Sâmbătă, 5 iulie 2008. Munte şi mare

Sâmbătă, 5 iulie 2008. Munte şi mare

Aşezarea în care am făcut popas aseară se numeşte Ein Hatzeva. E în mijlocul lui nicăieri, ca un caravanserai de pe vremuri, ca o oază din Sahara. Turiştii sosesc şi pleacă în autocarele lor, majoritatea oameni cu bani mulţi, bătrâni pensionari şi amatori de expediţii prin deşert. Se perindă şi câţiva ciclişti care ne privesc prietenos, ca unii care fac parte din aceeaşi branşă a mestecătorilor de pedale. Toată lumea e respectuoasă cu toată lumea, fiecare e prieten cu celălalt, în virtutea unei legi nespuse: banul. Unii vor să cheltuiască puţin, dar nu deloc, ceilalţi vor să scoată cât mai mult din buzunarele drumeţilor.

La ora 9.00 se trezeşte şi Malina, care n-a fost prea deranjată de motoarele autocarelor. Servim cafeaua la terasa restaurantului, facem câteva provizii de hrană, apoi împachetăm şi plecăm mai departe, mulţumiţi de noaptea petrecută în deşert.

Pe parcursul a mai mulţi kilometri şoseaua urcă mereu, într-o rampă lină. Suntem încă tot sub nivelul mării, încercând să ieşim din groapa Mării Moarte. Pustiul ne oferă din când în când, cu bunăvoinţă, imaginea unor mici aşezări care alungă sentimentul de singurătate. Stâncile sterpe străjuiesc însă şoseaua pe mai departe, ca o permanentă prezenţă ameninţătoare: “nimeni nu rezistă în deşert”, par ele să spună.

La un moment dat întâlnim şi restaurantul Mc’Donalds, situat în vecinătatea unei piste.

- Asta da eficienţă capitalistă, baby! Mc’Donalds în deşert! Eu aş face o reclamă pe tema asta, dacă aş fi PR la ei.

- De ce crezi că l-au aşezat aici? Pentru că turiştii trec într-una şi e normal să se oprească.

- Incredibil!

- Uite, pe hartă scrie că suntem în deşertul Negev.

- Da, foarte aproape de graniţa cu Iordania. Dincolo de munţii aceia din stânga se află celebra cetate Petra, pe care trebuie s-o vizităm. Nu se poate să treci pe aici fără să vezi Petra!

- Şi pe unde trecem dincolo?

- Problema e că există doar trei puncte de trecere între Iordania şi Israel. Două sunt mai sus de Marea Moartă, pe valea Iordanului, iar unul e aici, în sud, în portul Eilat. Va trebui să mergem până acolo, apoi să ne întoarcem spre nord.

- Deci vom face o zi numai pentru Petra, se strâmbă Malina.

- Da, dar să ştii că n-o să regreţi. Ar mai fi câteva treceri, pe aici, prin zonă, dar nu sunt “omologate” şi n-aş vrea să avem probleme din cauza asta, să ne trezim arestaţi pe undeva. Ştii tu că ăştia nu glumesc când e vorba de trecerea frontierei.

- Mergem spre sud, decide iubita mea.

- Eu îţi propun ca de la Eilat să vizităm Peninsula Sinai, apoi să ne întoarcem pentru Petra. Oricum va trebui să revenim la Eilat, pentru că nu poţi trece din Sinai în Arabia Saudită doar aşa, cu barca.

- Ajungem azi la Sinai?

- Cred că o să ajungem. În mod sigur o să fim pe malul mării diseară.

- Super!

- Ştii cum i se spunea drumului ăstuia în timpul lui Iisus? “Drumul mirodeniilor”. Pe aici treceau caravanele dinspre Arabia spre Ierusalim şi Siria, purtând tămâie, mir şi tot felul de seminţe exotice. Şi tot aici, în munţii aceştia din dreapta, erau minele de cupru ale regelui Solomon. Pe partea dreaptă, în munţii Iordaniei, erau alte mine de cupru, exploatate de romani, despre care vorbesc documentele creştine de prin anii 300. Era marea persecuţie împotriva creştinilor şi foarte mulţi au fost aduşi aici, să lucreze în mine. Egipteni, palestinieni, arabi, episcopi, preoţi sau simpli creştini, toţi munceau aici. La un moment dat 39 dintre ei au fost executaţi pe loc, printre care şi episcopul Silvan de Gaza, pentru că erau prea bătrâni ca să mai poată munci.

- Erau consideraţi sclavi?

- Nu, pentru că aveau cetăţenie romană. Erau consideraţi cetăţeni condamnaţi pentru o anume vină, în cazul de faţă vina de a fi creştini.

- În orice caz, cred că le-a fost extrem de greu în regiunea asta!

- Chiar şi pentru un simplu om liber ar fi fost greu să trăiască aici, dar pentru ei?!

La prânz ne oprim pe vârful unei coline, acolo de unde se pare că în sfârşit vom coborâ spre Marea Roşie. Priveliştea este extraordinară şi dacă n-ar fi căldura ucigătoare ar fi un excelent loc pentru recreere şi servit masa.

Rulând apoi în jos totul pare mai uşor de acceptat. Căldura, deşertul, transpiraţia, praful ridicat uneori de câte o maşină care trece în viteză, nimic din toate astea nu mai pare atât de rău. Ajungem la Yotvata la ora 16.00, tocmai când soarele arde cel mai tare. Ne oprim de urgenţă la umbră şi ne bucurăm de răcoritoarele unui magazin, hotărâţi să rămânem până când arşiţa se va mai potoli.

- Sătucul acesta are o istorie foarte interesantă, Malina. Le-a venit unora ideea să producă lapte de vacă pentru oraşul Eilat şi au început cu cinci vite, în 1962. Toată lumea a zis că e o investiţie falimentară din start. În primul an au produs 500.000 de litri de lapte, iar anul acesta au ajuns la cantitatea de 62 de milioane, cu 700 de vite şi 130 de angajaţi. Şi controlează peste 60% din producţia de lapte din Israel.

- Cum au reuşit?

- Numai prin muncă. Şi cu ajutor de la instituţiile de resort. Oricum, e impresionant.

- Foarte interesant. Deci e un sat de cowboy.

- Da, poţi să-i zici şi aşa, râd eu.

- Babe, aici e vorba de foarte multă ambiţie. Nu poţi face aşa ceva dacă nu ai multă ambiţie.

- Îţi mai trebuie şi ajutor financiar.

Pe la ora 17.00 suntem din nou în şa. Soarele s-a mai domolit şi se îndreaptă spre vest, lăsându-ne să ne continuăm drumul cu forţe proaspete. În două ore ajungem la Eilat, oraşul cel mai sudic al Israelului şi port la Marea Roşie, învecinat cu Iordania, Arabia Saudită şi Egiptul. Nu ne oprim decât pentru a admira pentru scurt timp plaja aglomerată şi hotelurile impresionante de pe ţărm, apoi continuăm spre sud în ideea că va trebui să ne întoarcem aici peste câteva zile.

Trecem de Observatorul Subacvatic, situat pe ţărmul de vest al Golfului Aqaba, un obiectiv pe care-l vom vizita la întoarcere şi ne îndreptăm spre vama israeliano-egipteană de la intrarea în oraşul Taba. Plătim taxele de ieşire şi intrare fără a fi controlaţi de vameşi şi ajungem în cealaltă parte fără probleme. Atmosfera e una de vacanţă chiar şi pentru cei ce păzesc graniţele, care sunt îmbrăcaţi în uniforme cu mânecă scurtă şi par foarte plictisiţi.

Orăşelul Taba e de fapt o mică staţiune creată parcă pentru a marca puctul de trecere dintre cele două ţări. Nu lipsesc însă hotelurile deosebit de luxoase, cu palmieri aranjaţi, gazon şi piscine interioare, foarte atrăgătoare pentru orice turist. În această perioadă a anului e plină de vizitatori care vor să stea la plajă, să facă scufundări, să admire coralii sau să facă plimbări cu iahtul, să joace la ruletă sau să viziteze munţii din jur. Unii sunt doar în trecere spre obiectivele din Sinai şi rămân doar peste noapte.

Mai la sud de Taba, foarte aproape de ţărm, se află insula Pharaoh, o stâncă de 400 metri lungime ce iese din mare şi e acoperită de ziduri, vechi bastion al cruciaţilor care apărau portul Aqaba. Insula a fost cucerită de Saladdin, care a refăcut şi fortăreaţa, iar astăzi este o atracţie turistică pentru cei care trec prin zonă. Imaginea cetăţii oglindindu-se în apele mării pare ruptă dint-o carte cu poveşti.

Soarele apune chiar când trecem pe lângă insula Faraonului, aruncând ultimele raze roşietice spre munţii de dincolo de golf. Marea se scaldă şi ea în văpaia apusului, cu zecile de iahturi care plutesc pe suprafaţa ei. O privesc pe Malina şi îi citesc nostalgia din ochi.

- Baby, ce frumos e să pluteşti pe un astfel de iaht în lumina apusului!

- Mda, e frumos. Dar costă. Doar să întreţii barca aia şi costă o avere.

- Da, dar imaginează-ţi cum ar fi să stăm amândoi lăsându-ne să plutim în voie pe apă, privind apusul…

- Babe, mie îmi ajunge că sunt cu tine aici şi văd toate astea. Sunt deja foarte multe locuri pe care nu credeam să le văd vreodată şi mă consider norocoasă că am avut ocazia să le vizitez alături de tine.

- Nici nu ştii cât de mult te iubesc! Fără tine n-aş fi făcut niciodată călătoria aceasta, pentru că doar tu eşti femeia alături de care mă pot bucura. Nici un loc din lume nu ar putea fi frumos fără prezenţa ta.

- Hai să te sărut. În lumina apusului, râde ea.

- Mă primeşti aşa transpirat?

- Doar pentru că te iubesc. Dar după ce te sărut o să ne oprim în cel mai frumos loc de aici, pe malul mării şi o să facem o baie răcoroasă.

- Gata!

Nu mergem mult şi dăm de un fiord cu apă albastră-verzuie, muşcând larg din plaja nisipoasă. Coborâm din şosea pe ţărm, ne dezbrăcăm şi ne aruncăm în apa caldă, deosebit de relaxantă.

- Mamă, ce bine e! Nu mai plec de aici o săptămână!

- Ei, doar nu vrei să rămânem aici! Într-adevăr, e foarte plăcut, dar mai avem de mers.

- Ştii cum facem? Fii atent! După ce facem baie mâncăm, ne odihnim puţin, apoi mergem cu bicicleta cât putem de mult. E răcoare şi o să fie extraordinar să rulăm pe timpul nopţii. Ce zici?

- E o idee trăznită, dar foarte tentantă. Nu eşti obosită?

- Un pic, dar după baia asta o să-mi revin. E extraordinar ce poate face apa! Ce dor mi-a fost de baie în mare!

- Cred că aici venea faraonul să se scalde.

- Daa, cu nevastă-sa! râde Malina.

- Păi dacă insulei îi zicea Insula Faraonului, înseamnă că aici se scălda faraonul. Îi zice Fiordul Faraonului.

- Tu ce faci acum? Dai nume reliefului?

- Cineva trebuie s-o facă! Pun pariu că nimeni nu a denumit până acum locul acesta!

- Eşti nebun! Hai să te sărut! Ştii cum se numesc oamenii cu idei?

- Ştiu, baby, nu trebuie să-mi spui. Ce piele fină ai!

- Ai şi uitat de când nu mi-ai mai atins-o!

- Crezi tu! Noaptea trecută am fost lipit de tine.

- Daaa, când treceau TIR-urile!

- N-am crezut că apa mării poate fi atât de caldă! Şi ce culori interesante are când apune soarele!

- Păcat că nu au verdeaţă pe aici. Mi-e dor de pădurile şi câmpiile noastre verzi. Mi-e dor de primăvară!

- Să vezi ce mult o să te bucuri când o să întâlneşti primăvara prin China! Peisajele acelea pline de verdeaţă…

- Vai, taci, nu-mi mai spune, că mă cuprinde dorul! Nu vezi că aici sunt numai munţi roşii, sterpi, fără vreun copac amărît pe ei? Sunt deprimanţi!

- Da, dar marea…

- Marea e superbă!

După o jumătate de oră bună ieşim pe ţărm, rupţi de foame. Înfulecăm nişte sandwichuri cumpărate din vamă şi ne delectăm cu o grămadă de fructe, apoi stăm puţin întinşi pe nisip. S-a înserat între timp şi s-a răcorit bine, perfect pentru mersul pe bicicletă.

Imediat după ce plecăm mai departe întâlnim un măgăruş care ne taie calea, plimbându-se nestingherit pe şoseaua aproape necirculată. Malina se opreşte şi pune mâna pe el, iar animalului nu pare să-i displacă mângâierile. Facem câteva poze şi îl răsplătim pe prietenul lui Shreck cu două bucăţele de zahăr, apoi ne îndepărtăm urmăriţi de privirile a două femei complet îmbrăcate în negru care au apărut de nicăieri, purtând pe cap nişte coşuri imense.

- Le-ai văzut pe alea? M-am speriat de ele.

- Se îmbracă numai în negru. Am mai văzut aşa ceva. Sunt femei căsătorite, probabil trecute de prima tinereţe.

- N-aş putea trăi aşa! N-aş putea umbla aşa! Astea visează toată ziua la mare, dar cred că nu intră niciodată în apă!

- Vezi unde duce tradiţia şi atitudinea conservatoare? Şi relieful are aici o importanţă aparte.

- De ce relieful?

- Pentru că ţările în care relieful şi clima nu permit dezvoltarea economică sunt mult mai conservatoare. Nu-şi permit încercări sau riscuri. Totul se preţuieşte. Orice risc poate însemna dezastrul. În zone ca Teritoriile Palestiniene sau Somalia nu se joacă la ruletă decât dacă ai devenit înlocuibil.

Drumul devine din ce în ce mai imperceptibil. Aprindem farurile şi înaintăm pe răcoarea serii, ghidându-ne virtual după luminile micilor staţiuni de pe mal care apar şi dispar în funcţie de direcţia drumului printre stânci. E absolut fantastic să rulezi pe întuneric, cu răcoarea bătând în faţă!

Luminile aşezării turistice de la El Wekala alungă întunericul şi fac să strălucească marea pe o rază de un kilometru. Stelele dispar sub puterea neonului, dar reapar după ce trecem mai departe şi ne pierdem la prima curbă. Farurile maşinilor care vin din faţă ne arată adesea direcţia pe care trebuie s-o urmăm şi ne descoperă distanţele.

La miezul nopţii ajungem în primul orăşel important de pe partea egipteană a golfului, Nuweiba. E linişte pe străzile luminate, nu mai circulă nici o maşină. Cred că dacă ar ieşi cineva din casă la ora aceasta şi ne-ar vedea ar fi convins că are năluciri.

Traversăm oraşul şi ne oprim în sudul localităţii, pe plajă, extenuaţi după cele treisprezece ore de rulat. Ne întindem pe sacii de dormit fără să mai instalăm cortul, sub cerul înstelat, în leagănul lin al valurilor. O iau pe Malina în braţe şi o sărut zâmbind în întuneric.

- Ai fost extraordinară astăzi, baby! Ai pedalat ca niciodată!

- Sunt foarte obosită, dar a meritat. Ai văzut ce frumos e noaptea? Şi e mult mai relaxant.

- Ai avut dreptate. Ca de multe ori de când am plecat de acasă.

- Îmi place când mă ţii în braţe. Mă simt protejată şi iubită.

- Te iubesc foarte mult şi mă bucur că sunt în noaptea aceasta aici, cu tine.

O sărut îndelung şi o mângîi pe sub tricoul umezit. Tremură uşor din cauza emoţiei şi se lasă cuprinsă de dragoste. Mâinile i se plimbă pe spatele meu şi mă trag spre pieptul ei care respiră sacadat. Ne lăsăm cuprinşi de dragoste şi ne legănăm în ritmul valurilor, dornici de întâlnire şi nerăbdători să ne îmbrăcăm în căldura celuilalt.

Vineri, 4 iulie 2008. Masada

Vineri, 4 iulie 2008. Masada

M-am trezit mai repede decât Malina, m-am îmbrăcat urgent şi am plecat în biserică, pentru a participa la cel puţin o parte din slujbă. Părintele se arată la fel de zâmbitor ca aseară. După o jumătate de oră slujba ia sfârşit şi suntem poftiţi din nou la masă. Între timp s-a trezit şi iubita mea care, mofturoasă, spune că nu vrea să mănânce aşa de dimineaţă.

- Trebuie, baby, nu neapărat să mănânci, dar măcar să fii prezentă. E un semn de bunăvoinţă faţă de oamenii ăştia.

- Păi vin, stai liniştit, doar că nu mănânc, tu ştii bine. Ar fi perfect dacă ar avea o cafea.

- Aşa ceva nu cred că o să servim la mănăstire.

Ne alăturăm părintelui la masă şi servim micul dejun împreună cu alţi câţiva călugări ruşi. Totul se face în tăcere şi repede. Malina nici nu ar fi avut timp să mănânce dacă ar fi vrut. Ieşim apoi în grădina mănăstirii, unde se află comoara ţinutului: Stejarul Mamvri. Părintele ne însoţeşte la trunchiul uscat, prins în suporţi din fier şi înconjurat în cerc de un perete din beton.

- Acesta este urmaşul stejarului lui Avraam. Are doar 300 de ani. S-a uscat în 1996, dar o să crească altul în acest loc, să fiţi siguri, ne spune el.

- Dar când a trăit Avraam? Acum câte mii de ani? întreabă Malina, pregătită de calcule.

- Acum 5000 de ani.

- Deci dacă a trăit în urmă cu 5000 de ani, iar stejarul acesta are 300, înseamnă că vor fi trebuit vreo 16 stejari asemănători care să crească unul din altul şi să ajungă până la noi, spune ea, în româneşte. Baby, e făcătură.

- Când a fost construită mănăstirea? întreb şi eu, dorind să schimb subiectul.

- Mănăstirea e din secolul XIX, a fost construită de Biserica Rusă pe terenul cumpărat aici. Este proprietatea Patriarhiei Ortodoxe a Moscovei, spune apăsat egumenul, dorind să afirme drepturile de proprietate. Şi e singurul locaş creştin din această parte a Teritoriilor Palestiniene.

Îi mulţumim pentru detalii şi facem câteva fotografii, apoi ne întoarcem la biserica mănăstirii. Egumenul ne îndeamnă să mai stăm dar suntem gata să mergem mai departe, fiind încă o dată recunoscători pentru găzduire. Ieşim în oraş, îndreptându-ne spre Peştera Patriarhilor, unul din locurile cele mai venerate de israelieni.

- Baby, ai observat cum şi-a apărat părintele dreptul de proprietate asupra mănăstirii? Ştii de ce a făcut asta?

- De ce? Ce s-a întâmplat?

- Să ştii că Biserica Ortodoxă Rusă e împărţită în două. O parte, cea condusă de patriarhul Alexei al Moscovei, este cea mare, a Rusiei şi este numită Biserica Roşie, pentru că se consideră că a fost partea care a acceptat să colaboreze cu comunismul. Cealaltă parte, cu sediul la New-York, se numeşte Biserica Albă sau Biserica Rusă din Exil, pentru că e formată din clerul care nu a acceptat nici o relaţie cu comuniştii şi a plecat din ţară. Ei bine, după 1917, când a avut loc Revoluţia Rusă, Biserica Albă a devenit proprietarul posesiunilor din afara ţării. După căderea comunismului Biserica Roşie a început să le revendice pe rând, spunând că aparţin de drept poporului rus, nu unei instituţii din New-York. Prin 1997 parcă, patriarhul Alexei al Moscovei a făcut o vizită în Israel şi a venit şi la Hebron, cu Jasser Arafat, însă călugării şi maicile de aici nu i-au deschis poarta, spunând că nu primesc un om care a colaborat cu comunismul. Cei doi vizitatori au fost puşi într-o situaţie penibilă, să stea la poartă şi apoi să plece fără să fi intrat. La câteva săptămâni după asta Jasser Arafat a dat ordin ca personalul mănăstirii să fie scos afară şi să plece. S-a lăsat cu spargerea porţii de către poliţie, arestarea şi scoaterea forţată a personalului şi cu proteste din partea Bisericii Albe. Patriarhia Moscovei a câştigat lupta şi a luat mănăstirea, iar acum speră să pună mâna şi pe celelalte proprietăţi din Ţara Sfântă, cum e biserica din Ghetsimani şi altele.

- Puteau să-l lase să viziteze! Poate nu ieşea aşa rău pentru ei.

- Aşa au zis şi cei de la Patriarhia Moscovei. Că intră oricine să viziteze, intră evrei, arabi, buddhişti, atei, numai patriarhul Moscovei nu poate intra. Pe de altă parte, şi gestul lui Alexei mi s-a părut un pic forţat. Ştia foarte bine că nu este dorit, dar a venit să viziteze. Cred că a făcut-o intenţionat, ca să aibă motiv ulterior să ceară alungarea călugărilor. La urma urmei s-au bătut pentru orgoliu mai mult decât pentru un loc sfânt.

- Vezi? Ce-ţi tot spun? Lucrurile cu adevărat sfinte sunt departe de ceea ce întâlneşti la prima vedere. S-ar putea ca locul stejarului Mamvri să fie hăt la 5 kilometri de aici, poate chiar mai departe şi să fie sub vreo casă de palestinian. Ironia soartei. Dar totuşi, ce e cu stejarul acesta?

- E stejarul sub care Avraam a găzduit trei străini, în timp ce era cu oile şi cu cortul prin aceste locuri. Vechiul Testament spune că şi el şi soţia sa erau destul de bătrâni şi nu aveau copii. Aceeaşi poveste. Într-o zi au apărut trei oameni, pe care Avraam i-a rugat să nu meargă mai departe până nu îi ospătează. Şi le-a aşternut masa sub stejar, iar unul dintre aceştia i-a spus că în curând va avea un copil. După ce au plecat de aici străinii s-au dus spre Sodoma şi Gomora, ca să distrugă cele două cetăţi. Evenimentul de la stejar e important însă prin faptul că acei trei străini, care vor fi fost nişte îngeri, preînchipuiau Sfânta Treime. Dacă vrei, reprezentau Sfânta Treime. Iar Andrei Rublyov, pictorul rus, a realizat o icoană genială după acest moment, în care face legătura între cele trei Persoane şi comuniunea cu omul prin Liturghie. Cei trei stau în jurul mesei pe care se află un pahar-disc, obiectul reprezentând Trupul şi Sângele din cadrul Liturghiei. Ca şi cum ar spune că prin împărtăşire poţi ajunge la Sfânta Treime.

- Trebuie să văd icoana ca să-mi dau seama despre ce vorbeşti.

- Are foarte multe simbolisme şi înţelesuri, nimic nu e la întâmplare în icoana aceea, nici obiectele, nici persoanele, nici gesturile şi nici culorile. Stitul lui Rublyov a devenit în timp stilul caracteristic al picturii ortodoxe.

- Babe, tu vezi cum se schimbă peisajul în faţă? Mai sus erau blocuri frumoase, case interesante, iar aici sunt dărâmături, mizerie, garduri şi haos.

- E lumea arabă. Un pic împinsă spre mizerie de braţul binevoitor al Occidentului.

- Ce de copii pe-aici!

- Nu ne oprim decât la Peştera Patriarhilor. Nu vrem complicaţii.

În curând ajungem la construcţia impunătoare, asemănătoare unui templu dreptunghiular, cu două minarele la un capăt. Ni se permite accesul fără probleme şi vizităm interiorul, în care există câteva monumente sau cenotafe simbolizând mormintele patriarhilor.

- Despre ce patriarhi e vorba? întreabă în şoaptă Malina.

- “Patriarh” înseamnă “părinte bătrân”, “tată bătrân”. În cazul de faţă se referă la strămoşii evreilor şi îi are în vedere pe Adam şi Eva, Avraam şi Sarra, Isaac şi Rebeca, Iacov şi Lia.

- Adam şi Eva sunt îngropaţi aici??

- Asta e tradiţia, baby. Creştinii spun că Adam a fost îngropat pe dealul Golgotei, unde şi Iisus a ales să fie răstignit. În schimb, începând cu Avraam, acesta e în mod sigur locul de îngropare al strămoşilor evreilor. Avraam a cumpărat peştera de la un localnic ca să o înmormânteze pe soţia Sarra, iar ulterior aici au fost înmormântaţi toţi urmaşii, cu excepţia lui Iosif, cel al cărui mormânt l-am văzut la Nablus.

- Dar e un loc respectat şi de Islam, nu?

- Numai perşii nu l-au respectat. În rest atât evreii, cât şi creştinii şi musulmanii îl cinstesc. Există mari dispute între israelieni şi palestinieni asupra posesiunii, dar turiştilor le este permisă intrarea. Se pare că doar până la un anumit loc, pentru că peştera în sine e închisă pentru toată lumea. Păcat…

- De ce o ţin închisă? Cine controlează locul? Palestinienii?

- Da.

- Şi e închisă ca să nu deranjezi mormintele. Ţine de raţiuni religioase, sper.

- Se pare că da.

Ieşim din Hebron prin partea de sud, coborând prin câteva localităţi spre şoseaua 356. Azi vom avea un drum lung, în care nu mai întâlnim obiective turistice importante şi ne pregătim să părăsim locurile cunoscute în general turiştilor, pentru a lua în piept deşertul. Un sentiment de înfrigurare amestecată cu emoţie ne cuprinde în timp ce rulăm pe aceste drumuri care devin din ce în ce mai puţin cunoscute şi umblate de europeni. Ne îndepărtăm de hărţile cu desene în detaliu şi ne pregătim pentru drumuri umblate doar de beduini şi cămile.

Satele se succed unul după altul, despărţite doar de dealurile mari, pietroase, arse de razele nemiloase ale soarelui. Majoritatea sunt nişte cătune cu case din piatră, adevărate cubuleţe cu intrare, fără acoperişuri, unele fără geamuri, lipsite de orice podoabă. Probabil doar cei câţiva săteni mai bogaţi şi-au permis să-şi vopsească în alb tocurile uşii, în rest peisajul are aceeaşi culoare de lut.

După ce trecem de un checkpoint israelian intrăm pe teritoriul evreiesc. Dacă peisajul nu-şi schimbă foarte mult din înfăţişare, în schimb şoseaua pare mult mai bună, iar localităţile mai dezvoltate. Ajungem într-un fel de câmpie cu iarbă uscată, în care trecem pe şoseaua naţională 31, luând-o spre est. În curând se văd în depărtare blocurile gri ale oraşului Arad, una dintre cele mai importante aşezări din această parte a Israelului.

Arad e un orăşel în dezvoltare, cu blocuri aşezate în mijlocul deşertului bolovănos dar înconjurate de arbori umbroşi. Indicatorul ne obligă să facem stânga în faţa noului hotel Inbar, pentru a intra pe şoseaua locală 3199, cea care duce la Masada. Ne oprim pentru câteva minute să cumpărăm răcoritoare şi ceva de mâncare. Încă nu e ora mesei, dar mai încolo, când vom ajunge din nou în deşert, vom avea nevoie să ne potolim foamea.

După mai multe opriri în deşert şi saluturi pline de invidie adresate autocarelor cu turişti care vin sau pleacă din pustie, ajungem în sfârşit la Masada. Fortăreaţa impunătoare străluceşte singuratică pe vârful tăiat al colinei de necucerit. În parcarea din partea de vest se află câteva autocare ce-şi aşteaptă clienţii. Oamenii au urcat la fortăreaţă şi sunt răsfiraţi pe ziduri, făcând fotografii sau admirând panorama.

- Baby, uite ce-ţi propun: hai să ducem şi bicicletele cu noi, dacă nu are nimeni ceva împotrivă, iar de acolo să coborâm pe partea cealaltă cu telecabina.

- Eşti nebun! Nu cred că ne lasă.

- O să vedem. Hai să încercăm.

Coborâm cu bicicletele în valea plină de bolovani, apoi începem urcuşul spre vârf. Merge foarte anevoios, pentru că panta este deosebit de abruptă, iar de sus vin adesea grupuri de turişti care ne zâmbesc amabil.

- Cred că vor să ne spună cât de idioţi suntem.

- Eu cred că vor să ne spună că suntem nişte nesimţiţi să urcăm cu bicicletele într-un loc atât de respectat de israelieni.

- Babe, e incredibil de greu! Pana mea!

- Nu te grăbi, avem tot timpul din lume.

Malina respiră greu, biruită de căldură. Ne oprim pentru câteva minute, apoi continuăm. Urcuşul devine şi mai greu în locul în care cărarea prăfuită se transformă în trepte lungi de un metru. La fiecare treaptă bicicletele şi căruciorul trebuie ridicate, altfel nu se poate trece peste ele. Facem pauze dese, iar uneori primim o mână de ajutor de la câţiva turişti americani. Cu spijinul lor amabil, de bună-dispoziţie, reuşim să ajungem mai repede în fortăreaţă.

- Să le lăsăm aici, într-un colţ şi să vizităm cetatea.

- Masada a fost punctul de rezistenţă al evreilor în războiul din 70, nu?

- A fost tot ce aveau mai bun evreii în acea perioadă. Regele Irod cel Mare construise fortăreaţa în caz de refugiu, temându-se de revolte. Dar uită-te şi tu de aici, de sus, spune-mi cine sau cum ar fi putut cuceri locul acesta? Cât timp s-ar fi chinuit, în van, să ajungă aici? Sau cât timp ar fi rezistat cei din cetate?

- Depinde de foarte multe, babe. Depinde de răbdarea asediatorilor, depinde de rezervele celor de aici…

- După ce Ierusalimul a fost dărâmat în 70 şi Templul a fost distrus un grup de războinici evrei, numiţi sicari, s-au refugiat aici cu tot cu femei şi copii. Se numeau sicari pentru că luptau cu un pumnal scurt numit sicca. Se crede că şi Barabas, cel care a fost eliberat în locul lui Iisus, ar fi fost sicar. Deci au venit şi s-au închis aici şi din când în când atacau aşezările romane din zonă. Acuma nu că s-ar fi sinchisit romanii de un grup de evrei, dar îi cam deranjau incursiunile celor din fortăreaţă. Aşa că în anul 72 guvernatorul Lucius Flavius Silva, urmaşul lui Pilat, a venit aici cu o întreagă legiune şi a început asediul. Şi-a dat repede seama că nu ţine cu dărâmatul zidurilor, pentru că era culmea să lupţi de jos cu cei din cetate! Aşa că s-au apucat romanii să construiască rampa aceasta de asediu.

- Spinarea asta ce urcă spre zid??

- Da! Stai, nu te speria, că n-au făcut-o ei pe toată. În primul rând au beneficiat de o bază de pământ care exista deja. Ei au trebuit doar să o înalţe vreo 9 metri. Şi se pare că au folosit pentru asta sclavi evrei. Vezi locul acela ca un pătrat de pe platoul din faţă? Acolo îşi avea baza o parte din legiunea lui Silva. Au stat aici timp de vreo 6 luni, construind cu răbdare. Cei din cetate aveau moralul bun la început, dar când au văzut că romanii nu au de gând să plece, şi-au cam schimbat atitudinea. Erau conduşi de un tip pe nume Eleazar Ben Yair, care voia să lupte până la capăt.

- Şi i-au învins pe evrei?

- După ce au construit rampa au adus berbecii aceia care străpungeau zidurile. Le era uşor acum. Au reuşit să intre în anul 73, dar nu au găsit decât vreo două femei şi vreo cinci copii în viaţă. Restul s-au sinucis cu toţii, din ordinul lui Eleazar.

- Ca să nu cadă victime!

- Teamă, orgoliu, disperare… Cine ştie? Oricum, rezistaseră extraordinar de bine, având încă hrană şi apă şi armament. Pur şi simplu n-au vrut să intre pe mâna duşmanului. Moartea lor e considerată eroică de către israelieni, aşa că aici vin soldaţii israelieni să depună jurământul pentru ţară şi strigă la sfârşit: “Masada nu va cădea a doua oară!”

- Îţi dai seama? Să reziste şase luni?...

- Mult, într-adevăr. Şi ce spectacol a putut fi aici!

- Adevărul e că din ceea ce am văzut, peste tot pe unde am fost până acum, nimeni nu s-a pus cu romanii. Cred că au fost cea mai tare armată din acea vreme.

- Baby, romanii au avut cea mai tare armată din toate timpurile, până azi. Nimeni nu a mai reuşit şi nu cred că va mai reuşi vreodată să creeze ceea ce au reuşit ei. O armată super disciplinată, bine administrată, bine dotată, bine organizată. Tactici care până azi îi surprind pe cercetătorii istorici sau arme care nu şi-au schimbat decât forţa de efect, în rest au rămas asemănătoare ca model sau tehnică. Echipamente de care şi nemţii sunt invidioşi, logistică despre care americanii încă mai învaţă, asimilare a popoarelor cum n-au reuşit decât poate englezii. Romanii au fost incredibili în arta războiului, aşa că n-aveau cum să piardă în asediul unui grup de răzvrătiţi.

- Îmi aduc aminte că citisem undeva… cred că François Chamoux scrie asta… că romanii au fost un popor care a aşteptat ca alte popoare din jur să atingă culmile degradării şi astfel au profitat de slăbiciunile lor, însuşindu-şi rolul de arbitri, apoi administratori şi stăpânitori. Ei cucereau şi se trezeau că li se şi mulţumeşte pentru că soseau. Dar hai să vizităm fortăreaţa.

Ne îndreptăm spre sud şi intrăm în cisterna imensă, în care ar încăpea uşor vreo şase TIR-uri.

- Oare de unde acumulau atâta apă?

- Nu ştiu. În orice caz, cred că aveau un sistem foarte ingenios, probabil ceva canale care să aducă apa de pe alţi versanţi.

- E incredibil ce-au putut face în acele vremuri!

Ne îndreptăm apoi de-a lungul părţii estice a zidului, de unde se vede Marea Moartă şi deşertul. Priveliştea e ameţitoare, pentru că în această direcţie nu mai există vreun alt vârf care să compenseze înălţimea colinei noastre. Peretele coboară drept, zeci de metri, după care se uneşte cu câmpia din faţa mării. Doar telecabina uneşte platoul colinei de vale, iar micile autobuze zburătoare îşi fac treaba cu hărnicie.

În partea de nord se află depozitele de hrană, baia proiectată de Irod după modelul roman, palatele şi punctul de observaţie. E locul cel mai înalt al colinei şi cel mai aglomerat.

- Aici au fost descoperite prin 1960 patru seminţe de palmier, spune în engleză unul dintre turişti. Trei dintre ele au fost folosite la datarea lor cu carbon, dar una a fost plantată şi a făcut rod acum două săptămâni. E cea mai veche sămânţă roditoare de pe pământ.

Malina mă priveşte uimită, mă întreabă din priviri dacă am înţeles şi eu acelaşi lucru şi se pare că amândoi am auzit bine.

- Baby, e imposibil. Cum să răsară o sămânţă după 2000 de ani?

- Poate că e adevărat. Ştii bine că nimic nu e imposibil pe lumea asta.

Turul nostru ia sfârşit în partea de vest, unde se află vechea sinagogă. Mai privim odată întregul ansamblu, cu un sentiment de atotputernicie şi compasiune în acelaşi timp, apoi ne îndreptăm cu bicicletele spre punctul de plecare al telecabinei. Trebuie să coborâm vreo 30 de metri, pe câteva balustrade şi scări din piatră. E imposibil să facem acest lucru cu tot bagajul, aşa că mergem întâi cu bicicletele, apoi aduc şi căruciorul.

- Va fi o adevărată jenă când cel din telecabină ne va spune că nu putem urca. Şi atunci o să cari tu bicicletele până sus, spune Malina, râzând.

- Nici nu mă gândesc să nu ne lase! Iar înapoi eu nu mai merg. O să coborâm pe jos, pe scările şi cărarea asta şerpuitoare.

- Hai, că vedem noi.

Când soseşte telecabina tânărul se uită uimit la atelajele noastre şi zâmbeşte.

- Putem?

- Da, puteţi, spune el îngăduitor. Nu e ceva obişnuit aici, dar e ok.

- We don’t do that, sir, cum spun americanii, arunc eu replica, mai mult pentru mine, dar câţiva turişti americani m-au şi auzit şi râd în hohote.

- Yes! Yes! We don’t do that! râd ei, aplaudând.

Urcăm cu toţii şi pornim spre vale. Doi tineri americani, în pantaloni scurţi şi cu ochelari de student pe nas, ne privesc admirativi.

- De unde sunteţi? ne întreabă unul dintre ei?

- România.

- România?... Europa, nu?

- Da. Europa. Suntem din provincia Transilvania.

- Aaaa! Transilvania?? Dracula!

- Da, da, Dracula, le răspund plictisit de acelaşi clişeu.

- De cât timp sunteţi plecaţi?

- Aproape două luni. Turcia, Siria, Iordania, Israel…

- Şi vă întoarceţi?

- Nu. Abu Dhabi, Iran, Pakistan, China, USA.

- Pe bune??

- Pe bune. Turul lumii.

- Sunteţi tari! Şi acesta e tot echipamentul vostru?

- Ce altceva ne-ar mai trebui? Avem de toate.

- Sunt tari, omule, se arată ei uimiţi. Şi când vreţi să ajungeţi în State?

- Probabil în toamna anului viitor. Venim dinspre Alaska, trecem Canada şi ne îndreptăm spre San Francisco. Cel puţin asta vrem.

- Hei, omule, dacă ajungeţi în Seattle să ne daţi de veste. Nu aveţi un site sau ceva? O să vă organizăm o sosire pe cinste!

- Nu avem site. Dar dacă ne lăsaţi adresa vă vom suna din Alaska.

În câteva secunde facem schimb de adrese şi promitem că vom suna. Cei doi, Mike şi Josh, vor poze cu noi, să le arate colegilor din Universitate, aşa că imediat după ce ieşim din telecabină suntem luaţi la blitz. Ne despărţim apoi bucuroşi, noi îndreptându-ne spre sud, iar ei mergând cu autocarul înapoi la Ierusalim.

Vizita la Masada a durat aproape două ore. Trecem pe lângă hostelul de lângă staţia telecabinei, apoi ne oprim în parcarea largă pentru autocare, înconjurată de palmieri impunători, pentru a gusta ceva. Ne punem burta la cale, aşa cum fac şi alţi turişti, apoi ne îndreptăm în viteză spre Marea Moartă. Coborârea celor trei kilometri se face în câteva minute şi în curând suntem în câmpie, aproape de ţărm, pe şoseaua naţională 90.

- Ce fain a fost, babe! Uite ce sus am fost acum o jumătate de oră!

- Îţi dai seama cât le lua ălora de acum 2000 de ani până ajungeau aici, în vale?

- Parcă din partea asta nu se vede atât de frumos. E un simplu munte, ca şi ceilalţi. Peisajul e impresionant dinspre deşert.

- Mergem spre sud, baby. Mă aşteptam să coborâm în continuare, dar se pare că va trebui să urcăm. Nu cobori întotdeauna când mergi spre sud.

- Îmi plac locurile astea. Sper că ne vom opri tot pe malul mării.

- Să vedem unde ajungem până la lăsarea serii. Încă mai putem merge mult.

- Dar nu e periculos pe aici dacă ieşi de pe şosea? Sunt tot felul de stâlpi de electricitate, centrale, garduri…

- Dacă apar în continuare panouri cu mine îngropate, rămânem pe şosea.

Rulăm în paralel cu un canal care merge spre sud, având peretele muntelui sterp în dreapta şi marea undeva, mai departe, în stânga. La un moment dat canalul se termină într-unul din bazinele segmentate ale Mării Moarte, folosite la producţia de sare. Din acest loc se văd frumoasele hoteluri din Ein Bokek, o staţiune aflată câţiva kilometri mai la sud, pe malul Israelului.

La ora 17.30 ajungem în staţiune. E încă foarte cald, aşa că hotărâm să facem o pauză mai lungă, cu baie în mare şi răcoritoare cât cuprinde. Sunt foarte mulţi turişti şi nu găsim locuri de cazare, dar ne mulţumim cu odihna de după-amiază, apoi ne continuăm drumul spre sud. Pe o porţiune de mai mulţi kilometri se întind hoteluri albe sau galbene, cu piscine interioare şi vedere la mare. Două şosele merg în paralel, una chiar pe ţărm, şoseaua staţiunii, alta câţiva zeci de metri mai sus, în deşert. Noi o alegem pe prima pentru că în curând se vor despărţi şi cea de pe ţărm va continua direct spre sud, mergând pe marginea mării. Peisajul se schimbă şi el. Marea s-a retras departe de şosea, lăsându-şi albia uscată în apropierea drumului. Culoarea de topaz cu care ne-a obişnuit s-a transformat în albul murdar al sării bătute de vânt. Unele bazine conţin chiar apă de un roşu ciudat, probabil efect al exploatărilor de sare din regiune. În partea dreaptă a drumului un indicator ne spune că suntem în dreptul muntelui Sodoma. O stâncă suplă, puţin aplecată spre mare, e cunoscută drept soţia lui Lot cea transformată în sare.

- Babe, aici chiar că nu ai cum să trăieşti! Nu există nimic care să susţină viaţa.

- E unul dintre cele mai neprimitoare locuri de pe pământ. Poate de aceea peisajul e atât de spectaculos.

- Ce diferenţă între câmpiile Israelului şi locurile acestea pustii! E atât de dur peisajul ăsta! Ceva de speriat!

- Vrei să ne oprim? E ora 20.00.

- Nuu! De-abia acum se răcoreşte. Hai să mai mergem.

- Te avertizez că vom intra în deşert în curând. Gata cu Marea Moartă.

- Ştii ceva? Hai să mai mergem. Nu mai avem de văzut obiective turistice, aşa că până când se va întuneca de tot vreau să mai mergem. Şoseaua e foarte bună. Şi vreau să dormim pentru prima dată în deşert.

- Chiar că eşti obosită!

Într-adevăr, pe răcoare merge mult mai uşor şi distanţele se micşorează văzând cu ochii. La un moment dat, după ce ne-am despărţit de Marea Moartă şi am intrat în deşert spre vest, facem stânga, pe aceeaşi şosea 90, ţinând direcţia sud. GPS-ul se arată de acord cu harta pe care o respectăm.

Întunericul s-a lăsat foarte repede şi ne-a predat în mâinile necunoscutului. Acum suntem două lumini rătăcitoare prin deşert, departe de orice urmă de civilizaţie. Stelele strălucesc incredibil de frumos, toate câte ar fi putut apărea pe boltă. Nici un sunet nu răzbate dinspre deşert şi tot ceea ce se aude e uruitul cauciucurilor pe asfaltul încă fierbinte.

La scurt timp după ora 22.00 apar în zare luminile unei aşezări.

- E momentul să ne oprim, baby.

- Hai să ne oprim chiar acolo, la acea aşezare. Cred că e un popas turistic.

- Într-adevăr, pare un popas. O fi Mc’Donalds?

- Prea frumos ca să fie adevărat.

Cu cât ne apropiem realizăm că nu am fost departe de adevăr. E un restaurant în genul fratelui său american mult mai cunoscut. Intrăm şi ne servim cu băuturi răcoritoare, apoi cerem voie să ne aşezăm cortul în apropierea localului. E cum nu se poate mai bine după o zi în care am parcurs mulţi kilometri.

- Condiţii de deşert! Mâncare, băuturi, cafea, ţigări, curent electric, combustibil! Tot ce vrei! Aşa mai zic şi eu să dormi în deşert!

- Nu se pune. O să dormim în cort, dar nu se pune. Asta nu e noapte în deşert. Trebuie să fie ceva cu totul sălbatic.

- Vrei să-ţi aduc câţiva palestinieni cu detonatoare?

- Nu la asta mă refeream, râde Malina.

- Hai să ne odihnim. Mâine dimineaţă dormim până nu mai putem!

- Da, te şi cred! Dacă nu te-aş cunoaşte! La ora 8.00 eşti sus!

- Ce să fac dacă soarele e şi el acolo, în uşa cortului? Nu pot dormi mai mult decât soarele.

- Învaţă de la profesionişti, babe.