Luni, 23 iunie 2008. Bălăceli

- Azi se anunţă o zi interesantă, baby. Ne apropiem de locuri frumoase.

- Civilizate?

- Foarte civilizate, râd eu.

- Ştii ce am visat azi noapte? Am visat că eram cu Moise pe munte şi îmi dădea pământ în Canaan. Şi eu am zis că nu-mi trebuie, pentru că nu-mi place să lucrez pământul, nu sunt genul, iar el a zis să-l iau, totuşi, că poate o să ies câteodată să semăn ceva, să curăţ căpşunii, să mănânc mere…

- Baby, mă îngrijorezi. În primul rând pentru că aici se fac portocale, nu mere.

- Ştiu, babe, dar ăsta e visul meu. Puteam să culeg şi kerosen sau ţuşpinghere pentru farfuze dacă aveam chef.

- Şi ai luat pământul?

- Păi l-am luat. Că stăteau alţii la coadă după mine.

- Deci avem teren în Canaan. Atunci ar fi bine să mergem să ni-l recuperăm, că ştii tu cum e cu fondul ăsta funciar, azi e, mâine nu e. Pentru binele şi sănătatea noastră, sper că nu l-ai luat în câmpurile minate din zona Iordanului.

Şoseaua 49 coboară drept spre sud, printre palmieri. E pustietate în jurul nostru, deşert cu tufe neputincioase în faţa razelor soarelui, dar răcoarea dimineţii face ca aerul să fie nu numai respirabil, ci şi plăcut.

După o oră de rulat facem stânga pe o şosea locală care ne duce la Macherus. Intrăm într-o zonă de munte, atât de sterilă încât te întrebi dacă într-adevăr poate trăi cineva pe aceste locuri.

- Ce vedem la Macherus?

- Aici s-a aflat una dintre cele mai redutabile fortăreţe ale iudeilor.

- Stai puţin. Israeliţi…, evrei…, iudei…

- Sunt numirile aceluiaşi popor pe parcursul istoriei. În timpul lui Iacov şi Moise se numeau israeliţi. În timpul romanilor au fost numiţi iudei, pentru că provincia se numea Iudeea, de la Iuda, unul din fiii lui Iacov, iar mai târziu au rămas doar cu titulatura de evrei.

- Deci ce s-a întâmplat la Macherus?

- Macherus se află pe un vârf de munte. Liderii iudeilor au văzut în acest loc o oportunitate pentru construirea unei fortăreţe, aşa că au ridicat o cetate de apărare împotriva duşmanilor din sud-est. Irod cel Mare a întărit însă fortăreaţa, a îmbogăţit-o şi a făcut din ea unul dintre cele mai sigure locuri din Iudeea. Aici îl va închide regele Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, pe Ioan Botezătorul şi tot aici s-a ţinut cheful de ziua regelui căruia va porunci să i se taie capul de ziua de naştere a regelui. Gestul lui Irod nu a prea plăcut oamenilor de rând, care-l iubeau pe Ioan şi-l respectau. Tot aici, la Macherus, s-a dat una din ultimele lupte pentru înăbuşirea revoltei iudeilor din anul 70. Se spune că iudeii cuceriseră fortăreaţa de la romani prin anul 66 şi se bucurau de faptul că era inexpugnabilă. Dar după cucerirea Ierusalimului şi dărâmarea lui de către romani, în 70, toată atenţia s-a aplecat asupra fugarilor. Un detaşament roman a venit aici şi a încercat să cucerească fortăreaţa prin luptă, dar era aproape imposibil. Din întâmplare romanii l-au prins într-o zi pe unul din eroii iudeilor, un tânăr numit Eleazar. L-au bătut bine în faţa zidurilor, ca să-i vadă iudeii, apoi au pregătit o cruce, ca şi cum urmau să-l răstignească. Condamnarea la moarte prin răstignire era foarte dureroasă şi ruşinoasă. Când au văzut iudeii au acceptat să predea fortăreaţa şi au plecat.

- Asta e o poveste adevărată?

- A scris-o un istoric iudeu de atunci, Iosif Flavius, care a povestit cum a decurs tot războiul iudeo-roman.

Ajungem la Macherus. Pe vârful colinei, într-o imagine impresionantă, se află fortăreaţa în ruine. În jur sunt numai văi adânci, iar în depărtare se vede Marea Moartă.

- Ce interesant e să stai pe locul în care s-au bătut ăia!

- Zice că romanii nu au fost foarte generoşi cu cei din cetate. Când li s-a predat locul i-au lăsat să plece pe cei câţiva care au acceptat să predea Macherus, dar o bună parte din populaţie a fost ucisă, iar cei care au rămas în viaţă au fost vânduţi ca sclavi.

- Uite ce privelişte avea Irod!

- Splendid! Ştii ce e interesant? Romanii nu negociau părăsirea unui asediu. În timp ce alte popoare care ar fi asediat o fortificaţie ca aceasta ar fi zis că e inexpugnabilă şi nu are rost şi s-ar fi retras, aşa cum au făcut-o în alte locuri sarazinii sau cruciaţii sau alţii, romanii rămâneau pe loc. Vorba aceea, răbdare de canibal.

- Cum e răbdarea de canibal?

- Zice că se plimbau trei femei prin ţara canibalilor. Şi când au văzut că se apropie canibalii s-au urcat într-un copac. După două zile prima dintre ele nu a mai rezistat şi a căzut, iar canibalii au mâncat-o. După alte cinci zile a doua a căzut şi ea şi canibalii au mâncat-o. Cea de-a treia a rezistat zece zile, unsprezece, doisprezece, apoi n-a mai putut. A căzut din copac şi canibalii au mâncat-o. Morala? Răbdare de canibal să ai, că femeia pică.

- Misoginule! Nesuferitule!

- Aşa e şi cu răbdarea romanilor. Aveau de gând să stea aici până cade Imperiul Roman dacă e nevoie. Aşa au făcut şi cu cealaltă fortăreaţă a iudeilor, Masada.

- Aveau şi cu ce, baby. Au fost cei mai tari din istorie la războaie.

Din Macherus coborâm spre nord, la Zarqa Ma’in, unde se află adevărata surpriză a zilei pentru Malina. Un izvor de apă termală aflat la -100 de metri sub nivelul oceanului, în apropierea căruia se găseşte un hotel SPA. Dacă la hotel nu prea e de văzut mare lucru, la izvor te izbeşte frumuseţea peisajului şi energia pe care ţi-o conferă valurile de apă care se prăvălesc de pe stâncă. Jos se află un bazin în care câţiva turişti gustă senzaţia ploii fierbinţi, iar şi mai jos apa iese din nou din bazin şi îşi continuă drumul pe alte stânci, spre pârâul din vale.

- Ce frumos e! Nu vrei să facem şi noi o baie?

- Am putea intra, deşi pe căldura asta doar de apă fierbinte nu avem nevoie.

- Sunt sigur că ne vom răcori.

Într-adevăr, apa e fierbinte, dar face un masaj excelent dacă stai sub jeturile ce vin de sus. Pe de altă parte, odată ce ai ieşit puţin de sub forţa ei calorică intri în adierea curentului de pe vale şi te răcoreşti, indiferent de cât de cald e afară.

- Ce bine mă simt după duşul acesta! A fost aşa de relaxant! Pariez însă că o să ne fie foame imediat.

- Atunci hai să intrăm la domnii ăştia şi să cerem de mâncare.

- Aşa da. Îmi place cum sunt tratată.

- Ştii cine venea aici la tratamente?

- Brad Pitt?

- Nu. Regele Irod cel Mare. Cel care domnea atunci când Iisus s-a născut la Betleem şi care a dat ordin să fie ucişi copiii din Betleem. Se spune că în ultimii ani ai vieţii suferea de o boală de piele şi a venit aici să se trateze, dar fără şanse. Exista o vorbă despre Irod, pe care cred că o spunea acelaşi Iosif Flaviu: “A venit pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un câine”.

După masă ne relaxăm puţin la umbră, apoi ne continuăm drumul spre Marea Moartă. Ajungem repede pentru că distanţa e scurtă. Imaginea întinderii de apă ne desfătează după atâta drum prin deşert, aşa că nu mai stăm pe gânduri şi suntem din nou în apă.

- Babe, ai observat că nu te poţi scufunda în apa asta? Mi-e teamă să nu mă înec, pentru că e ciudată.

- Are salinitate foarte mare. De vreo 10 ori mai mare decât a oceanului. Poţi sta liniştit întinsă pe spate, că nu te duci la fund. Uite-l pe ăla! Citeşte ziarul pe apă!

- Ha! Ai dreptate. Dar eu tot nu am curajul să mă las în voia valurilor.

- Nu-ţi fie teamă.

- Dacă mă înghit valurile?

- Dacă te înghit o să te duci pe fundul mării şi o să dai de două oraşe acolo.

- Poftim??

- Glumesc, dar în acelaşi timp vorbesc serios. Undeva mai la sud se află oraşele Sodoma şi Gomorra, pe fundul mării.

- Ăia de i-a pedepsit Dumnezeu cu foc?

- Ăia.

- Ce s-a întâmplat de s-a supărat aşa tare pe ei?

- Acţiunea s-a petrecut în timpul lui Avraam. Ăsta avea un nepot pe nume Lot. Şi Lot trăia în Sodoma. Totul ok până aici, dar la un moment dat Dumnezeu i-a spus lui Avraam că vrea să distrugă cele două oraşe de pe faţa pământului, pentru că păcatul locuitorilor este foarte mare în ochii Lui.

- Erau homosexuali, nu?

- Da.

- Şi ce s-a întâmplat?

- Avraam s-a tot târguit cu Dumnezeu, că dacă sunt 30 sau 20 sau 10 oameni cinstiţi în oraşele alea să nu le distrugă şi Dumnezeu i-a promis că aşa va face. Dar în oraşe doar familia lui Lot era ok. Aşa că Dumnezeu i-a poruncit lui Lot să iasă din Sodoma şi să fugă şi să nu se uite înapoi, apoi a adus asupra zonei o ploaie de foc. Probabil meteoriţi. Totul a pierit în câteva clipe. Şi pentru că soţia lui Lot s-a uitat înapoi în timp ce fugea a fost prefăcută în stâlp de sare.

- Pe asta cu sarea n-o mai cred, dar în rest, partea cu meteoriţii o cred.

- Ştii ce mai e interesant? Se zice că Lot a fugit cu cele două fete ale lui şi a ajuns prin munţii aceştia şi s-a oprit într-o peşteră. Şi cele două fete s-au înţeles între ele să se culce cu tatăl lor, pentru că dacă nu neamul li s-ar fi stins odată cu moartea lui Lot. Aşa că l-au îmbătat două seri la rând şi s-au culcat cu el şi au născut doi copii, din care ulterior s-au dezvoltat neamul moabiţilor şi al amoniţilor, două popoare ce trăiau în regiunea Madaba şi Macherus.

- No şi asta cum e? Adică îi omoară pe ăia pentru că sunt homosexuali şi le salvează pe astea care se culcă cu tatăl lor.

- E o chestie ce ţine de problema socială. Nu aveai voie să te căsătoreşti cu cineva din afara neamului tău. Cei care o făceau erau pedepsiţi aspru. Şi atunci fetele s-au gândit să se culce cu tatăl lor.

- Nu sunt de acord cu ideea şi nici nu mă mulţumeşte explicaţia.

- Baby, trebuie să înţelegi că atunci, la începuturi, exista o riguroasă selecţie de sânge. Nu aveai voie în afara tribului. Iar cum tribul era adesea destul de redus se ajungea chiar la relaţii între frate şi soră. Oricum, relaţia dintre fiice şi Lot a fost una ieşită din comun, motiv pentru care a şi fost amintită în Biblie. Dar să ştii că mai e un motiv pentru care nu trebuie să te temi că te duci la fund. În fiecare an nivelul Mării Moarte scade cu un metru, deci cândva o să te redescoperim.

- Babe, glumele tale sunt de-a dreptul macabre.

- Doar glumesc, baby. Fii liniştită, nu te scufunzi. Apropos, ştii la ce nivel suntem faţă de nivelul oceanului?

- Da. La -400 de metri. Şi acuma când vorbesc cu tine a ajuns -400,01, râde Malina.

După baie rulăm spre nord, pe şoseaua 65, construită între stâncă şi mare. Pe unele porţiuni se vede malul care trece de la verdele apei la albul sării de pe pietre, într-o paletă de culori foarte frumoasă. În apropiere se află canionul Wadi Ma’in, locul în care pârâul Zarqa Ma’in iese să se verse în mare. Pe timpul verii albia este secată din cauza căldurii, dar iarna se răzbună prin cei câţiva zeci de litri de apă debit pe secundă. Din cauza salinităţii ridicate şi probabil a altor substanţe care există aici viaţa pe malul Mării Moarte este inexistentă: nici animale, nici plante nu populează zona. Doar specia umană dornică de necunoscut şi aventură a realizat o şosea super bună şi vine să citească ziarul unduindu-se pe valurile mării.

În drumul nostru întâlnim o staţiune cu câteva hoteluri, foarte mulţi palmieri şi piscine, plină de turişti străini.

- Uite, babe, aici era frumos să rămânem.

- Şi ce ne opreşte?

- Vrei tu să rămânem?

- E doar ora 16.00. Am mai fi putut merge, dar odată ce ne îndepărtăm nu mai găsim un loc ca acesta. Aşa că hai să rămânem.

- Super. Dar să vedem dacă găsim loc. În perioada asta e cam aglomerat.

Nimeni nu are locuri libere. Reuşi să găsim doar după ce îl plătim pe un recepţioner, iar acesta îşi aduce brusc aminte că mai există ceva. Bucuroşi că am rezolvat problema ne cazăm, ne schimbăm de îmbrăcămintea de drum şi mergem la piscină.

- E super, babe. Astea da condiţii.

- Asta e a treia baie pe ziua de azi.

- Să ştii că nu m-am săturat. Îmi place aici, e confort occidental. Vreau o îngheţată.

- Şi eu vreau o bere rece, dar să vedem dacă au aşa ceva.

- Să ştiţi că au, dar e destul de scumpă, intră în vorbă un turist român de lângă noi. Dar faţă de apa lor, care e şi mai scumpă, parcă tot e mai bună o bere, zâmbeşte el.

- Sunteţi din România!

- Da, am venit şi noi la prieteni, în Iordania şi am zis că dăm o fugă şi până la mare.

- Sunteţi cu maşina?

- Cu maşina prietenilor. Am venit cu avionul din ţară.

- Nu ca noi, râde Malina.

- Aţi venit cu maşina? întreabă omul.

- Şi dumneavoastră o să vă faceţi cruce. Am venit cu bicicletele.

- Din România?

- Da.

- Foarte tare! Aaaa! Staţi că-mi aduc aminte! Nu sunteţi cumva cuplul care merge prin lume şi care apăreţi la televizor?

- Ba da, râdem noi. Ne-au prostit să apărem în emisiune, deşi nu e ceva ce ne caracterizează.

- Chiar mă gândeam la dumneavoastră când mă mai uitam la emisiune. Domnule, mare curaj aveţi amândoi!

- De parcă să zbori cu avionul nu-ţi trebuie curaj!

- Asta cam aşa e… Şi pe unde aţi umblat? Aţi văzut Turcia şi Siria, nu?

- Da. Peste tot. Hai-hui.

- Să ştiţi că nevastă-mea se uită la dumneavoastră tot timpul. Cred că v-a şi donat nişte bani în contul ăla de-l aveţi deschis.

- Ei, în cazul acesta trebuie să vă fac cinste măcar cu o bere! Ca să fim chit.

- Mulţumesc, mulţumesc! Şi vă îndreptaţi spre Arabia?

- Da, dar după ce vedem Israelul.

- Domnule, aveţi mare grijă. Vedeţi că ăştia sunt cum sunt, cu atentate, terorişti…

- Sperăm să nu avem astfel de evenimente neplăcute.

- Hai noroc şi să ne vedem cu bine acasă!

- Noroc şi sănătate!

Ne întreţinem toată după amiaza cu Mircea, un om dintr-o bucată, cu mustaţă neagră stufoasă, de bulibaşă şi cu prezenţă de spirit ieşită din comun. Ideile lui preconcepute despre arabi şi musulmani în general sunt amuzante şi pot fi trecute uşor cu vederea, pentru că sunt nevinovate. Suntem deja de zile bune în Orientul Mijlociu şi nu am avut probleme cu musulmanii.

Facem cunoştinţă şi cu soţia lui Mircea, o doamnă amabilă care se emoţionează când dă de noi şi e de-a dreptul euforică văzând că oamenii pe care-i urmăreşte la televizor sunt lângă ea. Ne simţim datori să-i mulţumim pentru atenţia şi ajutorul necondiţionat pe care ni l-a acordat şi îi promitem că în viitoarea emisiune o să o amintim, spre mândria familiei.

O astfel de după amiază relaxantă nu se poate termina decât cu momentele de dragoste pe care mi le doream demult. Nu mă mai interesează nici ce e la televizor, nici cina, nici orarul, nici traseul de mâine. Tot ce contează e că o ţin pe Malina în braţe şi mă bucur alături de ea de cele mai calde sentimente pe care le-am trăit vreodată. Sunt un om atât de norocos că o am!