Sâmbătă, 7 iunie 2008. Pamukkale

Denizli nu este un oraş care să-ţi ofere importante obiective turistice, dar împrejurimile da. Nu zăbovim mult prin oraş, decât ca să bem o cafea la una din terase, apoi ne îndreptăm spre ieşirea din nord. Imediat ce ieşi pe şoseaua 20-01 în partea stângă dai de un deal pe care e aşezată vechea Laodiceea pe Lycus. Localitate împortantă în antichitate, astăzi au mai rămas doar ruinele din ea, în special din strada principală, care e străjuită de coloane şi cele două amfiteatre.

- A fost unul dintre cele mai bogate oraşe din Asia Mică.

- Cum aşa? Nu e nici port la mare, nici pe vreo rută importantă.

- Acum nu. Dar în vechime pe aici trecea un drum destul de circulat, iar oraşul s-a dezvoltat de pe urma comerţului. Locuitorii erau atât de bogaţi încât atunci când oraşul a fost distrus de un cutremur, în timpul lui Nero, au refuzat ajutorul financiar imperial şi au reconstruit totul din propriile fonduri.

- De ce-i zice Laodiceea pe Lycus?

- În primul rând pentru că mai existau câteva oraşe cu acelaşi nume şi trebuia deosebit de celelalte, apoi pentru că în apropiere curge râul Lycus.

- E ca-n gluma aia cu Beclean, nu? „Câte oraşe mari cunoşti pe râuri? Sunt trei: Frankfurt pe Main, Frankfurt pe Ode şi Beclean pe Someş”.

- Da, cam aşa, râd eu. Din câte-mi aduc aminte exista Laodiceea aceasta, numită Laodiceea din Frigia Pacatiana (asta era regiunea), apoi exista o Laodiceea din Pisidia (nu departe de aici), Laodiceea Siriei (una la fel de importantă ca aceasta, în Siria, pe malul Mării Mediterane) şi o Laodiceea din Liban.

- Dar aceasta era cea mai importantă?

- În timpul romanilor, da. A devenit cea mai importantă. Iar în perioada creştină era chiar mitropolie, adică avea în jurisdicţie sau subordine mai multe episcopii din zonă. Apostolul Pavel făcea de câteva ori referire la creştinii din Laodiceea, probabil pentru că aici exista din perioada romanilor o puternică grupare evreiască şi celor ce veneau din Palestina le-a fost uşor să creeze legăturile.

- Ştii…, într-un fel e păcat că oraşele acestea mari şi importante au rămas de izbelişte. Uită-te la amfiteatru, cum a rămas în ruină. Dar pe de altă parte e îmbucurător faptul că oamenii s-au mutat în localităţi noi şi nu au construit peste cele vechi, ca în Istanbul. Poţi să-ţi faci astfel o imagine despre ceea ce era aici acum 2000 de ani.

- Păi imaginează-ţi: te plimbai cu trăsura, te hurducănea pe strada principală, pe bolovanii aceştia ce foloseau de pavaj, salutai în stânga şi-n dreapta, oamenii trebuiau să se ferească din calea ta pentru că strada nu era foarte largă, iar dacă mai scoteau şi ceva tarabe sau terase pentru trecători, chiar că era înghesuit.

- Acesta era „bulevardul” oraşului?

- Corso. Pe aici se plimbau aristocraţii şi negustorii, nu?

- Şi-şi etalau vestimentaţia, bijuteriile, caii…

- Nimic nou sub soare.

Plecăm mai departe spre Pamukkale, lăsând în spate panorama impunătoare a munţilor de lângă Denizli. În faţă se vede deja colina de calcar atât de vestită şi asta ne impulsionează eforturile.

Pe la ora 11.00 suntem la „Castelul de bumbac”. La prima impresie locul nu pare atât de impresionant ca în fotografii, dar pe măsură ce înaintăm suntem din ce în ce mai entuziasmaţi.

Ni se cere să ne desculţăm şi să vizităm locul pe jos, aşa că ne lăsăm bicicletele în grija unui tânăr. Urcăm apoi la izvoare, de unde se vede totul în jur şi unde te simţi, într-adevăr, ca într-un castel de bumbac.

- Babe, ce super e!

- Îţi place? Cascade de calcar cu apă turcoaz.

- Când te uiţi îţi vine să intri în bazinele alea şi să stai o săptămână!

- Parcă ar fi jacuzzi.

- Aşa ceva s-a întâmplat şi în peşterile din Munţii Apuseni, dar diferenţa e că aici calcarul e scăldat în lumină.

- Vreau să mă bag în apă. Nu plec de aici până nu intru câteva minute în apa asta, râde Malina.

- Uite, acolo văd oameni în bazine. Probabil că acolo e permis.

Ne îndreptăm spre bazinele populate şi ne lăsăm hainele pe margine. Suntem pregătiţi de dimineaţă cu costumul de baie, aşa că nu e nici o problemă.

- Ce plăcută e apa! Şi ce curată! Vai, babe, chiar că aş sta aici toată ziua!

- Cât de darnic poate fi pământul! Şi când te gândeşti că locul acesta s-a format din cauza cutremurelor!

- Da, chiar. Dacă stai să te gândeşti, aceasta e un fel de rană a pământului. Şi noi suntem în cazul acesta microbii?

- Având în vedere felul în care arată unele porţiuni de calcar de pe aici, ai putea spune şi aşa.

- Ce plăcută e apa! Aici te relaxezi, într-adevăr, dacă n-ai fi ca la spectacol.

- Lasă-i să se uite. Bănuiesc că majoritatea sunt turişti englezi sau „teutoni”, că ei de obicei privesc, se amuză, dar nu intră.

- Sunt civilizaţi, babe, nu ca noi ăştia din est.

- Daaa! Dar dacă o să le priveşti chipurile, o să vezi ce invidioşi sunt.

- Vai, ce fain e!

Satisfacţia Malinei mă amuză, deşi aş folosi aceleaşi cuvinte ca să descriu senzaţia.

- Şi dacă stăm aici prindem şi noi calcar pe noi?

- Da, cu condiţia să stăm nemişcaţi vreo treizeci de ani. Poate prindem un milimetru de calcar.

- Deci pot sta liniştită, astăzi nu mă fac gips.

- Ce de turişti vin aici!

- Hai să-i caracterizăm! Să vedem care de unde sunt!

- Ok. Uite, eu zic că doamna cu pălărie albă cu flori, cea de vreo 60 de ani, e din Franţa.

- Hm… Ar putea fi. Dar ar merge şi din Germania de Vest. E pedantă şi grijulie cu sănătatea, se mişcă atent şi priveşte curioasă la cei care sunt în bazine.

- Nu, nu e din Germania. Dacă ar fi din Germania ar avea un aparat foto atârnat la gât.

Nu termin bine vorba că bătrânica scoate un aparat din poşetă şi începe să fotografieze, spre amuzamentul Malinei.

- Deci, babe. Trebuie să fii atent la detalii, râde ea, cu un ton intelectual.

- Ok. Hai să mai vedem. Ăsta cu siguranţă e englez. Are cărare într-o parte, nu-şi lasă cămaşa albă, dar îşi ridică mânecile cu cel mult două rânduri. Şi în plus are privirea aceea de englez, curios dar demn.

- Cei doi de acolo cred că sunt nordici. Norvegia sau Danemarca. Lasă la o parte faptul că sunt blonzi, uită-te că sunt tineri, veseli, destinşi. Nu sunt nici englezi, nici nemţi.

- Nu prea văd italieni sau spanioli.

- Pe spanioli nu-i poţi recunoaşte aşa uşor, babe. Poate după fizionomia iberică, dar e greu. Rişti să-i confunzi. Numai dacă îi auzi vorbind îţi dai seama că sunt din Spania. Şi oricum, spaniolii nu vin până aici. Ei au Mallorca, Tenerife, Cancun…

După două ore de stat în apă ne cuprinde foamea. Ieşim şi ne uscăm, apoi ne îndreptăm spre un restaurant din zonă, unde găsim loc cu greu, din cauza mulţimii de turişti. Partea bună e că e autoservire şi ne alegem ce vrem.

După ce mâncăm facem o plimbare printre ruinele vechii cetăţi Hierapolis, incluzând şi Piscina Cleopatrei, un bazin din piatră împodobit pe margine cu leandru şi înţesat de ruşi. Intrăm şi la muzeul local, care conţine multe obiecte şi statui din marmură, rămăşiţe ale importantului oraş din antichitate.

- Hierapolis a fost înfiinţat tocmai din cauza băilor termale de aici. Multă lume din antichitate se retrăgea aici pentru a-şi sfârşi zilele.

- Cred şi eu. Unde ai putea să ai o bătrâneţe mai frumoasă decât aici, la băi?

- Pare mult mai mare decât Laodiceea, nu?

- E mai mare. Aici s-au păstrat mai bine clădirile. Uite, acum ajungem la Plutonium.

- Plutonium?

- Era un sanctuar închinat zeului Pluto, zeul adâncului. Aici exista o intrare destul de mică, prin care preoţii păgâni ai zeiţei Cybele ajungeau într-o cameră din pământ. În acel loc solul emana gaze de dioxid de carbon şi era fatal pentru cei care încercau să stea acolo, dar preoţii găseau o soluţie, nu ştiu, îşi ţineau respiraţia sau ce făceau, apoi ieşeau la popor. Bineînţeles că erau consideraţi feriţi de rău şi se bucurau de mare respect.

- Uite amfiteatrul!

Intrăm în incinta construcţiei şi ne plimbăm prin tribună.

- Ce bine s-a păstrat! E mult mai protejat decât cele de la Laodiceea sau Milet.

- Cred că era ca o staţiune aici, baby. Veneai, te plimbai, făceai cumpărături, stăteai la băi, te întâlneai cu prietenii, te duceai la teatru sau la templu, consultai oracolul de la sanctuarul lui Pluto, puteai chiar să îţi sfârşeşti viaţa aici.

Urcăm pe un deal pe care se află o construcţie octogonală, Martyrionul Diaconului Filip.

- Pe acest loc se spune că ar fi fost martirizat venerabilul diacon Filip, unul dintre primii şapte diaconi aleşi la Ierusalim la scurt timp după despărţirea de Hristos. Filip a activat ca misionar prin Palestina, apoi s-a stabilit cu cele patru fiice ale sale la Hierapolis. Se spune că fiicele lui aveau darul profeţiei, dar nu în sensul oracolelor sau preoteselor păgâne. Profeţia la creştini nu era o manifestare de frenezie extatică necontrolabilă, ci o activitate supusă acurateţei şi credibilităţii, în care profeţii şi preoţii controlau şi verificau ce e şi ce nu e profeţie. Iar fiicele lui Filip erau o excepţie renumită în perioadă, pentru că femeile de obicei erau îndemnate să se abţină de la astfel de manifestări.

- Oricum, par influenţaţi de profeţiile păgâne.

- Nu atât de cele păgâne cât de profeţiile evreieşti din Vechiul Testament. Profeţii creştini se bazau pe inspiraţia de la Duhul Sfânt, nu de la zeităţile păgâne şi mergeau pe ideea că profeţia trebuie să se facă spre „zidirea, sfătuirea şi mângâierea” comunităţii.

- Cum a murit Filip?

- Se spune că a murit crucificat cu capul în jos.

- Şi după aceea creştinii au construit biserica aceasta în cinstea lui?

- Se mai spune că în centrul bisericii s-ar afla mormântul lui.

- Şi cu fetele lui ce s-a întâmplat?

- Una a murit la Efes, iar celelalte aici.

- Ce frumos se vede de aici! Vezi Hierapolis, vezi zona cu calcar, se vede şi Denişli cu munţii din spate.

- Hai să coborîm spre vest. Pe acolo era intrarea în oraş, cum veneai dinspre Efes şi Sardes.

Principala cale de acces a oraşului e flancată de ruine de clădiri şi rămăşiţe de coloane. Foarte multă marmură, sarcofage făcând parte din necropola oraşului, clădiri antice şi construcţii monumentale, cum e Poarta lui Domiţian.

- Câte morminte se află aici, babe!

- E cel mai mare cimitir din Anatolia. Numără aproximativ 12000 de morminte. Se vede care erau mai săraci şi care se scăldau în bogăţie după forma mormântului sau a sarcofagului.

- Mai e vreo localitate antică atât de mare şi renumită în zonă?

- În apropiere, nu. Singura care o întrecea în renume şi importanţă era Efesul. Iar de importanţă mai mică erau Sardes şi Afrodisias, aflate mai aproape.

- Ce nume frumoase! Exotice.

- Dar să ştii că Hierapolis din Frigia nu e singurul oraş cu acest nume în lumea antică. Mai era unul în provincia Frigia Salutaris, altul în Isauria (ambele provincii ale Turciei) şi unul, la fel de renumit ca acesta, în Siria.

- Are vreo traducere cuvântul „hierapolis”?

- În limba greacă înseamnă „oraşul sfânt”.

Ieşim din oraşul vechi şi ne îndreptăm din nou spre Pamukkale, de data aceasta pe sub colinele de calcar. Mai facem câteva fotografii, apoi plecăm pe unde am venit, pentru că abia la Korucuk, primul sat după Pamukkale, trebuie s-o luăm la stânga. În timp ce Denizli cu munţii făloşi rămâne în partea dreaptă, noi urmăm o scurtătură care ne conduce la şoseaua D320, în Akkale. E după amiază şi e destul de cald, dar e plăcut să fii din nou pe bicicletă. Undeva, în dreapta, la vreo 20 de km, se înalţă muntele Honaz, iar la poalele lui e orăşelul cu acelaşi nume. Şoseaua duce prin mijlocul zonei industriale a oraşului Denizli, caracterizată în mare parte prin industria textilă. Sunt zeci de fabrici şi ateliere care se axează aici pe producţia de textile.

În localitatea Kaklik facem un nou popas pentru a admira peştera de calcar, o copie subpământeană, de dimensiuni reduse, a castelului de bumbac de lângă Hierapolis. Spre deosebire de Peştera Urşilor de la noi, în care izvorul curge sub formă de picături, aici apa pătrunde în peşteră cu vuiet, zdrobindu-se de calcar şi dând naştere bazinelor asemănătoare cu cele de la Pamukkale.

La Çardak oprim pentru a face câteva cumpărături, apoi ieşim din localitate pentru a întâlni Lacul Acigol. E în mare parte secat. Probabil se alimentează cu apă doar în perioada topirii zăpezilor. Pentru că e deja ora 20.00 hotărâm să ne oprim pe malul apei şi să aşezăm tabăra, urmând ca a doua zi să încercăm să ajungem spre vechea provincie Cappadocia. Trebuie să vedem cum stăm cu proviziile şi să alegem o rută cât mai la îndemână.

- Baby, aş fi vrut să trecem dincolo, spre Isparta, peste munţii de după lac, dar nu prea ştiu drumurile şi mi-e teamă că vom lungi timpul în loc să-l comprimăm.

- Dar nu e neapărat nevoie să trecem pe aici. Uite, şoseaua care duce la Dinar ne va scoate apoi înspre sud.

- Da, dar pe aici ar fi fost o scurtătură.

- Nu cred, babe. Gândeşte-te că trebuie să mergem pe drum de ţară şi ca să trecem munţii trebuie să mergem pe serpentine. Nu putem merge repede, avem de urcat, iar serpentinele vor face ca durata să fie aceeaşi. Pe urmă pe şosea e mai uşor de pedalat.

- Ai dreptate. Voiam să văd care e şi părerea ta.

- Încotro o luăm? Mergem spre Ankara?

- Iniţial aşa voiam. Dar e un drum prea lung până acolo şi aproximativ nimic interesant pe drum. Dacă am fi fost cu maşina nu ar fi fost nimic, dar pe biciclete traseul va dura mai mult şi nu vom vedea mare lucru.

- Atunci mergem spre lacuri? Şi spre Konia?

- E mai interesant. Cappadocia o să ţi se pară specială.

- A fost frumos şi azi. Chiar mi-a plăcut la Pamukkale.

- E un loc în care oamenii vin şi pentru a doua sau a treia oară.

Malina priveşte tăcută spre munte, ascultând cântecul greierilor. Pare obosită.

- Babe, ai văzut că pânza cortului e sfâşiată? Parcă era nou.

- E nou, baby. Dar nu e „de firmă”. Şi asta se întâmplă atunci când cumperi ceva care crezi că „te va ţine”.

- Ţi-am spus să iei ceva mai scump. Acum va trebui să te ocupi de cusut în loc să te odihneşti lângă mine.

- Mai ştii în care rucsac am pus aţa?

- Ştiu doar în care rucsac se află apa şi tampoanele. Din fericire am avut atât de puţină nevoie de mare majoritate a lucrurilor pe care le-am luat cu noi, încât câteodată stau şi mă întreb de ce le-am mai adus.

- Să nu vorbeşti într-un ceas rău!

- Te las să coşi. Merg la culcare. Încearcă să nu faci gălăgie. Te aştept la somn, râde ea în timp ce dispare după perdea.

Vineri, 6 iunie 2008. Plimbare de mahmur

De ce aveam impresia aseară că o să adormim în linişte? Nici o şansă! Am fost sunaţi cu precizie de ceasornic, pe la 22.00, să intrăm în direct şi să povestim pe unde am umblat şi ce am făcut. Din fericire am avut parte de interlocutori interesanţi, părinţii Malinei şi mama mea, ba chiar şi tatăl lui Marcel, care a auzit că ne-am întâlnit în Turcia cu fiul lui şi pentru nu ştiu ce motiv a vrut să-i transmită acestuia „distracţie plăcută”. Am adormit târziu, pe la miezul nopţii, jurând că astăzi ne vom trezi exact atunci când vom deschide ochii şi nici o secundă mai devreme.

Din păcate nici noaptea n-a fost una deosebită. Cuvântul de ordine: ţânţari! N-au intrat în cort, dar cel puţin pe mine m-au distrus cu zumzăitul de tractor împotmolit. Acesta e preţul pentru stabilirea în apropierea unei ape sau a unui lac.

Aşa se face că în dimineaţa aceasta, în care cu un ochi întredeschis citesc pe ceas 9.30, pare încă devreme şi foarte devreme. Aş vrea să mai dorm, dar din când în când trece câte o maşină care nu ţine seama de somnul nostru şi distruge liniştea pădurii. E chiar enervant!

Într-un târziu, pe la ora 11.00, ne mişcăm din loc fără acea nerăbdare de a vedea ceva sau de a avea parte de surprize pe parcursul zilei. Ne mişcăm doar ca să fim cu câţiva kilometri mai departe şi pentru plăcerea de a simţi aerul bătându-ne în faţă. Trecem prin câmpia verde, cu bogate culturi de cereale, apoi urcăm pe dealurile din preajma lacului Koycegiz şi ajungem la şoseaua 48-28, cea care trebuie să ne ducă spre nord.

- Babe, un lucru nu înţeleg la turcii ăştia: uită-te cât de puţine resurse au pentru agricultură şi cum ştiu să le folosească! Dacă nu merge grâu, pun livezi de măslin. Dacă nu sunt livezi de măslin, e miere de pin. Dacă e aproape râul, folosesc tot ce pot ca să-l transforme în viaţă pentru plante.

- Şi noi am putea face multe, mai ales că avem o ţară atât de bogată, doar că ne e lene să ne folosim mintea.

- Iar dacă vine altul din afară şi începe să facă, îl lăsăm să termine, apoi îi spunem că naţionalizăm afacerea.

- Sau defrişăm până nu mai există nimic.

- Babe, de aceea nu e la alţii cum va fi la noi întotdeauna: un sistem ticăloşit.

- Uită-te cât de frumos ştiu să-şi cultive câmpiile şi dealurile! Nu lasă nimic deoparte.

- Şi să ştii că până acum n-am văzut şosele proaste.

- Păi adevărul e că e cea mai mare calitate a lor. Au şi de unde, pentru că resurse sunt din belşug. N-ai văzut? Marmură, granit, piatră, ciment… Toate sunt la ordinea zilei aici.

- Nu-şi îngrijesc şoselele ca nemţii sau nici măcar ca italienii, dar totuşi, nu există gropi. E o plăcere să mergi cu bicicleta pe aici.

- Totuşi, turcii n-au fost dintotdeauna aici. Ce i-a făcut să ocupe Anatolia?

- Baby, când o să ajungem prin Orient, în zonele din care ei au venit, închipuie-ţi ce-ai să vezi. Deşert, stepă. Cum să nu vină încoace?

- Oricum, nici n-au intenţionat să rămână pe aici. Chiar tu spuneai la Istanbul că au fost până la Viena.

- Şi-ar fi dorit să cucerească toată Europa. Aveau şi pentru ce. Toate bogăţiile lumii se adunau aici. Şi să ştii că s-a demonstrat o chestie: popoarele care au locuit în regiuni bine dotate cu resurse naturale s-au dezvoltat mai repede. De exemplu se spune mai nou că originea omenirii e undeva spre Malaezia. De acolo oamenii ar fi trecut spre Africa, dar omenirea nu s-a dezvoltat decât după ce a ajuns în zona mediteraneeană.

- Indo-europenii?

- Exact. Din indo-europeni s-au dezvoltat toate grupele de popoare din Europa. Iar numele le arată originea. Au venit dinspre Orient şi s-au îndreptat spre Europa, trecând prin zona Istanbulului sau pe la Gallipoli. S-au dezvoltat în Grecia şi în Asia Mică, dar şi în regiunea ţării noastre sau mai înspre nord, trecând apoi în vest, spre Germania sau Spania. Aici era verdeaţa, aici erau râurile, pământurile care puteau fi cultivate cu cereale. Aici s-au dezvoltat cetăţile, politica, războiul, într-un cuvânt, aici a început viaţa.

- Ai observat că toate oraşele mari, iar aici nu mă refer numai la Turcia, ci la lumea întreagă, se află pe râuri sau la vărsarea acestora în mare?

- Pentru că acolo au avut resurse.

- Şi ţânţari, spune Malina dezamăgită.

- I-ai auzit şi tu?

- Tu ce crezi, babe? Dacă mişcă ceva sau se aude zgomot, s-a zis cu somnul. Am adormit la 2.00 şi m-am trezit pe la 5.00.

- Şi de ce nu m-ai trezit şi pe mine?

- Babe! Am nevoie de tine odihnit şi în putere, râde ea. Mi-a plăcut cum dormeai.

- Ai stat şi te-ai uitat la mine cum dorm? Te-ai răbdat tu să nu mă trezeşti ca să-ţi povestesc ceva?

- Nu numai că m-am răbdat, dar te-am şi ţinut în braţe, te-am apărat de vise urâte şi te-am sărutat.

- Hm! Credeam că am visat. Pentru că visam că sărut o turcoaică.

- Ce? În timp ce dormeai cu mine? Hm! Şi era frumoasă baba? Avea sub 80?

- Era de vreo 25 de ani, cu ochii negri şi părul în vânt.

- Babe, cred că te-a afectat soarele. Sau dacă nu, te afectez eu în câteva clipe, dacă nu-ţi revii.

- Dar de ce te superi? S-a întâmplat din cauza ta. În clipa în care m-ai sărutat am visat asta.

- Da, da… Vezi să nu visezi că te loveşte trenul! Măcar era îmbrăcată bine?

- Era îmbrăcată ca o turcoaică, babe. Cu năframă albă, înflorată, şi cu rochie neagră, tot cu flori.

- Şi era cu coşul de măsline după ea.

- Exact.

- Babe? La noapte dormi cu ea, că eu mă mut la hotel.

- Bine, bine. Dacă te-ai supărat, atunci nu-ţi mai spun…

- Eu să mă supăr? Spune tu, m-ai văzut vreodată supărată cu adevărat? Să nu-ţi doreşti să mă vezi supărată.

- Eşti rea când eşti supărată?

- Nu sunt rea. Dar te execut, râde ea.

- Aşa te breau, baby. De-asta-mi place de tine. Că eşti elegantă, vorbeşti puţin şi gândeşti bine şi când trebuie, execuţi pe cine trebuie.

- Baby, eu nu execut nimic. Se execută singur fiecare.

Firescul cu care-mi vorbeşte e câteodată de-a dreptul înspăimântător. Dar o cunosc şi ştiu că sub aceste cuvinte directe, seci, concise, se ascunde de fapt o fină atitudine de amuzament interior. Malina se amuză pe seama celor cu care vorbeşte, pentru că vorbeşte cu o figură serioasă, dar niciodată nu ştii dacă glumeşte sau vorbeşte serios. Şi de cele mai multe ori glumeşte.

- Unde oprim astăzi?

- Ştiu eu? Vedem pe drum. Oprim doar când ne va fi foame.

- Asta se va întâmpla destul de curând.

Din păcate nu se vede nici o urmă de civilizaţie la orizont. Câteva sate, dar în rest şosea de munte, cu stânca pe o parte şi prăpastia pe cealaltă sau invers. Nimic care să te facă să opreşti pentru prânz. Şi chiar pe când credeam că ne vom mulţumi cu bucăţile de baton ajungem la liman. Sus, pe un deal, se află ruinele vechii cetăţi Tabae, dar ne piere cheful de orice când descoperim dincolo de colină, în toată splendoarea lui, oraşul Kale. Suntem salvaţi!

Se face ora 16.00 în timp ce stăm la masă. Am mers destul de bine, dar aveam nevoie de masă şi prânzul s-a transformat în „ojină”.

- Ce e aia „ojină”?

- „Ojină” e termenul bunicii mele pentru masa de după amiază.

- Există aşa ceva?

- E mai mult un fel de pretext pentru o pauză de muncă. Ţăranii opresc lucrul şi se odihnesc vreo jumătate de oră, pentru „ojină”.

- Şi când are loc?

- În jurul orelor 16.00-17.00. Dacă e prea târziu, ojina devine cină. Dacă e prea devreme, poate fi considerată prânz.

În apropiere se vede dealul cetăţii Tabae. Pe o altă colină au fost ridicate de curând câteva blocuri de locuinţe în contrast flagrant cu restul oraşului, dar deja ne-am obişnuit cu această imagine care a cuprins fiecare orăşel al Turciei. Oamenii sunt amabili, mai de la ţară. Până şi ei par stingheriţi de noutatea imobiliară din oraşul care, deşi nu pare vechi, e destul de bine aşezat.

Nu avem ce să vizităm în Kale, aşa că plecăm mai departe imediat ce am terminat masa, în speranţa că vom vedea, totuşi, ceva interesant pe ziua de azi. Din păcate şesul se prelungeşte până la Tavas, reducându-ne interesul pentru colinele din partea dreaptă a drumului. După Tavas încep din nou munţii, iar singurul obiectiv important e un mic lac de acumulare, la vreo 15 km de oraş, pe malul căruia s-au adunat pescarii.

Odată cu primele semne ale apusului se vede şi partea frumoasă a acestui traseu: Muntele Honaz.

- Cred că e cel mai înalt munte din această parte a ţării, spune Malina.

- Aici, pe hartă, scrie că are 2300 de metri. Asta înseamnă că e la fel de înalt ca Munţii Făgăraşului. Munţii noştri îşi pierd zăpada în perioada asta a anului, deci Honaz şi-a pierdut podoaba albă de cel puţin o lună.

- Cu câte grade suntem mai jos decât în ţară?

- Păi prin zona Vâlcei se află paralela 45. Aici trebuie să fie cam 38.

- Oricum se simte diferenţa de temperatură. Şi de relief.

- Uite ce frumos străluceşte muntele în lumina apusului!

- Avem noroc că venim dinspre vest şi soarele e în spatele nostru.

- Va trebui să ne oprim în curând. Se va lăsa seara.

- Vrei să ne oprim?

- Nu. Încă mai mergem. Să ajungem cât mai aproape de Denizli.

- Mâine vom avea o zi specială. Ajungem la Pamukkale, la izvoarele termale.

- Acolo facem iar popas, vreau să mă bălăcesc.

- Tu? Ai început să te împrieteneşti cu apa?

- Babe, e vorba de apă mică, nu de lacuri sau mare.

Ne oprim pe vârful unei coline, nu departe de Denizli, de unde putem vedea oraşul. Aşezăm cortul, apoi facem un foc mic pentru masa de seară şi deschidem două sticle de bere cumpărate de la Kale. Încă e cald afară şi berea merge de minune, mai ales că am avut grijă să ne aprovizionăm cu ceva gheaţă.

- Adu-mi aminte mâine dimineaţă să mai luăm bere.

- Sunt convinsă că vom găsi la Pamukkale. Luăm doar când plecăm mai departe.

- Uite ce frumos e oraşul! Să ai o casă aici, pe deal…

- Şi o terasă, să priveşti seara munţii…

- Şi o soţie care să te iubească atât de mult…

- Şi câţiva copii, …trei, care să alerge pe afară…

- Şi un căţel.

- Te iubesc, baby. Îmi place cu tine.

- Aferim!

Joi, 5 iunie 2008. Între greci, turci şi lycieni

- Aţi reuşit să vă treziţi? strigă Marcel de departe.

- Greu, omule! E destul de dimineaţă. Ne-am învăţat cu binele.

- Mamă, dar văd că aveţi material, nu glumă, spune el, uitându-se spre biciclete. Malina, lasă-mă să te-ajut.

- Uite ce gentleman! Dac-ai fi aşa şi acasă! râde Ioana.

- Cât facem până în Rhodos?

- Habar n-am! Noroc că ne-am întâlnit, că trece timpul mai uşor.

- Păi dacă nu, te conversai cu vreo băbuţă turcoaică, râde Malina.

- Eu?? Nu vezi că ăştia nu te-ntreabă decât de bani? Adevărul e că bătrânele lor par de pe la noi, din Ardeal, dar oricum n-ai cu cine vorbi. Numai dacă dai peste români.

- Auzi, oare ăştia ne lasă să fumăm în feribot?

- Nu ştiu, poate sunt locuri amenajate. Ar trebui, având în vedere că sunt mari fumători.

În timp ce Malina şi Ioana îşi ocupă locurile iar eu cu Marcel aranjăm bicicletele vasul se umple de turişti şi se îndreaptă spre larg. Noi doi, bărbaţii, preferăm să stăm afară, pentru că Marcel fumează. Unul dintre turci, angajat pe vas, se uită pofticios la ţigara lui, aşa că primeşte şi el una. Zâmbeşte politicos şi ne mulţumeşte în engleză.

- Cât facem până la Rhodos? îl întreb eu curios.

- Dacă mergeaţi cu celălalt, mai scump, făceaţi 2 ore. Aşa facem mai mult.

- Marcele, ce înseamnă „mai mult” la ăştia?

- Ştiu eu? Lasă-i naibii, oricum suntem în vacanţă.

- Asta ce insulă e? întreb din nou, în timp ce ne apropiem de un capăt de pământ.

- E Kos. Dacă vreţi să mergeţi în Kos, să ştiţi că sunt cluburi de noapte destul de bune.

- Ia te uită, omule! exclamă Marcel. Nu mă aşteptam să găsesc atâta viaţă în insulele grecilor!

- Şi alte atracţii?

Marcel nu-mi înţelege curiozitatea pentru antichitate sau obiective turistice, atâta timp cât am aflat „esenţialul”. Cât despre turc, pare şi el destul de încurcat, pentru că era sigur că ne va da gata cu vechea lui placă.

- Puteţi vizita ruinele, plaja, staţiunile…

- Ok. Mulţumim.

- Ce zici, Vlad, ce-ar merge un peşte aici!

- Pe întinderea asta de apă trebuie să fii ori fără momeală în ac, ori ghinionistul Universului să nu prinzi ceva.

- Oare ce peşti sunt pe aici?

- Măi, habar n-am, că nu mă pricep la peşti, decât la mâncatul lor.

- Dar ţi-ar plăcea să lansezi aşa, de câteva ori, nu? râde el, pofticios.

- Poate aşa, să văd şi eu cum e. Drept să-ţi spun, n-am pescuit niciodată serios în viaţa mea.

- Eh, nu ştii cum e… Să stai să simţi firul, să simţi momeala…

- Du-te, mă, în pana mea, cu momeala ta cu tot! Naiba ştie ce vă place să staţi aşa pe baltă, până vă îngheaţă gogoşarii!

- Habar n-ai ce e viaţa! Umbli prin lume dar nu cunoşti plăcerea de a simţi peştele-n băţ, cum se zbate.

- Îmi pare rău pentru tine. Atâta timp cât îl găsesc la supermarket, e totul ok. Nu zic nu, mă duc şi eu să pescuiesc, dar asta se întâmplă o dată pe an. Şi uite, anul acesta deja am bătut recordul, pentru că în câteva săptămâni am pescuit de mai multe ori.

- Ia să văd ce sculă ai?

Îi arăt „scula”.

- Ce lidere ţi-ai luat? întreabă el, cu figura expertului.

- Ce-s alea?

- Poftim? Pleci la drum şi nu ştii cu ce pleci? Tu eşti normal? Ia să vedem!

Îmi ia undiţa, o analizează, dă din cap nemulţumit sau mormăie satisfăcut, apoi mă întreabă supărat:

- De ce nu m-ai sunat, să-ţi spun ce să-ţi iei?

- Ce să te sun, mă, că eram pe la Canakkale când am luat-o!

- Păi vezi că iei aşa, orice sculă proastă şi după aia te plângi că nu sare nimic.

- Băi, ştii ceva? Eu nu cred în poveştile astea ale voastre, cu scule şi lidere şi dracu şi lacu’! Dacă peştele e căpos şi înfometat şi vrea să muşte, muşcă.

- Habar n-ai! Lasă, că-ţi explic eu pe drum. Tu-ţi notezi şi te duci cu notiţele la magazin şi-ţi iei ce-ţi trebuie, pentru că aşa nu prinzi nimic.

- Bine, bine, spun eu, plictisit de discuţiile pescăreşti. Tu ai prins ceva de când eşti aici?

- Băi, să vezi ce păstrugi blonde am văzut zilele astea… Toate rusoaice!

- Du-te naibii! Eu te-ntreb de peşte şi tu-mi vorbeşti de vulpi!

- Rămâi cu privirea blocată până le scanezi pe toate! Păcat că nu mai staţi pe aici. Am dat de un club mişto într-o seară… numai bunăciuni!

- Şi Ioana ce zice?

- Ioana! Ştii cum e! Dar nu mă bagă în seamă. Se uită şi ea după slip de mascul italian.

- Deci sunteţi ok din punctul acesta de vedere, râd eu. Nici unul n-are treabă cu celălalt.

- Păi nu? Seara nu ajungem unul lângă celălalt? Ce, mă încălzeşte rusoaica? Ascultă la mine, băi, aia fără 5000 de euro pe zi nu încălzeşte nici apa de la robinetul roşu!

- Şi tu, cum eşti băiat cinstit şi fără bani…

- Eh, pe dracu! Dacă ne mai măreau şi ăştia salariile! Dar n-am avut noroc. Lasă, că nu e rău, trage el concluziile.

- Uite, delfini!

Le fac semn fetelor să vină şi ele afară, dar Malina nu vrea să se mişte de pe scaun. Preferă să privească din cabină, reţinută faţă de mare.

Delfinii zboară pe lângă vas, jucăuşi, vioi, dornici de hârjoneală. Sunt obişnuiţi cu rutele feriboturilor şi parcă aşteaptă „la cotitură” ca să însoţească vasele în larg. Sunt atât de drăguţi!

Ocolim capul Knidos, pe ţărmul căruia se vede farul alb împodobit cu drapelul Turciei. Valurile se sparg de ţărm, dar şi de epava unui vas scufundat aproape în întregime la câţiva metri de pământ.

- E cargoul JOJO-A, sub pavilion georgian. S-a scufundat acum câteva luni, spune turcul de adineauri, mândru că are ce povesti turiştilor. A fost plin de petrol în zona asta!

Informaţiile oferite de Kadir (am aflat până la urmă numele) fac furori printre turişti. Toată lumea vrea să vadă o copie nereuşită a Titanicului, iar unii apucă să fotografieze epava şi ţărmul. Încep apoi întrebările: ce s-a întâmplat, a murit cineva, poate fi scos din apă, etc., moment în care îmi dau seama că e timpul să merg în cabină. Malina se delectează grijulie cu valurile şi ţărmurile îndepărtate, dezinteresată de ceea ce se întâmplă pe cealaltă parte a panoramei.

Aproape de amiază sosim în portul Rhodos. Cumpărăm bilete pentru cursa de Marmaris, apoi ne grăbim să vizităm oraşul, pentru că timpul e destul de scurt.

- No, spune-mi şi mie pentru ce se tot ceartă ăştia, turcii cu grecii? E la fel ca în Bodrum, spune Marcel nemulţumit. Aceleaşi clădiri, acelaşi port, aceiaşi oameni.

- Haide, haide, recunoaşte că te copleşeşte peisajul. Clădiri, fortăreaţă, palat, lume multă, verdeaţă, magazine…

- N-ai auzit de Colosul din Rhodos?

- Ba da. A fost un film cu titlul acesta, prin anii 60, cu Kirk Douglas parcă.

- Eşti nebun, omule! E vorba de celebra statuie înaltă de 30 de metri, care străjuia intrarea în port. Era zeul Helios cu un picior pe un ţărm şi celălalt pe ţărmul de lângă. Cam unde sunt acum coloanele astea cu căprioare în vârf.

- Şi corăbiile treceau pe sub el?

- Bineînţeles! Era un fel de „Statuia Libertăţii” elenă.

- Şi ce-a păţit?

- Malina, spune-i tu.

- A pierit în cutremur, spune Malina râzând. Nu sunt sigură, dar dacă Vlad m-a întrebat, înseamnă că acesta i-a fost sfârşitul. Majoritatea clădirilor impunătoare din regiunea aceasta au fost distruse în cutremur.

- Să ne grăbim spre Palatul Marelui Maestru. Nu vreau să pierdem timpul.

- Ne luăm după turiştii cu grup organizat. În acest fel aflăm şi noi câte ceva despre locurile astea.

- Da, să ştii că ai dreptate, Malina. Uite, ghidul ăsta le spune că suntem pe Strada Cavalerilor şi vom urca spre palat.

În câteva minute suntem în faţa zidurilor impunătoare de la intrarea în palat. Intrăm după grupul de turişti şi ascultăm în linişte povestea, admirând mobilierul vechi, marmura, sculpturile, icoanele sau covoarele orientale.

- Palatul a fost reşedinţa Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, cunoscuţi şi sub numele de ospitalieri sau cavaleri de Rhodos. Aceştia au ocupat insula în 1309 şi şi-au stabilit sediul aici.

- De ce se numeau ospitalieri? întreabă unul din turişti.

- Malina, îi spui tu? şoptesc eu.

- Dacă-i bag prin istorie, ghidul lor o să-şi dea demisia, râde iubita mea.

- Ce, ştii istoria lor? întreabă Marcel mirat.

- Bineînţeles. Tu n-o ştii?

- De unde vrei s-o ştiu? Am lipsit de la ora aia.

- Păi atunci taci şi ascultă ghidul, râde Malina.

- Palatul a fost reconstruit de italieni la începutul secolului XX şi a fost folosit ca reşedinţă de vară de către regele Vittorio Emmanuelle III şi Benito Mussolini, continuă ghidul netulburat. În 1948 insula i-a revenit Greciei, iar monumentul a fost transformat în muzeul pe care-l vedeţi astăzi.

După o oră ieşim din palat şi ne scăldăm în mulţimea de tarabe cu suveniruri. Malina ţine să-şi cumpere brăţara obişnuită, o dorinţă pe care şi-a manifestat-o încă de la începutul călătoriei, apoi ieşim pe poarta Amboise, prin spatele palatului, îndreptându-ne spre Muntele Smith.

- Ce vedem aici, oameni buni? întreabă Marcel încuurcat.

- Păi tu ce crezi că o fi fost aici?

- Aaaa! Uite, arena! Cred că aici jucau fotbal.

- Poate. Dar mai mult se luptau sau se luau la întrecere cu carele.

- Şi dincoace ascultau piesele de teatru sau se uitau la film?

- Cu siguranţă se uitau la film, râde Malina. La Top Gun se uitau.

- Haide, măi, terminaţi! Cu voi ajung să cred că mâncau şi Popcorn!

- Poate nu Popcorn, dar în mod sigur spărgeau seminţe, intervine şi Ioana.

- Uitaţi-vă ce frumos se vede marea de aici!

- Eu vă propun, totuşi, să ne întoarcem şi să mâncăm ceva, pentru că mie îmi cam dă târcoale foamea, încheie Marcel turul.

- De data asta ai dreptate. Cred că tuturor ne e foame. Ai vreo idee în legătură cu meniul?

- Haideţi să găsim terasa, că ăştia nu duc lipsă de meniu.

Ne oprim din nou în port, în apropierea Arhiepiscopiei şi a fostului loc al Colosului. Servim o supă de găină, apoi pastitsio, un fel de pizza grecească, amestec de carne, paste şi vegetale în două rânduri de foi, deosebit de gustoasă. Cu greu mai încap băuturile răcoritoare şi îngheţata.

Din păcate la ora 14.00 trebuie să ne despărţim de Marcel şi Ioana, pentru că feribotul nostru pleacă spre Marmaris. Avem chiar noroc pentru că era cât pe ce să-l pierdem. Ne luăm rămas bun de la cei doi, cu promisiunea că vom avea grijă unii de alţii şi vom ţine legătura. Legăm apoi steguleţul Greciei de mica antenă a bicicletei şi facem ultimele fotografii odată cu ieşirea din port. Vizita aceasta ni s-a părut foarte scurtă, probbail din cauză că au fost şi cei doi prieteni cu noi.

La ora 15.30 acostăm la Marmaris, înapoi în Turcia. Un orăşel frumos, între câteva dealuri, deschis mării. Trecem de formalităţi şi plecăm la drum pe coasta de est, părăsind apoi ţărmul pentru a urca pe dealurile împădurite. După o oră ajungem la Baza Navală Aksaz, o comunitate militară asemănătoare bazelor americane, cu blocuri de locuinţe şi tot ceea ce trebuie pentru buna desfăşurare a activităţilor militare. Ceva de vis pentru un militar român.

Drumul continuă apoi pe dealurile împădurite, urcând şi coborând, strângându-ne în păduri ce coboară pe şosea sau deschizându-ne câte o panoramă uluitoare asupra mării, cum e cea a golfului Ekincik.

La ora 19.00 suntem în sfârşit la Dalyan, un orăşel situat între lacul Koycegiz şi mare, pe râul care leagă cele două ape. Drumul se termină la marginea râului, unde aşteaptă bărcile localnicilor. E o modalitate de a face nişte bani, prin trecerea râului sau plimbarea turiştilor în aval, spre vestitele morminte lyciene săpate în stâncă.

- Aţi fost la băi? întreabă într-o engleză proastă unul dintre localnici.

- Nu. Venim de departe. Există băi aici?

- Da, uitaţi acolo, aţi trecut pe lângă ele. Sunt băi de nămol.

- Uh! face Malina, dezgustată. Pe mine nu mă vezi acolo.

- Sunt foarte bune pentru sănătate, continuă turcul, văzând reacţia ei.

- Nu sunt pentru noi, se scuză iubita mea. Noi vrem să vedem mormintele în stâncă şi ne continuăm drumul.

- Atunci veniţi cu mine.

Nu suntem singuri în barca turcului. Ne ajută politicos la urcatul bicicletelor, apoi porneşte la vale, indiferent, ca un Caron care face asta de trei veşnicii. Admirăm, sau mai bine zis privim dezamăgiţi peisajul din jur, pentru că e multă trestie şi vegetaţie mediteraneană: pini pe deal, tufişuri, iarbă, stânci arse de soare. Ceea ce vedem de vreo două săptămâni.

Peisajul se schimbă spectaculos după „Cornul de Aur” al Dalyanului, bucata de pământ aflată faţă în faţă cu centrul localităţii. Pe stânga sunt restaurantele, terasele, moscheea cu minaret şi micul port al oraşului, pe dreapta tronează vârfurile stâncilor, cu mormintele lyciene sculptate în formă de templu.

- Cine le-a făcut? întreabă Malina.

- Locuitorii din zonă. De aici începe regiunea Lycia, aşa că locuitorii s-au numit lycieni. Sunt cam singurele lor monumente, deşi ei, ca popor, au o istorie veche.

- Cred că au preferat să se bucure de viaţă mai mult decât să clădească temple.

- Mormintele acestea sunt o dovadă a faptului că respectau viaţa şi moartea. În rest au rămas puţine relicve.

- A fost, totuşi, o idee ingenioasă să faci morminte atât de sus. E la fel de ingenioasă ca ideea piramidelor sau a incinerării pe mare.

- Deci ţi-ar plăcea să pluteşti în sicriu deasupra oraşului? Să-ţi fie văzut „apartamentul” de toată lumea, ba să mai vină şi din alte părţi să-şi facă poze cu el?

- Trebuie să recunoşti că ăla de-a făcut mormântul avea cultul personalităţii. A rămas în istorie? A rămas.

- Nu ştiu dacă el însuşi a rămas, pentru că dacă au venit şi alţii cum venim noi, să vadă ce-i aici, atunci cu siguranţă au fost câţiva care au vrut să vadă şi ce-i înăuntru. Şi nu cred că acum 500 de ani turcii chiar aveau vreo problemă de moralitate.

Barca face un popas după al doilea cot al râului, de data asta pe partea oraşului. E momentul să părăsim ambarcaţiunea şi să ne oprim în oraş, pentru cină. În zonă există multe terase şi restaurante, majoritatea pregătite să îşi adune resursele în perioada estivală, când localitatea e înţesată de turişti.

- Rămânem în oraş sau ieşim în afară?

- Tu nu vezi ce de turişti? Sunt convinsă că e totul plin şi pierdem timpul întrebând. Hai să mai mergem o perioadă, încă mai e ziuă vreo două ore. E seară şi e răcoare, deci încă putem face kilometri buni astăzi.

- De aici mergem spre nord, ne despărţim de mare pentru vreo două săptămâni, cât să vedem partea centrală a Turciei.

- Mergem până se vede, apoi facem popas într-un loc plăcut.

Cu stomacul plin şi bucurându-ne de răcoarea serii, înaintăm o jumătate de oră prin câmpia din preajma lacului Koycegiz, apoi trecem dealul în şoseaua D400, care merge spre capătul de nord al apei. Abia aici dăm din nou de pământuri fertile şi multă verdeaţă, ceea ce ne determină să ne oprim la marginea unei păduri şi să aşezăm cortul.

- Babe, mi-e foarte dor de tine, râde Malina, complice.

- Dar baby, sunt aici!

- Eh, nu aşa. Mi-e dor de tine.

- Baby, ştii cât m-am gândit zilele astea la „izvorul sacru”? Am crezut că nu îl mai găsesc!

- Hai în cort, lasă vorba. Mi-ai tot vorbit pe drum, mi-ai vorbit şi când am stat, dar m-ai sărutat rar zilele astea. Cred că m-ai uitat.

- Vino încoace, să-ţi arăt cine e lângă tine!

O cuprind în braţe şi o sărut dulce, suav. Chiar că n-am sărutat-o demult. Îmi era dor de buzele ei moi şi de pielea fragedă. Mă cuprinde imediat emoţia când o ating şi simt cum mi se înfierbântă sângele. Palmele îi sunt unite cu palmele mele si respiraţia îmi trece pe lângă ureche. Pletele îmi acoperă faţa în timp ce îi ating urechea cu buzele şi o fac să se înfioare de plăcere. Se lasă pe umărul meu şi mă trage spre ea, intră cu mâinile pe sub tricoul meu şi mă dezbracă într-un ritm unduitor. Îi ghicesc dorinţa în întuneric şi îi sărut cu poftă sânii goi, făcând-o adesea să ofteze.

- Babe, te vreau…

O mângîi pe pântece şi pe pulpe, o fac să tresară şi să se mişte în ritmul meu, o înnebunesc de dorinţă, apoi mă ridic deasupra ei.

- Mă vrei?

- Te vreau, babe, te vreau. Te vreau mult de tot…

Intrând în ea simt cum tot corpul mi se înfioară şi e cuprins de căldură. Mă scald într-un ocean de dragoste, plutesc pe valuri de foc. Simt cum mă strânge între picioarele ei şi mă cere repetat, dornică să trăiască acelaşi dans erotic. Mă sărută fugar, mă frământă în mâini, îşi lasă capul pe spate şi revine cu gemete de plăcere, mă alungă şi mă cheamă ameţită de euforie. Îşi grăbeşte apoi respiraţia, mă cere din ce în ce mai des cu gemete scurte şi dornice, mă cheamă să-i urmez trăirile, apoi explodează într-un geamăt sacadat, copleşit, sfârşit. Râde cu fiecare răsuflare şi se lasă pe spate, îşi acoperă faţa cu mâinile şi trăieşte clipa, tremurând şi încercând să se liniştească. E transpirată toată şi înfierbântată. Îşi ţine în continuare chipul în palme, dar nu mai râde. Plânge încet, cuprinsă de linişte şi relaxare.

- Baby! Baby! De ce plângi? De ce plângi?

O las să se liniştească. O simt cum tremură în timp ce mă cuprinde în braţe şi mă ţine strâns la pieptul ei.

- Baby… De ce plângi?

- Nu plâng, babe…

- Cum nu plângi?

- Sunt fericită. Mi-a fost aşa de dor de tine!

- Bine, dar de asta plângi?

- Nu plâng, babe. Plâng pentru că sunt fericită.

- Eşti incredibilă, zâmbesc eu liniştit.

- E atât de bine să fiu cu tine! Mi-a fost aşa de dor de tine! Nici nu ştii cât te iubesc!

- Ştiu, baby, ştiu. Linişteşte-te şi pune-ţi capul pe umărul meu. Încearcă să te odihneşti şi relaxează-te. Te iubesc mult.

- Babe? Să ştii că eşti dragostea vieţii mele. Să ştii că nu vreau să te pierd niciodată.

- Ştiu babe. Şi tu să ştii că nu aş putea să trăiesc fără tine. Te iubesc mult.