- Ah, ce naşpa mă simt! Azi n-am chef de nimic!
- Stăm în pat?
- Nu, că o să mă doară capul. Ieşim, ne plimbăm, dar nu facem pe eroii.
- Nici nu intenţionam să ne dăm cu parapanta. Azi o să mergem să vedem grădinile Baha’i şi atât. Nici eu nu vreau să ne agităm, pentru că merităm o scurtă perioadă de odihnă.
- Uite cum facem: mergem şi vedem grădinile, iar după masă mergem pe plajă, stăm la soare, servim răcoritoare şi citim. Ok?
- E perfect.
- Dar nu mergem cu bicicleta. Va trebui să luăm un taxi.
- Fireşte.
Şoferul de pe taxi ne-a cam făcut de bani. A văzut că suntem turişti şi suntem tineri şi a zis să profite. Pe deasupra, e şi evreu, aşa că nu ai altceva la ce să te aştepţi.
Intrarea în grădini se face de pe Muntele Carmel, din strada Yefe Nof, de unde avem o panoramă extraordinară a întregului oraş şi a Mării Mediterane. Accesul se face printr-o poartă din fier, ai cărei stâlpi din piatră au în vârf doi vulturi cu aripile desfăcute. Imediat ce intri ţi se taie răsuflarea de ceea ce vezi: foarte mult verde, de la gazonul în verde deschis până la pinii şi ceilalţi arbori ornamentali în verde închis. Apoi terasele care se succed în cascadă, fiecare proiectată într-o formă originală, cu grădini de toate culorile, de la galben la mov sau roşu.
- Babe, e formidabil! Aşa ceva n-am mai văzut în viaţa mea!
- Îţi dai seama câtă muncă trebuie depusă aici?
- Cred că în permanenţă lucrează cineva în grădinile acestea.
- Ai văzut că în zilele ploioase nu se intră? Şi nici nu te lasă cu mâncare sau gumă de mestecat sau chiar sucuri. Doar apă.
- La cum arată, ţi-e şi teamă să deranjezi ceva! E o ordine perfectă.
- Cred că am putea să ne plimbăm în papuci de casă pe aici.
Coborâm de pe o terasă pe alta pe scările încadrate de plante ornamentale, balustrade din metal sau piatră şi ghivece de flori viu colorate. În dreapta se află Biblioteca şi Casa Internaţională de Justiţie, ultima dintre ele o expresie a ideii de dreptate universală pe care o propovăduieşte mişcarea. Ambele clădiri sunt de un alb pur, ca două perle scăpate în marea verde care le înconjoară.
Aflăm de la un ghid că apa care curge de pe o terasă pe alta, în fântânile arteziene, este redistribuită, astfel încât nu se consumă inutil. Un computer se ocupă de irigarea grădinilor, care se efectuează noaptea sau în zori, pentru a se evita evaporarea apei.
- Babe, din ceea ce am auzit de la ghid există un simbolism în felul în care e amenajată grădina. Sunt 18 terase care îi reprezintă pe cei 18 discipoli ai lui Bab.
- Se poate. N-am fost atent. Dar dacă te uiţi la toate formele acestea geometrice, începând cu cercurile şi terminând cu stelele, poţi realiza singur că nimic nu e la întâmplare.
- Cred că se cheltuieşte enorm cu administrarea acestui spaţiu, pot să zică ei ce vor.
- Auzi că mormântul lui Baha’u’llah se află la nord de Acra. N-am ştiut de el. Zice că şi acolo sunt nişte grădini ca acestea.
- Măcar o să vizităm mormântul lui Bab.
Clădirea sub formă de templu seamănă cu partea centrală a Casei Albe. E un loc liniştit, în care nu se fac slujbe şi în care intri desculţ. Cei care vin în pelerinaj sunt invitaţi să citească în gând o rugăciune aflată pe perete, rugăciune care ar fi fost scrisă chiar de către Bab.
În faţa mormântului sunt mai multe alei cu piatră mărunţită, toate proiectate în curbe perfecte. Terasele de mai sus se văd superb din dreptul clădirii, strălucind toate în îmbrăcămintea lor de imitaţie de piatră. Ici-colo apar robinete care încă aruncă jeturi de apă către plante, ocupându-se în special de gazon.
- E incredibil cum o mână de om a putut să proiecteze şi să facă aşa ceva!
- E vorba de zeci de ani de muncă, babe. Şi de sute de milioane de dolari.
- Poate că ai dreptate. Aşa ceva e greu de realizat şi de menţinut la starea la care se află. Sper doar ca peste 20-30 de ani grădina aceasta să rămână la fel de vie ca acum.
- Nu putem coborâ spre bulevard, aşa e?
- Nu, turul se încheie aici, spre dreapta mormântului. Dar cred că am văzut tot ce se putea vedea.
- Nu mă mai pot sătura! Aş sta aici toată viaţa!
- În cazul acesta mă duc să recuperez bicicletele de la hotel şi ne mutăm aici. Dar baby, nu uita că tot acest aranjament e un fel de cimitir.
- Hai, termină, nu-mi strica plăcerea! râde Malina.
- Deci să vorbesc cu portarul?
- Aici cred că altcineva conduce. Chiar, ia întreabă-l pe ghid cine este liderul mişcării Baha’i?
Întrebarea îl face pe tip să zâmbească îngăduitor.
- Nu există un anume lider. Religia noastră are în frunte nouă membri Baha’i care sunt aleşi pentru o perioadă de cinci ani. Aceştia locuiesc aici, la Casa Internaţională a Justiţiei, răspunde el, în limba engleză.
- Şi pe plan local?
- Pe plan local avem consiliile locale şi consiliile naţionale. Deşi ne-am putea asemăna cu modul de organizare al creştinismului, noi nu avem clerici, spune el cu mândrie. Oricum, suntem a doua religie după creştinism, ca arie de răspândire în lume. Motto-ul nostru este: “Lumea e una, omenirea e una”.
Ieşim din grădini prin partea de est, apoi coborâm pe jos în oraş, înconjurând ansamblul.
- Parcă am înconjura Casa Poporului, râde Malina.
- Da, să ştii că ai făcut o comparaţie bună. Ca imagine, tot ceea ce s-a clădit aici poate fi asemănat cu Casa poporului. Dar există marea diferenţă, care constă în faptul că acel mastodont de la noi s-a construit cu ură şi din orgoliu, pe când aici e vorba de armonie şi pace universală. E, totuşi, o mare diferenţă.
- Nu am auzit niciodată de acest loc, dar să ştii că a meritat să ne oprim aici.
- Mergem să mâncăm ceva? E ora 12.00.
- Mergem, dar coborâm spre mare şi în drum ne oprim undeva, la vreo terasă.
Dacă în oraş totul este ok, începând de la clădirile şi străzile moderne până la restaurantele sau terasele estivale, nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu plaja. Întreaga după amiază ne-o petrecem pe plajă, începând din dreptul spitalului Rambam şi până departe spre sud, aproape de restaurantul Maxim. În afară de câţiva metri de plajă nisipoasă, care nici măcar nu poate fi numită plajă, nu se află nimic. Valurile se sparg pe pietre şi bolovani, apoi se retrag lăsând în urmă diferite gunoaie şi multe alge. Nu există restaurante, nu există tarabe, nici umbrele de plajă. Doar câteva trenuri intră sau ies din gara oraşului, trecând pe lângă noi, în paralel cu ţărmul.
În dreapta noastră se întinde marea, un pic agitată, pe care plutesc câteva vase mari. În stânga urcă pădurea care acoperă coasta Muntelui Carmel, până spre vârful pe care tronează stâlpii de transmisiune. Ieşim de pe plajă dezamăgiţi şi urcăm pe
- Parcă am fi în oraşele noastre, babe. Aceleaşi blocuri, aceeaşi străzi.
- Poate puţin mai curate. Deşi în Orient curăţenia nu e neapărat o preocupare de bază. Dar ştii ce face diferenţa?
- Palmierii? râde Malina.
- Exact! Foarte mulţi palmieri. Nu ai cum să nu-i observi.
- Palmierii sunt buni. Ai băut vreodată vin de palmier?
- Se face vin din aşa ceva?
- Daaa! Am băut odată în Spania. E alb la culoare, ca sucul de grapefruit şi e dulce. Ăştia nu cred că au pe aici, pentru că se face în general prin
- Bănuiesc că înainte de a fi vin acel lichid este suc.
- Daaa! Şi încă unul foarte bun! E dulce, dulce. Şi cred că se mai fac nişte băuturi din palmier, ceva în genul lichiorului.
- Ai uitat o băutură importantă. Laptele de palmier.
- Şi cum îl mulgi?
- Din câte ştiu, se extrage din nuca de cocos.
- Dar nu cred că ştii ce gust are. Ai gustat vreodată?
- Nu.
- Are gust dulce, râde Malina.
- Păi asta puteam să spun şi eu!
- Dar n-ai spus-o. Şi ştii la ce e foarte bun laptele de cocos? Ghici?
- La?
- E bun ca laxativ şi mai e bun la vindecarea aftelor. Ştii tu, chestiile alea dureroase din gură. Cred că la boală îi zice ulcer oral.
- Nu ştiam că e bun la aşa ceva. Când mi se va întâmpla vreodată, o să folosesc. Ştii când am eu parte de ulcer oral? Când mă grăbesc să mănânc şi îmi muşc interiorul obrazului sau al buzei. Mamă, ce dureros e!
- Uite că acum ştii ce să foloseşti.
- Deci din palmier se poate obţine vin, suc şi lapte. Şi mai ce?
- Păi… nu ne-am gândit până acum la foloasele nucii de cocos. Poţi face prăjituri, bomboane, sirop, ulei, îngheţată sau poţi să foloseşti fructul ca atare.
- Iar din tulpină poţi face hârtie.
- Babe! Te grăbeşti. Hai să ne punem mintea la contribuţie. Ce se mai poate scoate din palmier?
- Din tulpină poţi scoate lemn de foc, lemn pentru construcţii, cherestea, parchet… Poate mai scoţi ceva din fibră, ca să faci pălării sau alte articole de îmbrăcăminte. A! Şi mai poţi face obiecte de artizanat.
- La cosmetice din cocos te-ai gândit?
- Nu, dar m-am gândit că imaginea palmierului ca atare este una care denotă exotic, vacanţă, plajă, relaxare.
- Ok. Atunci îmi rămâne mie partea mai grea, tot ceea ce nu ai ştiut tu despre întrebuinţarea palmierului. Să vedem dacă mai găsim ceva… A! Poţi face genţi sau alte accesorii!
- Nu se pune! Am zis că se foloseşte la pălării şi articole de îmbrăcăminte. Deci aici intră şi genţile şi accesoriile.
- Nu sunt de acord, dar să zicem. Atunci poţi folosi palmierul ca armă. Poţi face arcuri şi suliţe! Şi cu crengile poţi să-ţi construieşti colibă. Sau să faci barcă din tulpină!
- N-am văzut arcuri din palmier, dar dacă spui tu… Se vede că te-ai uitat la “Laguna Albastră”.
- Şi mai poţi face bijuterii! Ha! Inele, cercei…
- Da, ai dreptate. Putem spune că ai ieşit câştigătoare la capitolul “cunoştinţe despre palmier”. Ştii ce aş vrea eu din toate astea?
- Ce anume?
- Un hamac din palmier. Să mă întiiiiind în el şi să dorm până mâine dimineaţă. Mă dor picioarele de nu mai pot!
- Haide, nu fii leneş. Îmi place când ne plimbăm aşa şi eu ar trebui să fiu cea care să mă plâng. Uite, ce clădire e asta?
- Aaaa! Asta e mănăstirea de călugăriţe de pe Muntele Carmel! Stella Maris îi zice.
- Hai să vedem.
E un aşezământ monahal ascuns printre măslini şi portocali, dar cu o panoramă extraordinară asupra portului şi a mării. La intrare se află un monument închinat soldaţilor francezi ai lui Napoleon Bonaparte, semn al legăturii dintre mănăstire şi Apus. În apropiere se găseşte o peşteră în care se spune că s-ar fi retras Proorocul Ilie după testul cu profeţii mincinoşi.
- Despre ce test e vorba? întreabă Malina.
- Ţi-am mai povestit despre el. Muntele
- Gata, îmi amintesc. Este vorba despre cele două jertfelnice, primul al profeţilor, iar al doilea al lui Ilie, dintre care doar al doilea s-a aprins.
- Vechiul Testament spune că întâmplarea a avut loc pe Muntele Carmel, dar muntele a mare. Merge dinspre sud-est înspre partea aceasta de nord-vest şi cred că întâmplarea s-a petrecut nu aici, spre malul mării, ci în latura de sud-est a Carmelului.
- Dar a cutreierat mult Ilie, babe! Îmi aduc aminte că la Hozeva mi-ai spus că stătuse acolo, în pârâu timp de trei ani. Iar acum vorbim despre el aici. E un drum lung între cele două puncte.
- Ce pot să spun? Era şi el un globe-trotter, ca noi. Dacă vrei să ştii, minunea învierii unui copil s-a petrecut şi mai la nord de aici, la Sarepta Sidonului, pe malul mării. Şi pe urmă el e cel mai vestit călător din Vechiul Testament. Nimeni nu a avut car de foc până la el.
- Chiar, ce e cu povestea asta cu carul de foc?
- Păi se spune că şi-a luat un ucenic, pe Elisei, care avea să continue activitatea spirituală şi profetică a lui Ilie. Acestuia i-a lăsat haina sa, apoi pe când se plimbau pe malul Iordanului a apărut un car de foc, tras de cai de foc, care l-a ridicat pe Ilie ca într-un vârtej.
- Şi tu ce crezi că a fost?
- Baby, îmi pui întrebări ca să verifici răspunsurile din mintea ta. Nu cred că a fost o navă extraterestră. Mai degrabă a fost un miracol pur şi simplu, în care Ilie a fost obiectul, iar Dumnezeu subiectul.
- Mai există şi alţi oameni din Vechiul Testament, mă refer la oameni importanţi, ale căror morminte nu sunt cunoscute?
- Ar mai fi câţiva. De ce?
- Pentru că aveam impresia că la Schimbarea la Faţă de pe Muntele Tabor au participat cei doi ale căror morminte au rămas necunoscute: Moise şi Ilie.
- Nu acesta este adevăratul motiv. Moise reprezenta Legea Vechiului Testament, cea care are rolul de a-i duce pe oameni la Mesia, iar Ilie reprezenta instituţia profeţilor din Vechiul Testament, cea care L-a vestit pe Mesia. Deci Mesia era cel prezis de Moise şi Ilie, iar Iisus, care era Mesia, îi avea lângă el pe Tabor pe cei doi care erau martorii desăvârşiţi ai calităţii Sale de Mântuitor al lumii.
- Babe, uite două măicuţe. Astea sunt carmelite? Aşa se numesc?
- Da. Au mantia aceea albă peste îmbrăcămintea neagră.
- Care e istoria carmelitelor?
- Au apărut prin anii 1100, ca ordin sau grup monahal distinct în Biserica Romano-Catolică. În trecut au avut ceva probleme cu celălalt ordin monahal, iezuiţii, astfel că a trebuit să intervină însuşi papa ca să-i despartă, dar până la urmă au rezistat istoriei şi au devenit un grup călugăresc care se remarcă prin filantropie şi rugăciune.
- Într-adevăr, când zici “carmelite” te gândeşti la nişte măicuţe pioase şi finuţe. Dar aia din filmul cu jandarmii, seria aceea cu Louis de Funes, aia din ce ordin monahal făcea parte?
- Aceea era din “Surorile Carităţii”. Ţi-a plăcut?
- Mă distra pălăria ei. “Bonjour, mon fils!!!”
- Era foarte amuzantă măicuţa vitezomană. Îţi mai aduci aminte cum o chema?
- Nu.
- Clotilde. Sora Clotilde.
Ne amuzăm amintindu-ne scenele din filmele lui Louis de Funes. Între timp ne-am îndepărtat de mănăstire şi coborâm spre hotel, oprindu-ne doar la o terasă din oraş. Lunga plimbare de peste zi ne-a obosit rău de tot, aşa că relaxarea de seară ne prinde bine. Servim cina şi ceva răcoritoare, apoi ne îndreptăm spre hotel. Duşul cu apă dezmorţită e extraordinar de relaxant, iar masajul ulterior pe care i-l ofer Malinei mă lasă treaz doar pe mine. Obosită, dar cu mulţumirea citindu-i-se pe chip, iubita mea a adormit foarte repede, fără să-şi mai dorească altceva de la viaţă. Trupul ei întins în aşternut e deosebit de atrăgător. Răsuflarea ei lină aduce pacea în cameră şi mă determină să mă întind lângă ea, luând-o în braţe. Se adânceşte în mine, cu capul pe umărul meu şi oftează uşor, continuându-şi nestingherită somnul. O sărut încet, temându-mă să nu o trezesc, îi urez în gând să aibă parte de cele mai frumoase vise, apoi adorm şi eu, cufundat în grădini cu palmieri, coline care ajung până la nori şi valuri ce se reped pofticioase spre ţărm.
