşit!

Malina e foarte entuziasmată. Se bucură că se află din nou pe malul mării, în locuri civilizate.

- E Tiberias, baby. Oraşul Tiberias.

- Abia aştept să ajungem la mare!

Şoseaua coboară în oraş şi ne duce spre un hotel mare, Club Hotel, situat în partea de nord a oraşului. Din faţa clădirii se vede foarte bine marea, până dincolo, pe pământul sirian. Câteva bărci se mai plimbă încă pe suprafaţa liniştită a apei, în timp ce pe mal turiştii privesc întinderea de apă în răcoarea serii.

Ne cazăm la hotel şi scăpăm de praful de pe drum, apoi coborâm la terasă ca să servim răcoritoare şi să admirăm peisajul.

- Pe ţărmul acestui lac, care e numit uneori Kineret sau Tiberiada sau lacul Ghenizaretului s-a desfăşurat o bună parte din activitatea lui Iisus Hristos. Localitatea Tiberias era doar la începuturi în acea perioadă şi era locuită în special de păgâni, deci nu a intrat în vizorul lui Iisus, în schimb localităţile din nord sunt adesea amintite în Noul Testament.

- Bănuiesc că erau nişte localităţi înfloritoare.

- Poţi să ştii. Locuitorii se ocupau în special cu pescuitul şi valorificarea peştelui, Marea Galileeii fiind alimentată cu apă dulce din Iordan.

- Cum au putut nişte pescari de aici să schimbe lumea?

- Asta se întreabă încă istoricii şi teologii. Nişte oameni simpli transformaţi în apostoli, vorbind ulterior limbi străine şi călătorind până la Roma, pentru a-şi da viaţa pentru credinţa în Iisus. Nişte oameni născuţi într-o regiune pestriţă, cu neamuri diferite, cu religii diferite. Galileea n-a fost niciodată de calitatea Iudeeii, regiunea din sud. Aici trăiau “ţăranii” cum s-ar spune. Oamenii fără carte, muncitori, amestecul, pleava. La Ierusalim era elita, era Templul cu preoţii şi arhiereii, erau partidele religioase.

- Dar poate tocmai pentru faptul că erau amestecaţi şi probabil mai liberali în gândire au putut să se apropie atât de repede de Iisus.

- Ai dreptate.

- Babe, e super sucul acesta de fructe! Răcoritor, bogat în pulpă, exact aşa cum ar trebui să fie sau cum ţi-l faci tu acasă. Se vede că le au cu turiştii.

- Orice turist care vine în Ţara Sfântă şi are posibilitatea să călătorească în Galileea trece pe aici. Nu poţi să ratezi localităţile de pe ţărmul mării care au avut legătură cu Iisus. O să vezi mâine despre ce e vorba.

- Hai în pat. Mă ia frigul pentru că sunt moartă de oboseală. Azi iar am făcut mulţi kilometri. Mă bucur că am scăpat de arabii ăia.

- Hai. În sfârşit am ajuns la cel mai plăcut moment al zilei.

- Acela fiind…?

- Clipa în care te ţin în braţe, goală, sub pătură.

- Să vedem! Dacă eşti cuminte!

- Baby, orice să-mi ceri, numai cuminte să nu vrei să fiu!