- Bună dimineaţa, dragostea mea!
- Bună dimineaţa, babe. Cum ai dormit?
- Excelent! Îmi place temperatura de aici. Dacă se putea, aş mai fi vrut să rămânem, la cât de bine m-am simţit.
- Bine, dar nu-ţi doreşti să vedem alte locuri interesante?
- Ba daa! Ba da!
După ce servim cafeaua în strălucirile orbitoare ale apelor Mării Galileeii ne îndreptăm spre nord, pe malul mării, pe şoseaua 90. În curând dăm de o capelă mică rusească, situată în mijlocul unei poieni de măslini, pini şi palmieri. Mai sus întâlnim Magdala, o localitate rămasă celebră prin faptul că una dintre femeile care îl urmau pe Iisus, Maria, era originară de aici.
- Babe, ce crezi despre Maria Magdalena? Ar fi putut fi soţia lui Iisus?
- Hm! Te referi la ideile din cartea lui Dan Brown?
- Şi la alea. Dar mă refer la tot ce se discută azi despre acest subiect.
- Baby, mai întâi de toate avem o problemă serioasă la mijloc. Dacă Iisus a fost un simplu om, atunci totul este posibil, inclusiv faptul ca Maria să-i fi fost soţie. Şi este explicabil, în acest sens, de ce scriitorii creştini de după Iisus ar fi trecut sub tăcere această relaţie, pentru a-i conferi superioritate lui Iisus. Dar asta înseamnă că apostolii au luptat plini de curaj şi au murit pentru ideile unui om, un conaţional. În schimb, dacă Iisus a fost mai mult decât un simplu om, dacă a fost Fiul lui Dumnezeu întrupat, atunci căsătoria cu Maria nu ar fi avut nici un sens, nici o logică şi nici nu ar fi putut avea loc în planul de mântuire al omenirii. Fiul lui Dumnezeu n-a venit între noi ca să demonstreze cât de mult poate să se facă El om, ci să ne ajute să devenim noi dumnezei prin participare la energiile divine.
- Bine, şi atunci ce e cu toată povestea asta?
- Povestea pleacă de la presupusa relaţie care ar fi existat între Iisus şi Maria Magdalena. De la faptul că după înviere i s-a arătat la un moment dat numai ei singure în grădina Ghetsimani. De la faptul că unele scrieri gnostice din antichitate aduceau în discuţie ideea unei relaţii mai apropiate între cei doi, în dauna lui Petru. Şi de la faptul că Leonardo da Vinci, vrând să-şi râdă de călugării care comandaseră pictura “Cina cea de Taină”, ar fi desenat în dreapta lui Iisus nu pe ucenicul Ioan, ci pe Maria Magdalena, într-o imagine oglindă a lui Iisus.
- Şi dacă totuşi este ceva adevărat din toate astea?
- Sunt simple presupuneri, vagi presupuneri gnostice din secolele II-III, apoi o glumă a unui artist din perioada Renaşterii. De ce ai da crezare unor bănuieli din cărţi care nici măcar nu au intrat în grupul cărţilor creştine şi nu ai da crezare tuturor operelor creştine, începând de la Noul Testament şi terminând cu scriitorii antici? O relaţie între Iisus şi Maria Magdalena nu are logică în prisma calităţii sale de Mântuitor al lumii. Iar dacă a fost un simplu om, soţul Mariei Magdalena, atunci ce e cu toate minunile? cum e cu învierea? cum e cu ucenicii care fugeau noaptea de teama evreilor, apoi au ieşit pe străzi după înviere, vestindu-L pe Iisus cel înviat, fără teama că vor fi omorîţi?
- Bănuiesc că nici povestea prezenţei Mariei Magdalena în Franţa nu e reală. Mă refer la cartea lui Dan Brown.
- Aici apare o altă problemă. Bineînţeles, toate comunităţile creştine din lumea aceasta şi-au dorit să aibă întotdeauna moaşte sau relicve ale sfinţilor, lucruri care le confereau superioritate, vechime, originalitate, autoritate. Nu era de ici de colo să spui lumii că în biserica ta din Viena, de exemplu, se află moaştele vreunui sfânt apostol, sau în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol se află moaştele lui Luca. De aici au apărut falsurile, care se făceau foarte uşor. Vorba unui călugăr, “toate cioantele au devenit moaşte”. Aş putea să-ţi înşir sute de relicve şi moaşte false care au circulat mai ales în Apus, împânzind bisericile şi catedralele. E foarte greu de spus câte din moaştele prezente astăzi în bisericile lumii sunt originale şi aparţin într-adevăr celor ale căror nume apar pe tăbliţele de lângă ele. Aşa se face că şi povestea Mariei Magdalena e destul de cusută cu aţă albă. Ca să-ţi dau un simplu exemplu, pentru că acolo şi trebuie să ajungem, la Paris: legenda spune că parisul a fost întemeiat ca şi comunitate creştină prin secolul i, de către un creştin misionar pe nume Dionisie Areopagitul, amintit şi în Noul Testament. Omul era originar din Atena, asistase la o predică de-a lui Pavel şi se convertise. Legendele din Gallia, dorind să confere autoritate religioasă Parisului, au spus că Dionisie ar fi venit la Roma, apoi de aici ar fi fost trimis de papa Clement în Gallia, prin anul 90 şi acolo ar fi întemeiat comunitatea creştină din Paris. Dar prin secolul VI un scriitor din Gallia susţinea că de fapt comunitatea din Paris ar fi fost înfiinţată abia prin secolul III, deci după 200 de ani, de către un alt Dionisie. Descoperirile arheologice, pentru că sunt foarte importante, ţin să-i dea dreptate acestuia din urmă. Am vrut doar să îţi arăt cum oamenii au încercat să confere autoritate religioasă unui anumit loc, susţinând că îşi trage seva direct de la apostoli.
- Aşa s-a întâmplat şi cu Maria Magdalena?
- În ceea ce o priveşte pe Maria Magdalena povestea e aşa: femeia ar fi venit în Gallia şi s-ar fi stabilit la Paris, unde ar fi existat o comunitate de evrei negustori. Nimeni nu contestă calitatea de comercianţi înnăscuţi pe care o au evreii. Ajunseseră la Roma, ajunseseră în Mesopotamia, de ce să nu fi ajuns şi în Gallia? Au ajuns, într-adevăr, dar nu la Paris erau locurile lor de comerţ. În secolul I, când a trăit Maria Magdalena, Parisul era doar un sătuc pe nume Lutetia. S-a dezvoltat abia de prin secolul III. În schimb existau comunităţi de evrei, consemnate chiar în operele antice, la Lyon, Vienne şi Marsillia, trei oraşe importante din acea perioadă. Dacă ar fi fost ca Maria Magdalena să vină în Gallia, cu siguranţă s-ar fi aşezat într-una din aceste comunităţi, nu într-un sătuc lipsit de securitate. Apoi se pune întrebarea ce ar fi căutat Maria Magdalena tocmai aici, când cel mai activ apostol, Pavel, de-abia a trecut de Roma, ajungând pare-se până în Spania? Şi cum ar fi putut cineva să urmărească arborele genealogic al lui Iisus şi Maria Magdalena, pentru a-i conferi unei persoane din secolul XX calitatea de urmaş al celor doi? Ceea ce cred eu e că romanul, care se bazează pe o excelentă intrigă, nu e decât o concluzie a zeci de idei şi presupuneri filosofico-religioase menite să trezească curiozitatea cititorului aflat în dorinţa de a descoperi conspiraţii. Adevărul e că multe din legendele sau zvonurile pe care le ştim cu toţii şi cărora le dăm atâta crezare nu sunt la origine decât rezultatul imaginaţiei cuiva. Sfântul Graal cu sângele de viaţă dătător, Mahrama Veronicăi, Giulgiul din Torino, cununa de spini aşezată la baza coloanei lui Constantin cel Mare din Constantinopol, pietre despre care se spune că ar fi dintre cele care au strigat după cuvintele lui Iisus, chiar lemnul Sfintei Cruci sau “flori după mormântul Domnului dăn Egipt”, cum vindea o ţigancă într-un ziar, toate astea ar putea fi sau chiar sunt celebre falsuri.
- Vrei să spui că lemnul crucii descoperit de împărăteasa Elena prin 325 ar fi un fals?
- Vreau să spun că în perioada în care Iisus a fost răstignit la Ierusalim foarte mulţi vinovaţi primeau pedeapsa morţii prin răstignire. Deci cred că am fi putut alege dintre câteva sute sau poate chiar mii de cruci. Şi vreau să spun că un lemn care a stat în pământ timp de 300 de ani nu arată foarte bine, chiar dacă a stat în pământul acesta arid al Iudeeii.
- Bine, dar merg pe raţionamentul tău: dacă Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu, atunci a putut face în aşa fel încât acel lemn să se păstreze şi să fie descoperit, spre lauda Lui.
- Da, ai putea avea dreptate, dar nu cred că Domnul a privit cu foarte mare interes spre lemnul crucii. Odată ce actul s-a petrecut, odată ce obiectul a fost folosit pentru îndeplinirea unui act atât de măreţ ca jertfa lui Dumnezeu pentru omenire, totul a trecut. Iisus nu obişnuia să se poticnească de obiecte. Nu a spus niciodată: “Păstraţi pâinile şi peştii care au fost înmulţiţi în mod miraculos, spre aducerea aminte a acestui eveniment minunat”, sau “Faceţi un muzeu cu obiectele care au avut legătură cu mine: barca în care am urcat când am călătorit pe Marea Galileeii, vasele din Cana în care am preschimbat apa în vin”, etc, etc. Ideile astea sunt profund impregnate de calcule şi raţionamente umane, uneori lipsite în mod flagrant de cea mai mică urmă de raţional. Am făcut şi noi ca evreii, adesea: ne-am împiedicat de chipuri idoleşti în dorinţa de a-L descoperi pe Dumnezeul cel adevărat.
- Deci atunci să cred sau să nu cred când îmi spui că ne aflăm în faţa unor moaşte ale nu ştiu cărui sfânt? râde Malina.
- Să ştii că am să-ţi spun atunci când eu unul am pierdut orice dovadă concretă că moaştele sunt originale şi încep să am dubii serioase.
- Ok, am să mă încred în tine, spune ea zâmbind.
- Păi aşa să faci. Întotdeauna să faci aşa, râd eu.
Între timp am ajuns la Ginosar, un sat aflat pe locul vechiului Ghenisaret. Un indicator ne invită să vizităm un muzeu al locului, în care s-ar afla “Jesus boat”.
- Cum adică, babe? S-a păstrat barca lui Iisus? Altă invenţie?
- Nu cred că e vorba de vreo barcă a lui Iisus. Tocmai ce-ţi spuneam. Nu cred că mai există relicve dintre lucrurile aflate cândva în posesia lui Iisus.
În muzeu se află diferite obiecte antice din regiune, printre care şi principala atracţie, o barcă din lemn carbonizat, care a fost descoperită în apele mării. Pe ghid scrie că ar fi din secolul I.
- E interesantă. Aşa mi-am şi imaginat că ar fi fost bărcile de pescari din acea perioadă.
- Nici nu cred că aveau nevoie de ceva mai mare. Nu poţi acosta cu un vas mai mare pe ţărmul acesta lin.
- Parcă îi şi văd pe viitorii apostoli pescuind cu plasele dintr-o barcă asemănătoare.
Ne continuăm drumul spre nord şi ajungem la Tabgha, locul în care tradiţia susţine că Iisus ar fi înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti, în aşa fel încât ar fi ajuns unui număr de 5000 de bărbaţi. Aproape de ţărm se află o biserică benedictină, cu curte interioară şi arcade, iar în interior cu o masă de altar aflată pe locul în care s-ar fi produs minunea.
Din Tabgha urcăm pe Muntele Fericirilor, pe care se înalţă o altă capelă romano-catolică. Locaşul are o culoare gri închis şi e situat în mijlocul unui parc format din pini, măslini sau palmieri.
- Se spune că aici ar fi rostit Iisus celebrele “Fericiri”, un grup de sentinţe morale menite să confere speranţă celor care împlinesc voia lui Dumnezeu.
- Eu o ştiu doar pe aia cu “Fericiţi cei săraci cu duhul”, râde Malina.
- E bună, e bună!
- Şi totuşi, ce înseamnă “sărac cu duhul”? Că nu poate fi vorba de idioţi!
- Nicidecum! Creştinismul nu s-a asociat niciodată cu prostia, deşi comuniştii au încercat să pună semnul egal între cele două. A fi “sărac cu duhul” reprezintă în termeni biblici a fi eliberat de orice element care te împiedică să te înalţi spiritual spre lucrurile cu adevărat importante, spre divinitate şi supranatural. “Sărac cu duhul” e echivalentul unei alte sintagme, dintr-o altă “fericire”, în care se vorbeşte despre cei “curaţi cu inima”.
- Aşa mă gândeam şi eu. Şi totuşi, ai văzut ce înţeles a căpătat astăzi?
- Doar ignoranţii nu ştiu ce înseamnă cu adevărat această formulă.
- De ce a rostit Iisus fericirile în locul acesta?
- Aici şi-a început activitatea. “Fericirile” şi toată predica ce a urmat acestora a reprezentat punctul de început al răspândirii Evangheliei. Şi apropos, “Evanghelie” înseamnă în limba greacă “veste bună”. Deci Iisus propovăduia vestea cea bună, că s-a terminat cu robia de sub jugul diavolului şi de sub blestemul lui Adam şi a început era mântuirii. Vestea cea bună era că a venit Mesia cel promis de Dumnezeu lui Adam. Iar aici, pe acest deal, Iisus le-a vorbit oamenilor despre ceea ce ar trebui să facă pentru a deveni oameni ai lui Dumnezeu. Nu le-a vorbit ca preoţii evrei, despre jertfe de animale şi sacrificii la templu, ci despre faptele bune, despre iubire şi atitudine pozitivă. Şi tot aici oamenii au auzit pentru prima dată cum să se roage lui Dumnezeu: cu rugăciunea Tatăl nostru, pe care au auzit-o de la Iisus.
- Mi-ar fi plăcut să fiu aici, să-L ascult.
- Evangeliştii zic că oamenii erau fermecaţi de El, pentru că le vorbea cu un fel de putere interioară pe care n-o întâlniseră la cărturarii şi slujitorii vremii.
După ce coborâm în şosea întâlnim, chiar pe ţărm, o a treia biserică romano-catolică, numită “Biserica primatului lui Petru”. Se consideră că în acest loc ar fi primit Petru, după înviere, întreita chemare prin care a fost reintegrat în grupul apostolilor şi invitat să activeze pentru slava lui Dumnezeu.
- Romano-catolicii văd în Petru pe capul apostolilor, pe cel căruia i-a fost încredinţată administrarea Bisericii lui Hristos, cel care “are cheile Împărăţiei”. Ei s-au folosit de această idee pentru a clama supremaţia scaunului episcopal al Romei şi supremaţia papei faţă de ceilalţi capi ai Bisericii creştine, prin prisma faptului că Petru ar fi întemeiat comunitatea creştină din Roma şi tot acolo ar fi murit. Această atitudine n-a fost pe placul celorlalte centre creştine vechi, ca Antiohia sau Alexandria, care şi ele militau pentru recunoaşterea apostolicităţii lor petrine. Apoi a apărut Constantinopolul care a cerut o altă felie din acest tort al apostolicităţii şi lupta pentru supremaţie s-a accentuat.
- Deci toată ideea supremaţiei papale se bazează pe faptul că Petru a fost capul apostolilor şi papa e urmaşul lui Petru?
- Da. Aceasta e ideea pe care s-a mers în Apus. În Răsărit însă s-a ţinut cont întotdeauna de principiul sobornicităţii, adică al egalităţii comunităţilor creştine şi al capilor acestora. În Răsărit nu există cineva care să fie capul celorlalţi pentru că nici între apostoli nu a fost unul mai mare decât ceilalţi, ci toţi au fost egali.
- Deci acesta este un punct de divergenţă între Răsărit şi Apus?
- Cel mai mare dintre ele.
- Interesant.
Nu departe de biserica lui Petru, pe malul mării, se văd ruinele vechiului Capernaum.
- Am auzit de Capernaum. E des amintit în viaţa lui Iisus, spune Malina.
- Aici şi-a desfăşurat o bună parte din activitate, pentru că de aici erau Petru şi fratele lui, Andrei, Iacov şi Ioan. Tot de aici era şi Matei evanghelistul, care avea funcţia de vameş, dar nu vameş de frontieră, ci funcţionar care aduna dările.
- Şi se mai găseşte ceva din ceea ce a fost?
- Hai să vedem!
Pe locul satului se află ruinele excavate de-a lungul timpului. Dintre toate atrage atenţia sinagoga din secolele IV-V şi o construcţie modernă, ca o navă spaţială, care nu e altceva decât o biserică franciscană, situată pe locul unde se presupune că ar fi fost casa lui Petru.
- Şi aici dăm de presupuneri? se strâmbă Malina.
- Aici poţi să spui că e aproape o certitudine, pentru că locul casei lui Petru e amintit din timpuri străvechi, de prin secolul IV, iar pe acest loc a existat încă de atunci o biserică.
- Petru era pescar, nu? Ca şi ceilalţi trei.
- Era un pescar înrăit. Din asta şi trăia. În momentul în care Iisus a venit şi le-a spus să iasă în larg să pescuiască Petru a replicat cât a putut el de respectuos: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit şi n-am prins nimic”. Cu alte cuvinte, “vii tu să-mi dai lecţii”? Dar când a văzut cât peşte a prins s-a speriat şi a zis: “Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”.
- Aici stătea şi soacra lui Petru?
- Da. Ţi-ai adus aminte de glumă?
- Zice că Petru l-ar fi trădat pe Iisus pentru că Iisus i-a vindecat soacra, râde Malina.
- Ştii ce m-a fermecat pe mine? O întâmplare petrecută aici. Capernaumul era situat la graniţa de nord a Galileeii. Aici se afla o garnizoană romană. Într-o zi un ofiţer roman a venit la Iisus şi i-a zis: “Ştiu că nu avem nici o legătură şi că voi aveţi zeii voştri, noi pe ai noştri, dar am auzit că faci vindecări miraculoase şi te-aş ruga să-mi vindeci şi mie slujitorul”, la care Iisus a zis: “Hai, că vin la tine acasă”. Era un test. “Nu-i nevoie să te deplasezi până acolo. Pentru că ştiu că dacă vei spune doar din gură slujitorul meu se va vindeca. Pentru că şi eu am putere şi dau ordine şi-i spun unuia: du-te şi se duce şi altuia: vino, şi vine şi altuia: fă aceasta şi face”. Îţi dai seama câtă încredere avea romanul? Şi ce logică sănătoasă? Dacă Iisus avea putere, nu era nevoie să se deplaseze.
- Cred că şi Iisus a fost impresionat de el!
- Le-a zis evreilor care erau de faţă: “În poporul israelian n-am văzut atâta credinţă ca în omul acesta!”
- Chiar că e impresionant! Păcat că azi nu se mai fac asemenea minuni.
- Se spune că Iisus a făcut toate acele minuni nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a demonstra oamenilor că a sosit momentul înnoirii. Au fost nişte miracole făcute întâmplător, la rugămintea celor ce-L urmau. Făcute cu uşurinţă, ca şi cum ar fi vrut să le demonstreze că şi ei ar putea, dacă ar avea credinţă. Cred că singurele miracole pe care Iisus a vrut să le facă au fost cel al Schimbării la faţă, în care le-a arătat celor trei ucenici cine este El cu adevărat şi miracolul învierii lui Lazăr, chiar înainte de patimile de la Ierusalim. Înainte de ultimul dintre ele le-a şi spus ucenicilor că moartea lui lazăr este doar un motiv pentru a fi descoperită puterea lui Dumnezeu.
- Dar de ce nu au crezut în El odată ce a făcut atâtea minuni?
- Au crezut. Credeau. Mulţi dintre cei care îl urmau, evrei care căutau să-i afle slăbiciunile, se converteau când vedeau minunile. Dar în momentul în care l-au văzut biciuit şi batjocorit toată tăria lor a pierit. Cum să cântăreşti astea două: puterea cu care învia morţii şi felul în care e dus la moarte de romani? De ce să se lase batjocorit de toţi? Nu aşa Îl vedeau ei pe Mesia. Iisus ar fi trebuit să intre în Ierusalim ca un rege, să-i alunge pe duşmanii romani, să instituie noi legi, să cucerească lumea şi să conducă poporul ales mai ceva decât David sau Solomon. Or El se lasă răstignit ca un tâlhar de doi bani şi nu face nimic să-şi arate puterea! Ce ai fi putut crede în acele momente? Lângă crucea Lui au rămas doar câteva din femeile care îl urmaseră şi care se pare că erau mai curajoase decât bărbaţii şi tânărul Ioan, care probabil avea curajul acela tineresc de a face faţă provocărilor. În rest toţi o schiaseră!
- Mda… Adevărul e că totul a decurs firesc, neregizat. I-a şocat şi pe cei apropiaţi.
- L-a şocat şi pe diavol, cum spun scriitorii creştini. Adică până şi diavolul a rămas tablou văzând cum Fiul lui Dumnezeu acceptă un asemenea grad de supunere şi ascultare încât merge până la moarte. Există nişte texte religioase în care se spune că diavolul răgea de furie văzând cum a fost păcălit.
- Şi totuşi, de ce a fost nevoie să moară?
- Iisus a fost un al doilea Adam. Adică tot ce trebuia să facă Adam şi n-a făcut, mă refer la ascultare şi supunere şi dragoste, toate acestea le-a făcut Iisus, ca să arate oamenilor cum ar trebui să fim în raport cu Dumnezeu. Pentru că prin ascultare şi dragoste se destramă orice putere a răului asupra ta. Prin această jertfă El, ca om, i-a împăcat pe oameni cu Dumnezeu şi i-a scos de sub influenţa blestemului. Prin învierea Lui, ca Dumnezeu, a restabilit firea umană în poziţia în care trebuia să fie tot timpul: aceea de potenţiali candidaţi la îndumnezeire.
- Ştii, citeam odată pe Wikipedia despre Iisus Hristos şi am observat că e “considerat de unii ca Fiu al lui Dumnezeu”. Având în vedere obiectivitatea de care e caracterizat site-ul, înţeleg să fie numit aşa. Musulmanii sau buddhiştii sau evreii s-ar supăra să citească într-un dicţionar că Iisus e Fiul lui Dumnezeu. Şi totuşi, ca şi creştin cum poţi să scrii că e “considerat de unii”? Nu e asta un fel de apostazie, de renunţare la El?
- Problema e că din dorinţa de obiectivitate şi respect faţă de celelalte religii oamenii acceptă astfel de derogări. Cred că până şi Iisus ar înţelege asta, atâta timp cât vine dintr-o dragoste faţă de ceilalţi care au alte convingeri religioase. În acelaşi timp ar putea fi o problemă, pentru că practic te dezici de El, Îl faci “presupus”, deşi pretinzi că eşti creştin. Oricum, cred că primează argumentul: Fiul lui Dumnezeu nu e atât de absurd încât să nu înţeleagă că un articol de genul acesta a fost scris în profund respect faţă de ceilalţi semeni şi asta contează foarte mult.
- Mda… Aşa mă gândesc şi eu. Important e ca eu să-l consider în sufletul meu ca Fiul lui Dumnezeu şi să am atitudinea care se cere. Eventual să Îl pot arăta şi altora aşa cum Îl văd eu, iar în rest să nu deranjez pe nimeni.
- Nici Iisus nu a vrut să deranjeze, deşi El însuşi spunea că va aduce războiul între oameni. Nu a obligat pe nimeni să meargă după El, ba chiar le-a încercat greu credinţa acelora care au decis să-l urmeze. Iar gloria nu a apărut niciodată aici, pe pământ, pentru cei care i-au urmat. Tocmai acesta mi se pare a fi geniul creştinismului, că eşti invitat să crezi în ceva ce nu poţi pipăi şi să faci ceva în speranţa răsplatei într-o altă dimensiune. E un adevărat test. Poate testul prin excelenţă.
Din Capernaum părăsim malul mării şi urcăm spre nord, către satul Amnon, de unde avem o panoramă splendidă a mării. Din sat ajungem în şoseaua locală 8277, care ne va duce spre vest, spre Marea Mediterană. În Chorazin descoperim ruinele vechii sinagogi.
- Aici a încercat Iisus să propovăduiască Evanghelia şi a făcut multe minuni, dar oamenii l-au primit cu răceală, motiv pentru care ulterior au fost aspru criticaţi. Le-a spus că Sodomei îi va fi mult mai uşor în ziua judecăţii decât acestor cetăţi care n-au primit vestea cea bună.
- De ce s-au arătat refractari?
- Cred că din cauză că erau profund secularizaţi, ocupaţi cu lucrurile pragmatice, obosiţi de atâtea zeităţi. Era, totuşi, o localitate la graniţa de nord a ţării, acolo unde se venea în contact cu celelalte religii antice.
La distanţă de un kilometru, în apropierea satului Chorazin dar orientată spre Marea Galileeii, se află impresionanta construcţie numită “Domus Galilaeae”, un centru neo-catehumenal înfiinţat de Biserica Romano-Catolică, prin contribuţia papei Ioan Paul II. Un amestec de tradiţional şi ultramodern care începe în parcarea foarte îngrijită, continuă cu gazonul verde ce contrastează cu pământul din jur şi se încheie la construcţia îmbrăcată în gresie. Clădirea e o combinaţie între Cortul Adunării, Templul din Ierusalim şi o navă extraterestră. Putem vizita interiorul, sărac în podoabe orientale dar extrem de ordonat şi curat. Peste tot se simte disciplina catolică. O curte interioară înconjurată de patrulaterul cu coloane moderne aminteşte de vechile locuinţe orientale. Pe latura sudică se află terasa cu vedere la Marea Galileeii şi o coborâre în trepte, flancată de ziduri înalte din beton, pe pereţii căreia se află inscripţionate numele multor comunităţi creştine care probabil au constribuit la ridicarea centrului.
- Ce frumos e aici! Uite ce frumos se vede marea! Cum străluceşte în soare! Malina e încântată de privelişte, de construcţia masivă şi de toată atmosfera ultramodernă din jur.
- Oare au clienţi?
- Şi dacă au, de unde vin aceştia? Pentru că bănuiesc că nu se aleg dintre sătenii din Chorazin.
- Uite, aici scrie că pot veni toţi cei ce doresc să aprofundeze Biblia, dar se organizează şi conferinţe pe teme scripturistice. Este proiectul unui pictor spaniol.
- Peste tot prin lume spaniolii fac lucruri măreţe, râde Malina, care are o afinitate pentru iberici.
După ce înconjurăm satul Chorazin facem la stânga pe şoseaua 85, trecem pe lângă un mare depozit de muniţie al armatei israeliene şi ne îndreptăm spre vest. Întâlnim mai multe localităţi dintre care cea mai importantă este Karmiel, cu locuinţele şi parcurile noi, aranjate, a căror existenţă este datorată probabil parcului industrial al oraşului.
La ora 14.00 ajungem la Acra, celebra fortăreaţă medievală. Primul lucru pe care-l facem e să luăm prânzul, apoi mergem să vizităm portul, cu cetatea de aici.
- Baby, nu e chiar atât de impresionantă după cum mă aşteptam. Acra e cunoscută în istorie ca localitatea care a fost supusă unui asediu puternic. Devenise centrul cruciaţilor după cucerirea Ierusalimului de către Saladdin, dar în 1291 a fost asediată şi cucerită de mameluci. La fel ca în cazul bătăliei de la Coarnele lui Hattin, căderea Acrei a produs un nou şoc în Apus, pentru că în câteva luni toate posesiunile cruciaţilor din Ţara Sfântă au căzut una după alta. Din tot ce au clădit cavalerii latini în 200 de ani s-a ales praful.
- Ştii de ce?
- De ce?
- Pentru că scopul pentru care veniseră aici nu a fost cel proclamat solemn. Nu au venit ca să elibereze şi să apere Ţara Sfântă, ci să-şi creeze noi posesiuni şi domenii. Fie că a fost vorba de cavaleri călugări, fie că au fost regii şi regişorii apăruţi ulterior.
- Oricum, nu pare o fortăreaţă atât de impunătoare ca aceea de la Krak des Chevaliers sau cea văzută în sudul Turciei. Sunt şi aici ziduri masive, dar lipseşte culmea de deal.
- Ce moschee e aceasta?
- Îi spune… Al-Jazzar. E diferită de ce am văzut până acum pentru că e mai mică, mai intimă.
- Uite, hai să intrăm aici, în dreapta, la muzeul închisorii.
- Sper să nu ne rătăcim.
- Aici scrie că fortăreaţa a fost folosită pe post de închisoare în perioada ocupaţiei engleze, până prin 1948. Zice că aici au fost închişi şi spânzuraţi membrii mişcărilor de rezistenţă israeliene din acea perioadă. Şi aici e şi celula în care a fost închis Baha’u’llah. Ăsta nu era fondatorul mişcării Baha’i?
- Nu e chiar fondatorul, ci ucenicul fondatorului.
- Ăştia cu ce se ocupă? Parcă şi pe la noi prin ţară activau într-o vreme.
- Gruparea Baha’i a apărut din religia mahomedană, mai precis din ramura şiită a ei. Îţi aduci aminte? Şiiţii sunt cei bogaţi şi mai puţini, sunniţii sunt cei săraci şi mai numeroşi. Fondatorul mişcării, al cărui nume îmi scapă pentru că e destul de încurcat, îşi zicea Bab, adică Poarta. El era poarta prin care credincioşii puteau ajunge la cunoaşterea deplină pe care urmează să o ofere ultimul imam, cel de-al doisprezecelea de la Mahomed, un fel de Mesia din religia mahomedană. Acest tip, care era de origine persană, a creat o ruptură în ramura şiită a mahomedanismului şi a înfiinţat mişcarea Babistă. Ucenicul lui a fost Baha’u’llah, tot un persan, care a transformat totul într-o religie sub numele de Baha’i.
- Şi despre ce e vorba? Din câte am văzut, se rezumă la meditaţie, contemplare, pace lăuntrică. Un fel de yoga.
- Există câteva idei care nu ţi se vor părea absurde. Membrii mişcării cred în existenţa unui singur Dumnezeu, militează pentru unificarea religiilor şi a omenirii, pentru instituirea păcii mondiale, apără egalitatea dintre bărbat şi femeie, vor o armonie între religie şi ştiinţă şi instituirea unei limbi universale. Luptă împotriva îmbogăţirii extreme şi evită implicarea în politică.
- Toate sunt idei foarte bune. Ce nu le convine altora?
- Nu neapărat că nu convine, dar lumea încearcă să vadă mai mult decât o ordine universală. Omul vrea perfecţiunea, îndumnezeirea şi nu poate fi mulţumit de o armonie fizică, pragmatică, lumească. Bineînţeles, dacă ai sta să te gândeşti, ideile Baha’i faţă de ideile creştine sunt ca mâncarea de post faţă de post: sunt bune, sunt pregătitoare, sunt calea, dar nu sunt scopul.
- Oricum, mie mi se par ok.
- Aşa şi sunt. Bieţii membri ai mişcării au fost persecutaţi pe nedrept în Orient, în special în Iran. Nu militau decât pentru ordine, armonie şi dreptate mondială. Iar Baha’u’llah a murit aici, în închisoare.
- Sunt numeroşi în lume?
- Cred că au vreo 6 milioane de adepţi. Centrul lor e la Haifa, în Israel, aici, mai la sud.
- Hai să mai vedem ceva. Ce cald e!
- E şi din cauza pavajului. Cred că dacă am fi desculţi n-am putea rezista pe piatra aceasta fierbinte.
- Ce străduţe înguste sunt pe aici! Noroc cu tine, că te ştii orienta, râde Malina.
- Uite, baby, vezi cum îi spune străzii? Iosef Ben Matityahu. Ştii cine a fost ăsta?
- Nu mai râde şi spune-mi. Vreun evreu, după nume.
- E Iosif Flavius. Cel despre care îţi spuneam că a scris Războiul iudeilor împotriva romanilor şi Antichităţile iudaice. A fost comandantul armatelor iudaice din Galileea în timpul războiului din 70, dar a fost învins, luat prizonier, făcut sclav, apoi şi-a recăpătat renumele odată cu operele pe care le-a scris.
- El vorbea despre lupta de la Macherus?
- Da. Ţi-ai adus aminte!
- Am ajuns la mare! schimbă Malina subiectul. Suntem iar la Marea Mediterană!
- Febleţea ta!
- Hai să trecem şoseaua, să stăm puţin pe zid.
Zidul vechii cetăţi ţine piept apelor Mării Mediterane. În spatele nostru e şoseaua care merge în paralel cu zidul, nu foarte circulată. Peisajul pe care îl oferă peretele din piatră în lupta cu apa, dacă îl priveşti în lung, e impresionant. Câţiva pescari mai îndrăzneţi au intrat în apa de la baza zidului şi îşi aruncă undiţele până departe, sperând într-o captură bogată. Mai spre sud porţiunea dintre zid şi şosea se lărgeşte, concomitent cu apariţia unei construcţii înghiţite de ape. Această zonă e ca o piaţă la malul mării.
După ce trecem de colţul de sud-vest al zidului continuăm pe latura de sud, unde se află, în apă, un fragment de perete din vechea fortăreaţă. Sunt şi câteva restaurante-terasă pe mal, de unde poţi admira apusurile superbe de soare. Departe se văd clădirile înalte din Haifa, ca nişte umbre în smogul oraşului. În apropierea farului portului intrăm în Tunelul Templierilor, o construcţie exotică lungă de vreo 350 de metri, care merge din port până la hanul Al-Umdan. A trebuit să ne lăsăm bicicletele afară, aşa că vom ieşi pe partea cealaltă şi ne vom întoarce pe jos după ele.
Tunelul te face să-ţi dai frâu liber imaginaţiei.
- La ce crezi că era folosit?
- La refugiu? La căratul mărfurilor speciale?
- În sfârşit suntem într-un loc despre care ai fi putut citi în cărţi şi ai fi spus că e fictiv, că nu există aşa ceva.
- Pe sub pasarela din lemn e apă, babe.
- Imaginează-ţi nişte cavaleri cărând dinspre port lăzi pline cu aur şi pietre preţioase. Imaginează-ţi că undeva, pe pereţi, s-ar fi aflat făclii care să le lumineze drumul.
- Interesant. Dar ştii ce-mi place cel mai mult? Faptul că e răcoare aici.
- Da… Tunelul a fost redescoperit prin 1994. Îţi dai seama câte lucruri ascunse mai există în lume, peste care trecem fără să ne dăm seama? Şi câte vor mai fi descoperite cândva!
După ce recuperăm bicicletele vizităm celebrul han Al-Umdan, una dintre principalele atracţii ale oraşului. Construcţia e pe două niveluri, ambele deschise în coloane în interior, pe toate cele patru laturi ale sale. În mijlocul curţii pavate se află fântâna, iar pe una dintre laturi se înalţă turnul cu ceas. Întregul edificiu seamănă mult cu acele caravanseraiuri pe care le-am văzut în Turcia.
De la han revenim pe ţărm, până ieşim din cetate, apoi ne îndreptăm spre sud. În partea dreaptă, pe o colină, s-ar fi aflat vechea aşezare din antichitate. Tot acolo se spune că ar fi stat Napoleon în timpul asediului Acrei.
- De pe acea colină voia să privească dincolo de zidurile oraşului, dar n-a reuşit mare lucru. Acra a însemnat pentru el punctul final în expediţia din Orient. A eşuat în cucerirea ei şi s-a întors în Egipt, apoi în Apus.
- Cu cine s-a luptat? Cu turcii?
- Cu turcii şi englezii.
Înaintăm pe o şosea din apropierea ţărmului, apoi ajungem la Haifa, unul dintre cele mai importante oraşe ale Israelului. Primul obiectiv care ne iese în faţă e Beit HaMifras, o clădire guvernamentală înaltă de aproape 150 de metri, construită recent, într-un stil ultramodern.
- Ce frumoasă e! Cred că e cea mai înaltă clădire din oraş.
- Aici intră banii Israelului!
- Te referi la banii din întreaga lume? râde Malina.
- Absolut! Numai când mă gândesc că toate atelierele de diamante din lume, în special cel de la New-York, are ca angajaţi băieţi cu şuviţe la ureche…
- Asta e… Întotdeauna le-a plăcut să fie comercianţi.
Ne oprim pentru câteva momente în apropierea turnului, pentru a face câteva fotografii, apoi continuăm spre oraş. Odată ajunşi la una dintre intersecţii observăm în partea stângă, pe panta muntelui Carmel, grădinile Baha’i, cu un templu situat undeva mai sus.
- Incredibil de frumos! Extraordinar!
- Nu ştiam că au o asemenea reşedinţă!
- Totul e atât de bine aranjat! Hai să mergem un pic mai aproape, să vedem.
Ne apropiem pe bulevardul drept care dă direct la baza muntelui şi care ne-a permis să admirăm de departe toată această reşedinţă impresionantă. Fiecare plantă din grădină, fiecare palmier, fiecare piatră zidită e perfect aranjată şi în concordanţă cu celelalte. Se poate vedea armonia care trece din doctrina mişcării în natura înconjurătoare.
- Babe, ce de flori au în grădină! Şi majoritatea mov! Culoarea mea preferată!
- Acela nu e templu. Uite, scrie aici că e mormântul lui Bab, întemeietorul mişcării. Chiar că e impresionant!
- Oare avem voie să-l vizităm?
- Zice că de dimineaţa de la ora 9.00, în ţinută adecvată.
- Atunci rămânem aici peste noapte. Vizităm ce mai e de vizitat, dar vreau să văd grădinile.
- Atunci hai să vedem cum facem.
Până la urmă alegem hotelul Tower pentru cazare şi decidem să ieşim în oraş pe jos, mai ales că Malina a ajuns din nou în perioada ei critică din lună. Se pare că vom sta în Haifa mai mult decât ne-am propus, aşa că nu ne grăbim să vizităm oraşul.
Ieşim la o terasă, ne bucurăm de răcoarea serii şi a băuturilor exotice, mâncăm ceva apoi facem o plimbare pe străzile moderne ale oraşului. Câtă diferenţă între Haifa şi Acra! Aici există foarte puţine construcţii vechi. Una dintre ele este primăria, care pare un castel cruciat în mijlocul modernităţii, dar poate că nici ea nu e atât de veche precum pare. Vedem şi Turnul Profetului, o clădire imensă din sticlă în care se oglindesc toate construcţiile din jur, precum şi alte construcţii interesante, mai mari sau mai mici. Peste tot sunt pini şi palmieri care întregesc atmosfera exotică a peisajului.
Seara târziu ne întoarcem la hotel şi ne trântim în patul moale. Beneficiem de câteva canale europene de unde aflăm că Euro 2008 se apropie de final şi Spania a bătut Rusia aseară, urmând să joace finala cu Germania, duminică seara. E tocmai bine, pentru că vom fi odihniţi şi vom putea vedea meciul.
- Toată lumea vorbeşte doar despre finală. Uite, şi Rusia şi-a amânat nu ştiu ce reuniune politică importantă pentru a urmări meciul de aseară.
- Crezi că noi n-am fi amânat dacă juca România?
- Ba da, dar văd că nici canalele astea de ştiri din Europa nu fac altceva. A, uite că şi-au revenit. Trei accidente aviatice în aceeaşi zi: unul în Rusia, altul în Belgia şi al treilea nu ştiu pe unde.
- Parcă mai bine rămâneai la ştirile despre fotbal.
- Deocamdată nimic despre Israel. Vreo bombă, ceva.
- Vrei să experimentezi, babe? Chiar simţi nevoia să ne zguduie patul şi să ne trezim cu tavanu-n cap?
- Dacă tot suntem aici…
- Nu eşti normal!
